ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5636/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 9 septembrie 1998 C.M. a chemat în judecată

Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA solicitând să-i fie

retrocedat apartamentul nr. 1 situat în București, imobil ce a aparținut

bunicului său C.E. de la care a fost preluat de stat în baza sentinței penale

nr. 141 din 12 noiembrie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar de regiune

militară București, rămasă definitivă, prin care C.E. a fost condamnat la 9 ani

temniță grea, 6 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru

infracțiunile de favorizare a infractorului și respectiv uneltire contra

ordinii sociale.

Ulterior, prin decizia nr. 39 din 10 iunie 1974

a Tribunalului Suprem, în complet de 7 judecători, autorul C.E. a fost achitat

în baza art. 11 pct.2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru

infracțiunile pentru care fusese condamnat, urmare admiterii recursului

extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței penale nr. 141

din 12 noiembrie 1960 a Tribunalului militar de regiune militară București și

deciziei nr. 21 din 28 ianuarie 1961 a Tribunalului Suprem, colegiul militar, care

au fost casate în ceea ce-l privește.

De asemenea, reclamantul, în calitate de

moștenitor al bunicului său C.E. a cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2306/29925 din 18 decembrie 1996 prin care SC H.N. SA a înstrăinat

apartamentul în litigiu.

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că

prin achitarea autorului său pentru infracțiunile ce-i fuseseră reținute în

sarcină și respectiv casarea hotărârilor penale menționate, C.E. a redevenit

proprietarul apartamentului confiscat, statul fiind doar un detentor precar al

bunului și în aceste condiții înstrăinarea menționatului apartament de către

stat chiriașului care îl ocupă s-a făcut cu încălcarea principiilor de drept

care guvernează această instituție numele cumpărătorului urmând a fi comunicat

de către pârâta SC H.N. SA.

Ulterior, în temeiul art. 57 C. proc. civ. C.M. a

înțeles să cheme în judecată și pe I.L. și respectiv V.G. alături de Consiliul

General al Municipiului București și SC H.N. SA pentru a se constata nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5158/18947 din 22 octombrie 1997

prin care apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului în discuție a fost

vândut de pârâtele persoane juridice către I.L. și respectiv a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2306/29925 din 18 decembrie 1996 a restului parterului

din imobil către V.G. În drept a invocat dispozițiile art. 966, art. 953 și

urm. C. civ.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

judecând cauza urmare declinării competenței de către Judecătoria sectorului 1

București, prin sentința civilă nr. 1824 din 6 decembrie 2001 a respins ca

nefondată acțiunea cu motivarea că reclamantul nu a probat existența dreptului

de proprietate al autorului său cu privire la imobil, iar pe de o parte că prin

decizia penală invocată în acțiune nu s-a dispus și anularea măsurii

confiscării averii acestuia. De asemenea, s-a stabilit că reclamantul nu a

înlăturat prin probe prezumția bunei credințe a pârâtelor persoane fizice la

momentul dobândirii dreptului de proprietate, titlurile acestora rămânând

valabile conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia nr. 82 din 26 februarie 2003 a respins excepția privind lipsa

legitimării procesuale active.

De asemenea, a respins ca nefondat apelul

formulat de reclamantul C.M. împotriva sentinței civile nr. 1824 din 6

decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut că în

raport de înscrisurile depuse reclamantul se legitimează procesual având

calitatea de a promova acțiunea.

Cât privește însă fondul cauzei, aceeași

instanță a reținut că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii în materie

și nu a ignorat dispozițiile de imediată aplicare ale art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, pe de o parte, s-a învederat că prin

hotărârea de achitare nu s-a dispus cu privire la măsura confiscării averii

autorului, iar reclamantul nu a prezentat vreo probă pertinentă în acest sens,

iar pe de altă parte că reclamantul nu a înlăturat prezumția de bună credință a

pârâților persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor în discuție conform art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

acestea perfectându-se cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995.

