ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2581/2009

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 354 din 02 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 22926/3/2006 s-au dispus următoarele: S-au respins, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților A.V.F., G.G. și B.E.M. din infracțiunea prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1. În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpata A.V.F.

(necunoscută cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen. În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpatei. În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

În temeiul art. 88 C. pen. a constatat că inculpata a fost reținută și arestată preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002. În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160 3 alin. (4) lit. d) și alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauțiune a inculpatei A.V.F. dispusă prin încheierea de ședință de la data de 21 mai 2002 pron. de Tribunalul București, Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către această inculpată a cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.

2. În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul G.G. (necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen. În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpatului.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. În temeiul art. 88 C. pen. a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002. În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160 alin. (4) lit. d) și alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauțiune a inculpatului G.G. dispusă prin încheierea de ședință de la data de 21 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către acest inculpat a cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag.

Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL. 3. În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul B.E.M. (necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpatului. În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. În temeiul art. 88 C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002. În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160 5 alin. (4) lit. d) și alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauțiune a inculpatului B.E.M.

dispusă prin încheierea de ședință de la data de 21 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către acest inculpat a cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL. În baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 700 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin Decizia penală nr. 1013 din 23 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchet și inculpați, cu motivarea că din administrarea probelor instanța fondului a stabilit corect situația de fapt, căreia i s-a dat o încadrare juridică corespunzătoare, s-a dovedit vinovăția inculpaților și s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor aplicate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații G.G., A.V.F. și B.E.M. Prin Decizia penală nr. 3729 din 16 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2156/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate ca fiind fondate, prioritar pentru cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 9 C. proc.

pen., s-a casat decizia și s-a trimis dosarul spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel București cu motivarea că din examinarea deciziei instanței de apel s-a constatat că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, prin aceasta instanța de apel abdicând de la obligațiile de control judiciar impuse de art. 378 C. pen., fiind astfel încălcate prevederile art. 383 alin. (1) C. proc. pen. Prin Decizia penală nr. 865 din 8 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpați, fiind desființată Sentința penală nr. 762 din 3 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București, secția a II-a penală.

Instanța de apel a reținut din actele și lucrările dosarului că instanța de fond a reținut - preluând situația de fapt din rechizitoriu - că infracțiunea de dare de mită s-ar fi consumat în forma oferirii, însă cu ocazia dezbaterilor la instanța de apel procurorul de ședință a renunțat la motivul de apel ce viza confiscarea sumei oferite cu motivarea că aceasta a fost comisă prin forma promisiunii nu a oferii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, sub nr. 47183/3 din 12 decembrie 2005. La termenul din 07 februarie 2006, inculpații A.V.F., G.G. și B.E.M. au invocat, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. excepția neregularității sesizării instanței în sensul că fapta descrisă în rechizitoriu este alta decât cea rezultată prin modificarea acțiunii penale de chiar titularul acesteia în fazele de atac ale sentinței pronunțată de instanța de fond, actul de sesizare fiind astfel contrar disp.

art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie noua faptă în forma promisiunii fiind incidente disp. art. 197 alin. (2) C. pen. Prin Sentința penală nr. 252 din 01 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 47183/3/2005, Tribunalul București, secția a II-a penală a admis excepția neregularității actului de sesizare a instanței și a restituit cauza privind pe A.V.F., G.G. și B.E.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul noii modalități de săvârșire a infracțiunii de dare de mită și anume promisiunea. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a fost admis prin Decizia penală nr. 789 din 01 iunie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 47183/3/2005 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, fiind casată sentința atacată și trimisă cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.

În urma casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția I penală, la data de 26 iunie 2006 sub nr. 22926/3/2006. Analizând întregul material probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale, văzând și dispozițiile art. 385 C. proc. pen. privind limitele rejudecării, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: În cursul lunii iulie 2001 între SC A.R.I.C. SA București, în calitate de asigurător și SC P. 2000 SA București, a intervenit un contract de asigurare pentru perioada 29 iunie 2001 - 09 iunie 2002, purtând asupra unor locații ale SC P. 2000 SA București, între care și cea situată în șos.

