ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3647/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 175 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului Bihor a fost condamnat inculpatul L.A. în baza art. 257 alin. (1) C. pen., la 3 ani închisoare. Conform art. 40 cu referire la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 3 ani cu pedeapsa de 5.000.000 lei amendă penală, aplicată prin sentința penală nr. 1677/2000, pronunțată de Judecătoria Oradea, stabilindu-se că, în final, inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 257 alin. (2) cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 250 de dolari U.S.A., prin obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a acestei sume.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în fapt, că, la 16 octombrie 2001 a fost începută urmărirea penală față de martorul U.R.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 328/1966, fiind ridicat de la acesta un autoturism marca VOLVO. Dosarul a fost înregistrat la Poliția Aleșd, Biroul cercetări penale sub nr. 190 din 16 octombrie 2000. La sfârșitul lunii octombrie 2001, fără a se putea stabili data exactă, martorul U.R.C., însoțit de martorul B.G., care cunoștea de existența cauzei penale și de ridicare de către poliție a autoturismului, s-au deplasat în localitatea Săcădat, județul Bihor, în vederea cumpărării unui autoturism, ocazie cu care s-au întâlnit cu inculpatul L.A.

Despre acesta, martorul B.G. știa că are unele influențe în rândul lucrătorilor de poliție. La inițiativa și prin intermediul martorului B.G., martorul U.R.C. a făcut cunoștință cu inculpatul, în ideea ca acesta să-și exercite influența asupra lucrătorilor de poliție, pentru a-i determina să soluționeze în mod favorabil dosarul penal în care era cercetat martorul. La 2 noiembrie 2001, folosind telefonul său mobil, inculpatul l-a contactat pe martorul U.R.C. la telefonul acestuia în repetate rânduri, ocazie cu care inculpatul i-a relatat martorului că „a vorbit cu un maior de la poliție și că dosarul său se rezolvă”, pretinzându-i suma de 1000 de mărci germane în acest scop. În timp ce martorii rămăseseră pe Calea Clujului, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul U.R.C., stăruind ca acesta să-i dea suma de 250 de dolari S.U.A., iar pentru a-l convinge să dea acești bani, i-a cerut să vorbească la telefon cu un pretins ofițer de poliție cu grad de maior.

În urma acestor discuții, martorul U.R.C. și inculpatul au convenit să se întâlnească în zona pasarelei de lângă Liceul „Andrei Șaguna” din Oradea, ocazie cu care inculpatul i-a solicitat din nou martorului să-i predea banii. Martorul a refuzat, cerându-i inculpatului să-l prezinte acelui maior, astfel că s-au deplasat la sediul Poliției Bihor, unde inculpatul a intrat și s-a reîntors după puțin timp, spunându-i martorului că „maiorul” este în ședință. De la sediul poliției, martorul s-a deplasat la locul de muncă S.C. T.I.E. S.A. Oradea unde s-a întâlnit cu martorul B.A.I., timp în care a fost apelat telefonic de inculpat și de acel „maior” care i-au solicitat să dea banii, asigurându-l pe martor că deja s-a vorbit la Aleșd și totul este rezolvat.

Ca urmare, martorul U.R.C. a remis inculpatului L.A. suma de 250 de dolari S.U.A. Situația de fapt și vinovăția au fost stabilite în baza procesului-verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, a declarațiilor denunțătorului, a declarațiilor martorilor B.G. și B.A.I., probe coroborate cu declarațiile inculpatului. Curtea de Apel Oradea, secția penală, prin decizia nr. 236 din 28 noiembrie 2002 a respins apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, considerând nefondate criticile formulate, în sensul că a fost greșit condamnat întrucât nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. Astfel, s-a reținut că inculpatul a pretins și primit avantaje materiale pentru a influența funcționari din cadrul Poliției Bihor în vederea soluționării favorabile a unui dosar penal aflat la Serviciul cercetări penale al Poliției Aleșd și că fapta este prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul care, invocând dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen., a susținut că soluția de condamnare este urmarea unei erori grave de fapt, neexistând probe de vinovăție, că în cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 40 C. pen., prin contopirea în pedeapsa de 3 ani închisoare a amenzii de 5.000.000 lei la care a fost condamnat anterior și că pedeapsa cu închisoarea aplicată este prea severă sub aspectul modalității de executare, impunându-se suspendarea condiționată, conform art. 81 C. pen. Recursul declarat este neîntemeiat. 1. Probele administrate în cauză, au confirmat că inculpatul a pretins 1000 de mărci germane, a primit de la numitul U.R.C.