În contra acestei decizii a declarat recurs

reclamantul C.M. invocând motivele de casare prev. de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. și susținând în esență că omisiunea din decizia de achitare a

Tribunalului Suprem cu privire la înlăturarea măsurii de siguranță a

confiscării averii autorului nu putea fi îndreptată pe cale judiciară întrucât

decizia în discuție fusese pronunțată într-o cale extraordinară de atac. Prin

urmare, întrucât prin această hotărâre, autorul reclamantului fusese achitat de

orice penalitate, iar hotărârile de condamnare a acestuia casate, instanța

trebuia să rețină că nici măsura confiscării averii lui nu mai avea suport

legal și pe cale de consecință statul nu deținea un titlu de proprietate pentru

imobil.

Din această perspectivă, statul nu era abilitat

să procedeze la vânzarea imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995. De altfel

instanța nu s-a pronunțat

in terminis

cu privire la capătul de cerere

referitor la revendicare lăsând doar să se înțeleagă faptul că ar fi

neîntemeiat.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt de

cerere, recurentul a învederat că erau incidente prevederile art. 2 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 10/2001 și că în orice caz, cu privire la buna-credință a

subdobânditoarelor nu s-a avut în vedere că acestea aveau obligația de a

efectua minime verificări privind situația juridică a imobilului care să

evidențieze existența și validitatea titlului statului cu privire la imobilul

revendicat, ori în speță nu s-a probat existența unor atari demersuri.

Recursul este fondat pentru motivele ce succed.

Din dosar a rezultat că reclamantul a promovat

acțiunea la 9 septembrie 1998 întemeindu-și-o pe dispozițiile art. 480 și urm.

C. civ. pentru primul capăt de cerere vizând revendicarea iar pentru cel de al

doilea, precizat ulterior, respectiv constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pe dispozițiile

art. 966, art. 953 și urm. C. civ. și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în apel, și pe prevederile art. 46 alin. (2) și art. 2 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, în ceea ce privește

soluționarea capătului de cerere vizând revendicarea, întrucât atât reclamantul

cât și pârâții au invocat existența unui titlu de proprietate, instanțele aveau

obligația să le compare și să stabilească titlul preferabil.

Or, în speță instanța de fond a apreciat că

reclamantul nu a produs vreun înscris care să probeze dreptul de proprietate al

autorului său, iar instanța de apel deși a recunoscut reclamantului calitatea

procesuală activă nu a procedat la examinarea titlurilor prezentate de părți și

a dat câștig de cauză pârâților exclusiv prin aplicarea art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că potrivit art. 112 C. proc. civ.,

reclamantul este obligat să indice normele de drept aplicabile și implicit să

determine fundamentul dreptului invocat prin acțiune, iar conf. art. 129 și

art. 130 din același cod instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea

acțiunii calificarea juridică exactă.

În speță însă, așa cum deja s-a relevat

reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., pentru

primul capăt de cerere, iar pentru al doilea pe prevederile art. 966 și art. 953

C. civ. și ulterior și ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că

instanța de apel nu a făcut vreo referire la titlul de proprietate al statului

cu privire la imobilul revendicat, în schimb a apreciat ca valide titlurile

prezentate de pârâtele persoane fizice cu privire la imobilul în dispută prin

referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ intrat în vigoare,

după data sesizării instanței.

Or, față de principiul constituțional și de

drept civil al neretroactivității legii, potrivit cu care o lege civilă se

aplică situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei,

instanța trebuia să constate că menționatul act normativ nu este incident

speței.

Prin urmare capătul de cerere vizând nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâți în temeiul Legii

nr.112/1995 urma a fi examinat potrivit normelor de drept comun invocate de

reclamant în precizarea de acțiune (dos. nr. 2631/2000).

Față de cele ce preced, recursul urmează a fi

admis, a casa decizia atacată și a trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva

deciziei nr. 82 din 26 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2004.