O., București, contract intermediat, în calitate de broker, de către inculpata A.V.F., reprezentant al SC A. SRL București (contract de asigurare de incendii din 18 iulie 2001). Potrivit clauzelor contractuale, totalul sumelor asigurate a fost de 1.700.000 dolari SUA din care un procent de 77% a fost atribuit pentru locația mai sus menționată. La data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O. București, iar la data de 23 iulie 2001 reprezentantul SC P. 2000 SA, numitul D.M. a solicitat asigurătorului SC A.R.I.C. SA București plata despăgubirii cuvenite asiguratului, apreciind valoarea daunei la suma de 711.171,99 dolari SUA. Urmare acestei solicitări asigurătorul a constituit dosarul de daune al SC P. 2000 SA al cărui control și avizare, în vederea plății despăgubirilor, intra în atribuțiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C.

SA București, astfel cum rezultă din Adresa din 05 decembrie 2001. După constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat în repetate rânduri de către inculpatul B.E.M., pe care-1 cunoștea de mai multă vreme de la un prieten, care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani, sub formă de procent de 5%, în numele reprezentanților SC P. 2000 SA și SC A. SRL pentru aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune și plata despăgubirilor cuvenite asiguratului într-un timp cât mai scurt (declarațiile martorului V.V. coroborate cu declarațiile inculpatului B.E.M., declarații date în toate fazele procesuale și ale martorilor M.N. și O.C.). În perioada sfârșitului lunii iulie - septembrie 2001, inculpatul B.E.M.

l-a contactat în repetate rânduri pe martorul V.V., insistând în acceptarea ofertei pe care însă martorul a declinat-o și care, agasat de aceste insistențe, a procedat la formularea unui denunț la organele de poliție în data de 05 octombrie 2001 și la procuror în data de 11 octombrie 2001. Ulterior, inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor în aceeași problemă, acesta din urmă, sub directa supraveghere a organelor de urmărire penală, fiind de acord să se întâlnească cu inculpații B.E.M., A.V.F. și G.G. (declarațiile martorului V.V. și ale inculpatului B.E.M. coroborate cu procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpați și între inculpatul B.E.M. și martor).

Astfel, a stabilit ca dată de întâlnire ziua de 23 octombrie 2001 la adresa din București, C.C. nr. 173, un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA. La întâlnire au venit cei trei inculpați care au discutat cu martorul despre dosarul de daună și despre deficiențele acestuia, solicitând rezolvarea și achitarea despăgubirilor cât mai repede, în schimb promițându-i martorului o sumă de bani, urmând ca aceasta să fie dată de către inculpați martorului ulterior achitării despăgubirii de către societatea de asigurare, prin intermediul inculpatului B.E.M., astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare a discuțiilor purtate în mediul ambiant coroborate cu declarațiile martorului și ale inculpatului B.E.M., precum și în parte cu declarațiile inculpaților A.V.F.

și G.G. Situația de fapt a fost reținută de instanță din coroborarea declarațiilor martorului V.V. cu declarațiile inculpatului B.E.M., cu al martorilor M.N. și O.C., în parte cu cele ale inculpaților A.V.F. și G.G., precum și cu înregistrările audio și video efectuate în cauză, apreciind că toate aceste probe au fost administrate îi cauză cu respectarea dispozițiilor legale. Din situația de fapt reținută anterior pe baza probelor administrate în cauză a rezultat că inculpații A.V.F. și G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., în perioada sfârșitului lunii iulie - octombrie 2001 au promis un procent de 5% din suma despăgubirilor ce urma a fi plătite de societatea de asigurare martorului V.V., director al Departamentului Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C.

SA pentru aprobarea unui dosar de daună în beneficiul SC P. 2000 SA și urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001, inculpații A.V.F. și G.G., personal, au promis martorului același lucru. Raportând această situație de fapt la dispozițiile art. 255 C. pen., instanța a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Astfel, inculpații A.V.F. și G.G. au promis martorului V.V., funcționar, o sumă de bani pentru a aproba un dosar de daună și a urgenta plata despăgubirilor.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaților s-au avut în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pericolul social concret al faptelor, împrejurările în care au fost comise faptele, modalitatea concretă de săvârșire a faptelor pentru fiecare inculpat, timpul scurs de la momentul săvârșirii faptelor și până în prezent de natură să stingă din rezonanța socială a acestora, circumstanțele care agravează sau atenuează răspunderea penală, datele ce caracterizează persoana inculpaților. Împotriva acestei sentințe au formulat apel cei trei inculpați, apel care a fost admis prin Decizia penală nr. 234/2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, numai sub aspectul înlăturării din conținutul pedepsei accesorii a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.