suma de 250 de dolari S.U.A., lăsând să se creadă că are influență asupra unui lucrător de poliție cu gradul de maior la I.P.J. Bihor, care să determine soluționarea favorabilă a unui dosar penal privind pe sus-numitul martor, aflat în curs la o structură subordonată, respectiv la Poliția Aleșd, Biroul de cercetări penale. În acest sens, sunt declarațiile martorilor B.G.V. și B.A.I., precum și declarațiile martorului denunțător U.R.C., care se coroborează cu declarațiile inculpatului. Întrucât soluția de condamnare este conformă cu probele de vinovăție administrate, nu subzistă eroarea gravă de fapt invocată în recurs.

2. Referitor la dispoziția de contopire a pedepsei anterioare a amenzii de 5.000.000 lei aplicată inculpatului în baza art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 prin sentința penală nr. 1877 din 29 septembrie 2000 a Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 247/R/2001 a Curții de Apel Oradea, cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în cauză, se constată că aceasta este greșită. În conformitate cu dispozițiile art. 40 C. pen., când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune înainte de începerea executării acesteia sau în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

Pe de altă parte , potrivit dispozițiilor art. 34 lit. d) din același cod, când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii la care se poate adăuga amenda în total sau în parte. Rezultă din cele două texte că, în cazul concursului de infracțiuni se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune și se execută pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele executabile. Or, în cauză, pedeapsa amenzii penale nu era executabilă și deci, nu putea fi supusă contopirii. Într-adevăr, conform art. 1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18 din 2 aprilie 2003, pedepsele cu închisoare până la 5 ani și cele cu amenda aplicate de instanțele de judecată pentru fapte săvârșite până la data publicării legii în M.Of.

se grațiază în întregime. Cum amenda penală de 5.000.000 lei a fost aplicată inculpatului recurent în baza art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, prin sentința penală nr. 1677/2000 a Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 247/2001 a Curții de Apel Oradea, iar această infracțiune s-a comis anterior datei de 4 octombrie 2002 când s-a publicat în M.Of., actul de clemență arătat, pedeapsa pecuniară este integral grațiată, nefiind supusă contopirii în condițiile art. 40 C. pen. În consecință, critica formulată este neîntemeiată. 3. Referitor la pedeapsa aplicată de 3 ani închisoare, se constată că instanțele s-au orientat, conform art. 72 C. pen., înspre minimul prevăzut de lege, având în vedere pericolul social al faptei, împrejurările săvârșirii ei persoana inculpatului care anterior a mai săvârșit fapte penale.

Această pedeapsă, cu executare în regim de deținere, este de natură a asigura conform art. 52 C. pen., prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și integrarea în comunitate a inculpatului. Așa fiind, nu există temeiuri de reducere a duratei pedepsei ori de schimbare a modalității de executare așa cum s-a solicitat de către recurent. Față de considerentele ce preced, Curtea, constatând întemeiată numai critica referitoare la greșita aplicare a art. 40 C. pen., urmează, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admite recursul declarat de inculpat, a casa decizia atacată și sentința primei instanțe, numai cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 40 C. pen., pe care le va înlătura. Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de inculpatul L.A. împotriva deciziei penale nr. 236/A din 28 noiembrie 2002 a Curții de Apel Oradea. Casează decizia și sentința penală nr. 175 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului Bihor numai cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 40 C. pen., pe care le înlătură. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 C. pen. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 septembrie 2003.