ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2048/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr.

5 din 29 mai 2003, Tribunalul arbitral organizat de Camera de Comerț și

Industrie a Județului Maramureș, a admis, acțiunea formulată de reclamanta SC C.

SA Maramureș, împotriva pârâtei SC M.P. SRL Baia Mare, pe care a obligat-o să

plătească reclamantei suma de 986.862.692 lei, cu titlu de despăgubiri, plus

25.515.851 lei taxă arbitrală.

Prin aceeași hotărâre a fost

respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC M.P. SRL Baia Mare,

împotriva pârâtei SC C. SA Maramureș.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul arbitral a reținut în esență, că între reclamanta SC C. SA Maramureș,

în calitate de locator și pârâta SC M.P. SRL Baia Mare, în calitate de locatar,

s-au încheiat două contracte de închiriere în temeiul cărora reclamanta a pus

la dispoziția pârâtei două spații comerciale, pe perioadele cuprinse în art. 5

din cele două contracte și cu obligația pârâtei de a plăti reclamantei chiria

stipulată la art. 8 la termenele convenite prin art. 12, în caz contrar adică

al neplății chiriei pe o perioadă mai mare de o lună, chiriașul urmând să

evacueze spațiul ocupat, ipoteză în care, locatorul este îndreptățit, conform art.

14, din contracte, să recupereze restanțele de plată a chiriei, prin reținerea

cantității corespunzătoare din marfa depozitată, fiind totodată îndreptățit, să

blocheze accesul chiriașului în spațiul închiriat.

Ulterior, pârâta SC M.P. SRL

prin adresele nr. 161/ A din 1 februarie 2000 și nr. 156/ A din 1 ianuarie

2000, a comunicat reclamantei SC C. SA, că renunță la utilizarea spațiilor

închiriate cerere însoțită de reclamantă care a fost acordată cu rezilierea

contractelor începând cu 1 februarie 2000, iar prin adresa din 5 septembrie

2000, a confirmat existența debitelor restante față de reclamantă.

Față de această situație,

Tribunalul arbitral a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 969 C.

civ., și în consecință a admis acțiunea reclamantei obligând pârâta să

plătească acesteia cu titlu de despăgubiri, suma totală de 986.862.692 lei din

care 224.548.278 lei, reprezentând chirie restantă, iar diferența de

762.314.414 lei penalități de întârziere în plată.

În ce privește cererea

reconvențională formulată de pârâtă, aceasta a fost respinsă de Tribunalul

arbitral, cu motivarea că, probele de la dosar, cu referire la depozițiile

celor doi martori audiați în cauză, au confirmat, că, anterior punerii la

dispoziția pârâtei a spațiilor comerciale, acestea au fost determinate în

materialitatea lor, adică altfel spus, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile

asumate prin art. 15 din contracte, și că în realitate, susținerile pârâtei în

sensul arătat sunt contopite de faptul că aceasta a renunțat în scris la

utilizarea spațiilor închiriate, care în fapt a și plătit chiria stipulată prin

cele două contracte pe mai multe luni.

Pârâta SC M.P. SRL Baia

Mare, a atacat, hotărârea arbitrală susmenționată cu acțiune în anulare,

invocând, ca temei de desființare dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1222 din 10

iulie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția comercială contencios administrativ, a

respins acțiunea în anulare cu motivarea că, motivele acțiunii în anulare,

astfel cum au fost depuse printr-o precizare ulterioară, vizează modul de

interpretare de către Tribunalul arbitral a dispozițiilor referitoare la

rezoluțiunea contractelor (art. 1020 – 1021 C. civ.) sau interpretarea

contractelor (977 – 985 C. civ.) și că Tribunalul arbitral la adoptarea

hotărârii atacate, corect, a reținut că despăgubirile sunt datorate de pârâtă,

în temeiul contractelor de închiriere și ținând cont de dispozițiile art. 964 C.

civ., care consacră putere de lege între părțile contractante, a convențiilor

legal făcute, și ca urmarea bine a fost angajată răspunderea acesteia cu plata

de despăgubiri în contextul în care și-a respectat întocmai obligațiile

contractuale.

A mai reținut Curtea de Apel

Cluj, că cele două contracte au fost reziliate, ca urmare a faptului că

reclamanta (în acțiunea în anulare) a renunțat expres la utilizarea spațiilor

începând cu data de 1 februarie 2000, iar pârâta a fost de acord cu rezilierea

solicitată cu aceeași dată, context, în care, nu se poate susține că Tribunalul

arbitral ar fi interpretat greșit contractul.

În ce privește, cererea

reconvențională, instanța de prim control judiciar, a reținut că, în mod

justificat Tribunalul arbitral, că prin clauzele contractuale s-a rezervat

reclamantei doar posibilitatea solicitării rezilierii contractelor, fără a se

prevedea expres dreptul acesteia de a proceda astfel.

Împotriva acestei ultime

hotărâri a declarat recurs reclamanta în acțiunea în anulare SC M.P. SRL Baia

Mare, invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 din C. proc.

civ.