Decizia a fost recurată de către inculpați, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 6026/2007 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor cu motivarea că instanța de apel nu a efectuat acte de cercetare judecătorească, în condițiile în care, cu ocazia rejudecări instanța de fond s-a mărginit doar la a constata poziția procesuală a inculpaților în sensul că nu au cereri sau probe de solicitat în apărare față de noua modalitate de săvârșire a infracțiunii. Procedând la rejudecarea apelurilor formulate de către inculpați Curtea de Apel procedat la readministrare probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, fiind audiați cei trei inculpați, martorul denunțător și ceilalți martori.

De asemenea au fost solicitate relații cu privire la atribuțiile de serviciu ale martorului denunțător V.V. Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea a reținut că inculpații A.V.F. și G.G. au criticat sentința primei instanțe invocând următoarele: I. Neregularitatea sesizării instanței de judecată (cu consecința restituirii cauzei la parchet) sub două aspecte: neefectuarea de acte de urmărire penală pentru varianta "promisiunii" care a fost reținută în sarcina inculpaților, actul de sesizare vizând o altă variantă alternativă a infracțiunii de dare de mită respectiv "oferirea" și, pe de altă parte, trimiterea în judecată a inculpaților în condițiile în care împotriva acestora nu a fost începută urmărirea penală, urmărirea penală fiind începută doar in rem și nu in personam.

II. Un al doilea motiv de apel, subsidiar, vizează greșita încadrare juridică dată faptei, arătându-se că în mod greșit s-a reținut agravanța prev. de art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000, arătându-se că dispozițiile alin. (2) ale art. 7 nu trebuiesc raportate la o activitate de control internă, cum este cazul în speță, ci la o activitate de control exercitată asupra unor categorii de persoane din afara unității din care face parte cel care efectuează controlul; III.

Greșita condamnare a inculpaților invocându-se sub acest aspect următoarele: - nelegalitatea administrării probelor solicitându-se pe cale de consecință înlăturarea din materialul probator a înregistrărilor audio-video arătându-se în esență următoarele: - autorizația S 61 din 17 octombrie 2001 a avut în vedere doar înregistrarea convorbirilor telefonice, astfel că înregistrarea convorbirilor purtate în imobilul din C.C., convorbiri care au fost avute în vedere în fundamentarea soluției de condamnare, este nelegală, fiind efectuată cu depășirea obiectului autorizației. Tot sub acest aspect s-a învederat și faptul că la momentul emiterii autorizației legea procesual penală nu permitea efectuarea de înregistrări ambientale, înregistrările în mediul ambiental fiind legiferate prin Legea nr. 356/2006.

- lipsa certificării înregistrărilor în condițiile art. 91 2 C. proc. pen., în sensul că procesele-verbale nu sunt verificate și contrasemnate de către procurorii care au efectuat urmărirea penală, iar la procesele-verbale nu s-au atașat casetele care conțin înregistrarea convorbirilor - imposibilitatea expertizării casetelor audio-video atât în ceea ce privește autenticitatea acestora cât și referitor la identificarea persoanelor după voce și vorbire. - încălcarea de către organele de urmărire penală a principiului imparțialității, prin refuzul organelor de urmărire penală de a efectua confruntări între denunțătorul V.V. și inculpați și al loialității și prin determinarea acestuia să săvârșească infracțiunea de luare de mită în scopul obținerii de probe.

IV. Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de dare de mită sub aspectul laturii obiective invocându-se că parchetul nu a precizat momentul consumării infracțiunii, că martorul denunțător nu avea ca îndatoriri de serviciu îndeplinirea actului solicitat de către inculpați; faptul că grăbirea efectuării unui act de serviciu nu este incriminată de art. 255 C. proc. pen.; că simpla promisiune neurmată de alte mijloace de convingere nu poate fi considerată ca modalitate comisivă a infracțiunii de dare de mită; că interesul societății de asigurare era declanșarea urmăririi penale împotriva asiguratului, caz în care dispozițiile contractului prevedeau suspendarea plății despăgubirilor.

