ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1044/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1310

din 19 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins,

ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul

C.M.

și a dispus obligarea acestuia la

100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 215/1995 pronunțată de

Tribunalul București, petentul a fost condamnat la 16 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen., iar prin sentința penală nr. 593/2001, pronunțată de

Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin neapelare, s-a

dispus amânarea executării pedepsei la 16 ani închisoare, stabilindu-se termen

de control la 2 octombrie 2002, termen ce a fost apoi prelungit la 21 octombrie

nr. 1217/2003 a Tribunalului București, secția a II-a penală, la data de 11

ianuarie 2005.

De asemenea, Tribunalul

București, secția a II-a penală, prin adresa nr. 3370648 a comunicat I.P.J.

Galați – Serviciul de Investigații Criminale, că sentința penală nr. 1217/2003

nu este definitivă și drept urmare, mandatul de executare al pedepsei

închisorii emis pe baza sentinței penale nr. 523/2001 trebuie pus în executare.

Prin decizia penală nr. 653/

A din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel București a admis apelul Parchetului de

pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința penală nr. 1217/2003 a

Tribunalului București, secția a II-a penală și rejudecând în fond, a respins,

ca neîntemeiată, cererea de amânare a executării pedepsei formulată de petentul

condamnat C.M.

În aceste condiții, după

expirarea termenului de control din 21 octombrie 2003 și respingerea cererii de

amânare a executării pedepsei în apel, s-a arătat de către instanța de fond că,

în mod legal, s-a dispus reîncarcerarea petentului, mandatul de executare al

pedepsei închisorii nr. 758 din 17 octombrie 2001 emis în baza sentinței penale

nr. 593/2001 a Tribunalului București, fiind executoriu.

Apelul declarat de

condamnatul contestator împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca

nefondat, de Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr.

941 din 10 decembrie 2004, întrucât nu s-a putut reține existența oricăreia din

situațiile strict prevăzute de dispozițiile art. 461 lit. a) – d) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii

condamnatul contestator, în termen legal, a formulat recurs solicitând

admiterea contestației și, pe fond, anularea formelor de executare a pedepsei

cu închisoarea de 16 ani, aplicată prin sentința penală nr. 593/2001 a

Tribunalului București, secția I penală, întrucât a fost în mod greșit

reîncarcerat în aceeași cauză, iar starea sa precară de sănătate, nu-i mai

permite să suporte regimul de detenție.

Recursul nu este fondat.

Analizând toate actele

dosarului, Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și cea de apel au

procedat în mod corect atunci când au respins contestația la executare ca

nefondată.

Astfel, așa cum corect a arătat

prima instanță, prin sentința penală nr. 593 din 2 octombrie 2001, pronunțată

de Tribunalul București, secția I penală, a fost admisă cererea de contopire a

pedepselor formulată de condamnatul C.M. și s-a dispus contopirea pedepselor

aplicate acestuia prin sentința penală nr. 1125/1998 a Judecătoriei Tecuci și

prin sentința penală nr. 215/1995 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea de amânare a executării pedepsei

formulată de condamnat, stabilindu-se termen de control la 2 octombrie 2002,

sentință ce a rămas definitivă prin neapelare la 17 octombrie 2001.

Ulterior, a fost prelungit

termenul de control la 21 octombrie 2003 prin sentința penală nr. 953 din 22

octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

De asemenea, prin sentința

penală nr. 1217 din 24 decembrie 2003 Tribunalul București, secția I penală, a

admis o nouă cerere de amânare a executării pedepsei de 16 ani închisoare,

formulată de condamnatul C.M. (pedeapsă ce fusese aplicată prin sentința penală

nr. 593/1001 de Tribunalul București, secția I penală) și a stabilit termenul

de control la 11 ianuarie 2005. Însă această sentință a fost desființată prin decizia

penală nr. 653/ A din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, ce a rămas definitivă prin decizia penală nr. 5648 din 1 noiembrie

2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul

condamnatului ca nefondat.

Ca urmare, în mod corect

sentința penală nr. 593 din 2 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția I

penală, a fost pusă în executare, întrucât ulterior sentința de amânare a

executării pedepsei, sentința penală, nr. 1217/2003 a Tribunalului București,

secția a II-a penală, nu era definitivă la momentul încarcerării condamnatului

contestator, iar termenul, anterior de control expira la 21 octombrie 2003

(fiind stabilit prin sentința penală nr. 953/2001 a Tribunalului București,

secția I penală).

Cât privește critica

recurentului referitoare la starea sa precară de sănătate, motiv pentru care

s-ar dispune aplicarea dispozițiilor art. 429 – art. 432 C. proc. pen., nu

poate fi primită, întrucât nu poate constitui obiect de examinare pe calea

contestației la executare, acesta având deschisă posibilitatea promovării unei

cereri de amânare ori întrerupere a executării pedepsei în baza dispozițiilor

art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 455 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că în

cauză s-a pus în executare o hotărâre care era definitivă, sentința penală nr.

593/2001 a Tribunalului București, secția I penală, și pentru care nu se

dispusese în mod definitiv amânarea executării pedepsei, astfel încât în mod

corect s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 461 lit. a) C. proc.

pen.

De asemenea, nefiind vorba

de vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce a fost pusă în executare sau de

vreo împiedicare la executare, în mod just s-a reținut că, în speță, nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen.

În consecință, nefiind

îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen.,

pentru a se admite contestația la executare formulată de condamnat, Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga

recurentul condamnat contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul

declarat de contestatorul condamnat C.M. împotriva deciziei penale nr. 941 din

10 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat

la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 800.000 lei, din care

onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200.000 lei, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 februarie 2005.