Printr-un prim motiv de

recurs întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta

susține în esență că în mod greșit instanța de prim control judiciar a

menționat (chiar dacă prin decizia nr. V din 25 iunie 2001, secțiile Unite ale

Curții Supreme de Justiție, au statuat că, acțiunea în anulare, împotriva

hotărârii arbitrale constituie o cale de atac, iar completul de judecată va fi

alcătuit din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului) în

dispozitivul deciziei atacate că, aceasta este irevocabilă, față de

dispozițiile imperative ale art. 366 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora

hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi

atacată numai cu recurs.

Ca atare, pronunțând o

hotărâre irevocabilă, Curtea de Apel Cluj, a încălcat dispozițiile legale precizate,

întrucât, hotărând astfel, a ignorat dreptul recurentei – reclamante, de a

ataca cu recurs, decizia dată în acțiunea în anulare, deși conform textului

menționat anterior, art. 366 alin. (2) C. proc. civ., era îndreptățită

procedural să promoveze o astfel de cale de atac, la Curtea Supremă de

Justiție, căreia îi revine competența soluționării unei astfel de cereri.

Prin cel de al doilea motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

susține, că instanța de prim control judiciar, nu a observat la pronunțarea

soluției că, prin admiterea acțiunii și obligarea sa în calitatea de pârâtă de

către Tribunalul arbitral la plata despăgubirilor solicitate, pârâta în

acțiunea în anulare s-a îmbogățit fără just temei în dauna sa, cu suma de

986.862.692 lei, în contextul în care aceasta nu și-a îndeplinit obligația

contractuală, prevăzută la art. 15 din contract, constând în punerea la

dispoziție a spațiilor închiriate, astfel că, nu a fost în măsură să

beneficieze de utilizarea acestora.

Ca atare, cum îmbogățirea

fără just temei, este contrară bunelor moravuri, și drept urmare este

sancționată de lege (art. 992 C. civ.) recurenta susține, că în cauză erau

incidente contrar celor reținute motivele de desființare ale hotărârii

arbitrale, prevăzute de art. 364 lit. i) teza a II-a.

În sfârșit, recurenta, mai

invocă și motivul de ordine publică, întemeiat pe art. 9 din O.G. nr. 9 din 21

martie 2000, susținând în esență, că hotărârea instanței de prim control

judiciar este nelegală și sub aspectul că, prin acest act normativ s-a limitat

dobânda legală, atunci când debitorul este comerciant, la nivelul taxei

oficiale a scontului stabilit de B.N.R.

Ori, potrivit adresei nr.

426 din 07 martie 2000, nivelul ratei scontului în perioada de referință

(august 1998 – 31 februarie 2002) a fost stabilit de B.N.R. a fost de 35%.

Ca atare, dacă se aplică

acest procent, la suma de chirie restantă, înseamnă că pârâtei (din acțiunea în

anulare) nu i se putea acorda legal cu titlu de penalități decât suma de

153.869.414 lei și nu suma de 762.314.414 lei, astfel, că fără temei, instanța

de prim control judiciar a menținut hotărârea arbitrală, cu privire la obligarea

sa la plata diferenței dintre cele două sume, pe care nu o datora.

În consecință, reclamanta

(în acțiunea în anulare) solicită în principal admiterea recursului, casarea

deciziei atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de

Apel, iar în subsidiar, în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, va proceda conform art. 314 C. proc. civ., hotărând asupra fondului

cauzei, aceeași parte solicită respingerea acțiunii principale și admiterea

cererii reconvenționale.

Recursul declarat în cauză

este întemeiat pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Este adevărat, că prin

decizia nr. V din 25 iunie 2001, secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție s-a

stabilit că, acțiunea în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri arbitrale

constituie o cale de atac, iar completul care soluționează o astfel de cerere

se alcătuiește din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului,

însă prin decizia menționată, nu se putea modifica (abroga) implicit

dispozițiile art. 366 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea

instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată

numai cu recurs.

Ori, instanța de prim

control judiciar pronunțând în cauză o hotărâre irevocabilă, înseamnă, că

implicit a încălcat dispozițiile legale precizate, întrucât prin soluția

adoptată a lipsit partea de exercitarea căii de atac prevăzută de lege

(recurs).

În consecință, cum hotărârea

atacată a fost pronunțată cu încălcarea unor dispoziții legale imperative (art.

366 alin. (2) C. proc. civ.) privind competența instanțelor de judecată,

referitor la soluționarea căii de atac a recursului, îndreptată împotriva

deciziei dată în acțiunea în anulare, examinarea celorlalte critici, cuprinse

în recurs devine de prisos, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi

admis, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu consecința casării

hotărârii atacate și admițând excepția necompetenței materiale privind modul de

soluționare a pricinii se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

care în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice, va analiza și

celelalte motive de recurs, așa cum acestea au fost prevăzute în cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC W.T.D. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 1222 din 10 iulie

2003, a Curții de Apel Cluj, casează decizia și trimite cauza spre rejudecare a

acțiunii în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 24 martie 2005.