Criticile formulate de către inculpatul B.E.M. au vizat următoarele: - condamnarea sa pentru o altă faptă decât pentru ce care a fost trimis în judecată, arătându-se că prin rechizitoriu s-a reținut varianta ajutorului dat de inculpat la oferirea unei sume de bani, iar instanța de fond l-a condamnat pe inculpat pentru varianta promisiunii. - greșita încadrare juridică dată faptei, prin menținerea agravanței prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în condițiile în care din materialul probator administrat în cauză a rezultat că martorul V.V. nu avea atribuții și control a dosarului de daună, precizându-se că oricum aceste atribuții de control ar fi trebuit să fie îndeplinite în afara instituției din care face parte și nu doar în interiorul societății de asigurare A.R.I.C., martorul având doar atribuții de control față de subordonații săi.

- greșita condamnare a inculpatului solicitând înlăturarea din probatoriu a probelor obținute ilegal, înregistrările convorbirilor și din mediul ambiental al ultimelor întâlniri și a declarațiilor date de martorul V.V. fiind contradictorii și obținute în mod ilegal. Se mai invocă și interesul societății de asigurare în declanșarea urmăririi penale, precizându-se că, conform dispozițiilor contractului în această situație plata despăgubirilor ar fi fost suspendată. - în subsidiar s-a invocat greșita individualizare a pedepsei în raport de dispozițiile art. 72 C. pen., arătându-se că pedeapsa de 3 ani închisoare este prea aspră în raport de circumstanțele personale ale inculpatului, acesta fiind cunoscut cu un comportament exemplar în societate anterior săvârșirii faptelor.

Analizând sentința apelată atât prin prisma criticilor formulate de inculpați, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 379 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel București a constatat neîntemeiate criticile formulate, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică, cu excepția aplicării pedepsei accesorii a interzicerii față de inculpați a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I și lit. c) C. pen. Prin Decizia penală nr. 276/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de inculpații A.V.F., G.G.

și B.E.M. împotriva Sentinței penale nr. 354 din 2 martie 2007 a Tribunalului București, secția I penală. A desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând, a înlăturat aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza I și lit. c) C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. S-a dispus ca statul să suporte cheltuielile judiciare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recursuri inculpații B.E.M., A.V.F. și G.G. Recurenții inculpați au criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând, practic motivele de apel susținute în fața instanței de apel. Astfel, inculpații A.V.F. și G.G. au criticat hotărârile pronunțate în cauză, sub următoarele aspecte: 1. Instanța nu a fost sesizată legal, caz de casare prev. de art. 385 9 pct. 2 C. proc.

pen., susținând că au fost trimiși în judecată fără ca împotriva lor să fie începută urmărirea penală. Urmărirea penală fiind începută "in rem" și nu "in personam", procurorul era obligat ca după identificarea presupușilor autori ai infracțiunii să înceapă urmărirea penală față de aceștia. 2. Greșita condamnare, ca urmare a gravei erori de fapt săvârșite de către instanțe, caz de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că în faza judecății a procesului penal, Ministerul Public a modificat actul de sesizare în sensul reținerii "promisiunii" ca modalitate de săvârșire a infracțiunii de dare de mită, iar în cauză, nu s-a efectuat urmărirea penală cu privire la această modalitate.

3. Greșita încadrare juridică dată faptei, caz de casare prev. de art. 385 9 pct. 9 pct. 17 C. proc. pen., solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât V.V. nu avea atribuții de control, iar inculpații nu aveau cunoștință de calitatea pe care o deținea martorul în cadrul societății. Ca o consecință a schimbării încadrării juridice, inculpații au solicitat să se dispună încetarea procesului penal, prin intervenirea prescripției răspunderii penale. 4. În cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 pct. 18 din C. proc. pen., întrucât nu există infracțiunea de luare de mită și nu există probe certe care să dovedească darea de mită, iar în speță cele două infracțiuni nu pot exista separat.

