Decizia nr. 3746/2003 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2189 a Tribunalului București

Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv prevăzut de art. 304 alin. pct. 4 C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a dat valoare legală unor acte normative abrogate și că în acest fel, puterea judecătorească a săvârșit un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face. În același sens, a susținut că a fost nesocotit contractul de asigurare care a luat naștere prin acordul părților, iar prin soluția pronunțată, instanțele, în mod unilateral, au încălcat principiile care se desprind din prevederile art. 969 și urm. C. civ.

Decizia pronunțată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, critică argumentată în drept pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar în fapt pe aceleași susțineri care au fost făcute în legătură cu primul motiv de casare.

Prin cel de-al treilea motiv, recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura acestuia (art. 304, pct. 8 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv s-a susținut că instanțele au modificat conținutul contractului, întrucât au reținut obligații pe care reclamanta nu și le-a asumat, în schimb, nu a reținut obligațiile pe care și le-a asumat pârâta, conform „Condițiilor speciale 10”, de a plăti dauna asigurată.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenta l-a argumentat referindu-se la prevederile Legii nr. 136/1995, normă specială, nesocotită în opinia sa, în detrimentul unor norme de drept comun. Recurenta ajunge la concluzia că astfel au fost depășite atributele puterii judecătorești.

Instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare și asupra unei dovezi care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). Atât prin cererea introductivă de instanță, cât și prin cererea de apel, a susținut recurenta, a propus probele pe care le-a considerat hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, însă instanțele nu s-au pronunțat motivat cu privire la admiterea sau respingerea lor. În același sens, recurenta a susținut că a atașat încă de la sesizarea primei instanțe expertiza care stabilește despăgubirea în raport cu criteriile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 136/1995 și că această probă a fost nesocotită. Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Din sintetizarea motivelor de recurs, Curtea constată că, în adevăr, instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare și asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Astfel, din cuprinsul criticilor aduse sentinței în calea de atac a apelului, rezultă că reclamanta, recurenta de astăzi, a fost nemulțumită de faptul că prima instanță nu a completat probele, respectiv, înscrisurile care au fost depuse odată cu cererea de chemate în judecată, cu martori, interogatorii și o expertiză tehnică. Față de caracterul devolutiv al apelului și în raport și de dispozițiile art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să pună în discuție probele propuse de apelanta-reclamantă în scopul pronunțării unei hotărârii temeinice și legale. De asemenea, în temeiul acelorași dispoziții, instanța, potrivit art. 294 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ., era în drept să ceară apelantei să prezinte explicații sau precizări, oral sau în scris, în legătură cu împrejurările de fapt ce urmau să fie demonstrate pe baza probelor pe care le-a propus în apel. Este adevărat, așa cum a reținut în considerentele deciziei, în alți termeni, instanța de apel, că judecătorul nu se substituie părților în propunerea probelor pentru că altfel s-ar încălca principiul disponibilității, dar nu este mai puțin adevărat, că pe lângă îndatorirea acestora, stabilită la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a-și proba pretențiile și apărările, judecătorul, în tot cursul procesului conduce dezbaterile și veghează la respectarea dispozițiilor legale și are puterea de a ordona măsurile necesare judecării cererii pentru stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii. Revenind la speță, în condițiile în care expertiza extrajudiciară a fost înlăturată în primă instanță pe motivul că a avut în vedere elementele de amplasament în funcție de zona de interes comercial și o vechime a imobilului mai mare decât cea reală, în condițiile în care s-a solicitat completarea probelor cu o expertiză, care să fie ordonată de instanță cu obiective bine determinate, este evident că situația de fapt nu a fost lămurită și că dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost încălcat. Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În contextul celor de mai sus, conform art. 304 pct. 10 raportat la art. 314 C. proc. civ. se reține că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, așa încât recursul se va admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra mijloacelor de apărare. Celelalte critici care, în esență, vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești sunt nefondate, întrucât instanțele care au soluționat cauza nu s-au substituit altei puteri în stat. Interpretarea dată acestei noțiuni este străină textelor invocate, întrucât interpretarea dispozițiilor legale sau contractuale în speță, fie și discutabile, nu reprezintă „instituirea unei noi norme”, care să constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Pentru a se considera că o instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești ar trebui să se demonstreze că instanțele au îndeplinit acte pentru care era necompetentă absolut și că îndeplinirea actului era specifică atributului exclusiv al puterii de stat – legislativă sau executivă – încălcându-se astfel principiul separației puterilor, care este de natură să tulbure ordinea constituțională. În fine, în rejudecare, vor fi avute în vedere și prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., care cere părților să-și exercite drepturile procedurale, conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., atunci când își probează pretențiile și apărările.