ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3746/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2189, pronunțată

la data de 20 martie 2001 de Tribunalul București, secția comercială, s-a

respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei C.E., prin care a solicitat

obligarea pârâtei SC A.S.R. SA la plata sumei de 160.000.000 lei despăgubiri,

precum și a cheltuielilor de judecată aferente.

Instanța de fond, în considerentele

sentinței, a reținut că despăgubirea de asigurare a imobilului ce a format

obiectul contractului de asigurare facultativă a clădirilor nr. 402228 din 2

august 2000, în sumă de 40.000.000 lei, a fost achitată de asigurător după

producerea riscului asigurat. Această concluzie a instanței de fond s-a bazat

pe constatările efectuate de inspectorul SC A.S.R. SA, semnat fără obiecțiuni

de reclamantă.

În ce privește cuantumul

despăgubirilor, instanța de fond a reținut că acestea au fost acordate în

conformitate cu art. 27 din Legea nr. 136/1995, cu respectarea condițiilor generale

de asigurare, care reprezintă un veritabil contract de adeziune.

Sentința tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care, prin decizia nr.

1188 din 13 septembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta C.E.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a analizat criticile aduse sentinței și a ajuns la concluzia că dreptul la

apărare și principiul contradictorialității procesului au fost respectate de

prima instanță.

Neinserarea expresă în cuprinsul

contractului de asigurare a „Condițiilor generale 9”, ca parte integrantă a

înțelegerii, alături de Condițiile speciale nr. 10, față de rolul acestor

reglementări, a mai reținut instanța de apel, nu prezintă relevanță, întrucât acestea

se află pe verso-ul contractului și fac parte integrantă din înțelegerea

părților.

Asupra probelor, instanța de apel a

ajuns la concluzia că reclamanta nu a stăruit în administrarea probei cu

martori, iar în calea de atac a apelului a declarat că nu mai are probe de

administrat.

Critica privind lipsa rolului activ

al instanței a fost înlăturată, cu motivarea că apelanta nu a solicitat alte

probe decât cele cu înscrisuri și că instanța nu se poate transforma într-un

subiect de probațiune.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs reclamanta C.E., care a susținut, în alți termeni, că

hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, determinată de faptul că

instanțele au ignorat prevederile Legii nr. 136/1995 și clauzele contractului

de asigurare.

În concret, recurenta a invocat

următoarele motive.

atribuțiile puterii judecătorești, motiv prevăzut de art. 304 alin. pct. 4 C.

proc. civ.

În argumentarea acestui motiv,

recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a dat valoare legală unor

acte normative abrogate și că în acest fel, puterea judecătorească a săvârșit

un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face. În

același sens, a susținut că a fost nesocotit contractul de asigurare care a

luat naștere prin acordul părților, iar prin soluția pronunțată, instanțele, în

mod unilateral, au încălcat principiile care se desprind din prevederile art. 969

și urm. C. civ.

cuprinde motive străine de natura pricinii, critică argumentată în drept pe

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar în fapt pe aceleași

susțineri care au fost făcute în legătură cu primul motiv de casare.

recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

schimbând natura acestuia (art. 304, pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv s-a

susținut că instanțele au modificat conținutul contractului, întrucât au

reținut obligații pe care reclamanta nu și le-a asumat, în schimb, nu a reținut

obligațiile pe care și le-a asumat pârâta, conform „Condițiilor speciale 10”,

de a plăti dauna asigurată.

9 C. proc. civ., pe care recurenta l-a argumentat referindu-se la prevederile

Legii nr. 136/1995, normă specială, nesocotită în opinia sa, în detrimentul

unor norme de drept comun. Recurenta ajunge la concluzia că astfel au fost

depășite atributele puterii judecătorești.

unui mijloc de apărare și asupra unei dovezi care era hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).

Atât prin cererea introductivă de

instanță, cât și prin cererea de apel, a susținut recurenta, a propus probele

pe care le-a considerat hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, însă instanțele

nu s-au pronunțat motivat cu privire la admiterea sau respingerea lor.