Sub acest aspect, s-a susținut că înregistrările efectuate au fost obținute cu încălcarea disp. art. 91 1 și urm. C. proc. pen. Inculpatul B.E.M. a invocat, în plus față de motivele de recurs susținute de ceilalți doi recurenți și motivul de recurs referitor la greșita individualizare a pedepsei aplicate, caz de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Examinând hotărârile pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpați și prin prisma cazurilor de casare menționate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt fondate numai cu privire la greșita încadrare juridică dată faptelor, prin reținerea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Astfel: 1. Toți inculpații au invocat împrejurarea că urmărirea penală a fost efectuată cu privire la varianta " oferirii" unei sume de bani, ca modalitate de săvârșire a infracțiunii de dare de mită, iar instanța de fond s-a pronunțat cu privire la o altă modalitate alternativă a infracțiunii, respectiv în forma "promisiunii", motiv pentru care rechizitoriul este lovit de nulitate absolută, impunându-se restituirea cauzei la parchet, în temeiul disp. art. 332 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte apreciază că în mod corect, Curtea de Apel București a constatat că această problemă de drept a fost tranșată definitiv prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze (instanța de recurs).

După cum s-a menționat anterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, la termenul din 7 februarie 2006 inculpații au invocat, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., excepția regularității actului de sesizare a instanței, în sensul că acesta nu descrie noua faptă în forma "promisiunii" neefectuându-se acte de urmărire penală cu privire la această variantă alternativă a infracțiunii. Prin Sentința penală nr. 252/2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, a admis excepția neregularității actului de sesizare a instanței și a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul modalității de săvârșire a infracțiunii de dare de mită, respectiv "promisiunea", întrucât actul de sesizare a instanței este contrar disp.

art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie infracțiunea de dare mită în modalitatea promisiunii, fiind incidente disp. art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrucât au fost încălcate dispozițiile relative la sesizarea instanței. Recursul formulat de parchet a fost admis prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, care a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru continuarea judecății. În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, dacă în cursul judecății se ajunge la concluzia că infracțiunea pentru care inculpații au fost trimiși în judecată a fost comisă într-o altă modalitate, respectiv forma "promisiunii" și nu a "oferirii" de mită, nu poate duce la concluzia că instanța nu a fost legal învestită, iar urmărirea penală ar fi lovită de nulitatea absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., fiind vorba de aceeași infracțiune comisă în altă modalitate, nefiind schimbat subiectul judecății și fiind respectate disp. art. 317 C. proc. pen., stabilirea corectă a situației de fapt și a încadrării juridice, reprezentând atribute ale instanței. De altfel, Înalta Curte apreciază că finalitatea disp. art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul de sesizare a instanței, constă în aceea că, prin actul de sesizare, obiectul procesului, sub ambele sale aspecte - fapta și persoana - să fie cert stabilit. În raport de aceste considerente, această problemă de drept a intrat în puterea autorității de lucru judecat, fiind definitiv rezolvată prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, astfel încât nu mai poate face obiectul unei noi analize (indiferent de temeiurile de drept invocate - art. 300 C. proc.

pen., sau art. 332 C. proc. pen.). În realitate, problema care s-a invocat în cauză este o problemă de încadrare a faptei în una din variantele alternative ale infracțiunii de dare de mită, în raport de împrejurarea că în opinia procurorului care a efectuat urmărirea penală, fapta inculpaților întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită în varianta "oferirii", iar în opinia instanței de fond, că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită în varianta "promisiunii", cu motivarea că, susținerea inculpaților că au banii asupra lor, nu este suficientă pentru reținerea variantei oferirii, atâta timp cât banii nu au fost și efectiv oferiți, nefiind vizualizați de nici o persoană.

2. Și cel de-al doilea motiv de recurs prin care se solicită restituirea cauzei la parchet este neîntemeiat, Înalta Curte constatând nefondate criticile inculpaților care au susținut că trimiterea lor în judecată s-a făcut în condițiile în care urmărirea penală a fost începută doar "in rem" și nu "in personam". Spre deosebire de acțiunea penală care poate fi exercitată numai "in personam" (art. 235 C. proc. pen.), urmărirea penală poate fi începută fie numai cu privire la faptă (in rem) în condițiile în care autorul este necunoscut, fie atunci când făptuitorul și identitatea acestuia se cunosc cu precizie odată cu fapta, urmărirea penală începe și in personam.

În condițiile în care urmărirea penală a fost începută in rem, în momentul în care se descoperă autorul faptei, acesta devenind învinuit, cercetarea continuă atât "in rem", cât și "in personam". În cauză, urmărirea penală a fost începută prin rezoluția procurorului din 11 octombrie 2001, față de AN, fiind făcute referiri exprese la inculpații din prezenta cauză, identificați cu datele cunoscute până la acea dată, reținându-se că "în perioada iulie - octombrie 2001, A.V.F. și G.G. cu ajutorul lui B.E.M., i-au oferit un procent de 5% din suma de 700.000 lei lui V.V. - director la SC A.R.I.C. SA București pentru aprobarea unui dosar de daună (...)". Ulterior, urmare a verificărilor efectuate la Serviciul Evidență a Populației, prin procesele-verbale din 28 noiembrie 2001, au fost stabilite toate datele de stare civilă exacte ale celor trei inculpați.

După aflarea acestor date, nu mai era necesar, să se dispună începerea urmării penale și in personam, urmărirea penală fiind deja începută, iar dispozițiile legale neimpunând o astfel de procedură. 3. Criticile formulate de inculpați privind nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, menționate pe larg în motivele de recurs, sunt de asemenea nefondate. a) Textul de lege în vigoare la data emiterii autorizației S 61 din 17 octombrie 2001, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, permitea efectuarea de înregistrări în mediu ambiental. Secțiunea V 1 a Titlului III Capitolul II a părții generale a Codului de procedură penală era intitulată "înregistrările audio sau video", înregistrările convorbirilor pe bandă magnetică fiind reglementate în art. 91 1 , procedura prevăzută de acest articol aplicându-se și în cazul înregistrărilor de imagini, astfel cum prevedea art. 91 4 C. proc.

pen. Referitor la conținutul acestei autorizații Înalta Curte constată că s-a precizat și s-a limitat locul în care urmau să aibă loc înregistrările din mediu ambiental, precum și menționarea posturilor telefonice, fixe și mobile care aparțineau inculpaților și martorului denunțător, pentru efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice. b) Potrivit art. 91 2 C. proc. pen., în vigoare la data efectuării înregistrărilor convorbirilor erau redate integral în formă scrisă și se atașau la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat și contrasemnat de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, atașându-se rola sau caseta care cuprinde înregistrarea convorbirii, în original, cu sigiliul organului de urmărire penală.

În cauză se constată că toate procesele-verbale sunt certificate pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, însă procurorul care supraveghea urmărirea penală a semnat doar primul proces-verbal, neregularitate care constituie o nulitate relativă, în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. care trebuia invocată până la momentul prezentării materialului de urmărire penală și nu în cursul judecății. De asemenea, împrejurarea că înregistrările audio video nu au putut fi expertizate pentru a se stabili autenticitatea lor, datorită faptului că echipamentele tehnice originale utilizate la înregistrare nu mai erau în stare de funcționare la momentul dispunerii expertizei, sau că identificarea persoanelor după voce și vorbire nu este posibilă din cauza lipsei specialiștilor și a aparaturii adecvate, nu poate conduce la înlăturarea lor din ansamblul probator, atâta timp cât au fost certificate în condițiile art. 91 1 C. proc.

pen. De altfel, suporturile pe care au fost înregistrate convorbirile și imaginile au fost sigilate și înaintate primei instanțe odată cu sesizarea prin rechizitoriu. Mai mult decât atât, potrivit art. 91 1 - 91 6 C. proc. pen. (actuala reglementare) efectuarea expertizei nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea instanței, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, ceea ce înseamnă că valabilitatea acestora nu este condiționată de efectuarea unei expertize. Totodată, se constată, chiar în lipsa expertizei, realitatea celor consemnate în procesele-verbale întocmite conform art. 91 2 C. proc. pen., aspecte care se coroborează și cu fapte și împrejurări care rezultă din celelalte probe administrate în cauză.

Înalt Curte reține că în speță, inculpații nu au negat faptul că au participat la întâlnirea din 23 octombrie 2001 cu denunțătorul V.V., care a avut loc în imobilul situat în București, C.C. nr. 173, sau că transcrierea înregistrărilor video nu ar corespunde celor discutate. De asemenea, niciodată nu s-a contestat faptul că vocile din înregistrările audio nu ar aparține inculpaților, că discuțiile respective nu ar fi avut loc sau că transcrierea acestora nu ar corespunde realității, mai ales că la termenul din 23 aprilie 2002, când au fost ascultate în instanță aceste înregistrări, recurenții nu au formulat obiecții cu privire la aspectele susținute în căile de atac. c) Inculpații au contestat probatoriul administrat în cauză și sub aspectul nerespectării de către organele de urmărire penală a principiului loialității, susținându-se că până la momentul denunțului nu a avut loc nicio înțelegere infracțională între inculpații A.V.F.