În același sens, recurenta a

susținut că a atașat încă de la sesizarea primei instanțe expertiza care stabilește

despăgubirea în raport cu criteriile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 136/1995

și că această probă a fost nesocotită.

Pentru motivele invocate, recurenta

a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în fond, admiterea

acțiunii, așa cum a fost formulată.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Din sintetizarea motivelor de

recurs, Curtea constată că, în adevăr, instanța nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare și asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Astfel, din cuprinsul criticilor

aduse sentinței în calea de atac a apelului, rezultă că reclamanta, recurenta

de astăzi, a fost nemulțumită de faptul că prima instanță nu a completat

probele, respectiv, înscrisurile care au fost depuse odată cu cererea de

chemate în judecată, cu martori, interogatorii și o expertiză tehnică.

Față de caracterul devolutiv al

apelului și în raport și de dispozițiile art. 129 alin. (2) și (5) C. proc.

civ., instanța de apel trebuia să pună în discuție probele propuse de apelanta-reclamantă

în scopul pronunțării unei hotărârii temeinice și legale.

De asemenea, în temeiul acelorași

dispoziții, instanța, potrivit art. 294 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc.

civ., era în drept să ceară apelantei să prezinte explicații sau precizări,

oral sau în scris, în legătură cu împrejurările de fapt ce urmau să fie

demonstrate pe baza probelor pe care le-a propus în apel.

Este adevărat, așa cum a reținut în

considerentele deciziei, în alți termeni, instanța de apel, că judecătorul nu

se substituie părților în propunerea probelor pentru că altfel s-ar încălca

principiul disponibilității, dar nu este mai puțin adevărat, că pe lângă îndatorirea

acestora, stabilită la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a-și proba

pretențiile și apărările, judecătorul, în tot cursul procesului conduce

dezbaterile și veghează la respectarea dispozițiilor legale și are puterea de a

ordona măsurile necesare judecării cererii pentru stabilirea faptelor și

aplicarea corectă a legii.

Revenind la speță, în condițiile în

care expertiza extrajudiciară a fost înlăturată în primă instanță pe motivul că

a avut în vedere elementele de amplasament în funcție de zona de interes

comercial și o vechime a imobilului mai mare decât cea reală, în condițiile în

care s-a solicitat completarea probelor cu o expertiză, care să fie ordonată de

instanță cu obiective bine determinate, este evident că situația de fapt nu a

fost lămurită și că dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost încălcat.

Potrivit art. 6 alin. (1) din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil de către o

instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil.

În contextul celor de mai sus,

conform art. 304 pct. 10 raportat la art. 314 C. proc. civ. se reține că

împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, așa încât recursul se va

admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a

se pronunța asupra mijloacelor de apărare.

Celelalte critici care, în esență,

vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești sunt nefondate, întrucât

instanțele care au soluționat cauza nu s-au substituit altei puteri în stat.

Interpretarea dată acestei noțiuni

este străină textelor invocate, întrucât interpretarea dispozițiilor legale sau

contractuale în speță, fie și discutabile, nu reprezintă „instituirea unei noi

norme”, care să constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Pentru a se considera că o instanță

a depășit atribuțiile puterii judecătorești ar trebui să se demonstreze că

instanțele au îndeplinit acte pentru care era necompetentă absolut și că

îndeplinirea actului era specifică atributului exclusiv al puterii de stat –

legislativă sau executivă – încălcându-se astfel principiul separației

puterilor, care este de natură să tulbure ordinea constituțională.

În fine, în rejudecare, vor fi avute

în vedere și prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., care cere părților

să-și exercite drepturile procedurale, conform dispozițiilor art. 723 alin. (1)

C. proc. civ., atunci când își probează pretențiile și apărările.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta C.E., împotriva deciziei nr. 1188 din 13 septembrie 2001 a Curții de

apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 1 octombrie 2003.