și G.G. și martorul denunțător, că întâlnirea din imobilul din C.C. a fost stabilită la sugestia organelor de anchetă, denunțătorul fiind determinat să săvârșească infracțiunea de luare de mită în scopul obținerii de probe împotriva recurenților inculpați. Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care probatoriul administrat în cauză (care a fost analizat și interpretat pe larg de către instanțe, motiv pentru care nu va mai fi reluat în prezentele considerente) demonstrează că hotărârea de a săvârși infracțiunea de dare de mită de către inculpați a fost anterioară formulării denunțului, și nu denunțătorul a fost cel care i-ar fi determinat pe aceștia să îi propună acordarea unei sume de bani pentru soluționarea rapidă a dosarului de daună.

d) Prima instanță a înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză, înregistrările efectuate și prezentate de martorul denunțător, organelor de urmărire penală, dat fiind că proba nu este originală și conține un montaj audio realizat din copii ale celor 4 înregistrări, astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

e) Referitor la respingerea de către organul de urmărire penală a cererii formulate de inculpați de efectuare a confruntării între inculpați și denunțător, Înalta Curte a constatat că această cerere a fost respinsă, motivat de împrejurarea că nu este utilă cauzei, declarațiile acestora, urmând să fie analizate prin prisma ansamblului probator, prin ordonanța din 14 decembrie 2001. Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al inculpaților nu a fost încălcat, în condițiile în care aceștia au avut posibilitatea efectivă, atât în fața instanței de fond, cât și a celei de apel, să facă declarații și să formuleze întrebări pentru martor, pentru a lămuri aspectele pe care doreau să le lămurească cu prilejul confruntării.

4. În ceea ce privește situația de fapt, stabilită în cauză, Înalta Curte apreciază că este în concordanță cu ansamblul probator administrat. Astfel, pe baza probelor administrate în cele două faze procesuale și în toate ciclurile procesuale ale cauzei, corect s-a reținut că în cursul lunii iulie 2001 între SC A.R.I.C. SA București, în calitate de asigurător și SC P. 2000 SA București, în calitate de asigurat, a fost încheiat un contract de asigurare pentru unele locații aparținând asiguratului, printre care și cea situată în șos. O., București, locație pentru care a fost atribuit un procent de 77% totalul primei asigurate, care era de 1.700.000 dolari SUA. Contractul a fost intermediat, în calitate de broker de către inculpata A.V.F., reprezentant al SC A. SRL București.

La data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O. București, iar la data de 23 iulie 2001 SC P. 2000 SA a solicitat asigurătorului plata despăgubirii cuvenite, apreciind valoarea daunei la suma de 711.171,99 dolari SUA. Ca urmare a acestei solicitări a fost constituit dosarul de daune al SC P. 2000 SA, al cărui control și avizare, în vederea plății despăgubirilor, intra în atribuțiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA București. După constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat, în repetate rânduri, de către inculpatul B.E.M. (care intervenea la solicitarea inculpaților A.V.F.

și G.G.), care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani, într-un cuantum de 5%, din suma asigurată, în numele reprezentanților SC P. 2000 SA și SC A. SRL, pentru aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune și plata sumei cuvenite asiguratului într-un timp cât mai scurt. Agasat de insistențele inculpatului, martorul a procedat la formularea unui denunț la organele de poliție. Ulterior, inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor, iar acesta, sub directa supraveghere a organelor de urmărire penală, a fost de acord să se întâlnească cu cei trei inculpați, fiind stabilită ca dată de întâlnire ziua de 23 octombrie 2001, într-un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA, situat în București, C.C.

nr. 173. La întâlnirea stabilită, inculpații au discutat cu martorul denunțător despre dosarul de daună și despre deficiențele acestuia, solicitând rezolvarea și achitarea despăgubirilor, într-un termen cât mai scurt, iar în schimb inculpații A.V.F. și G.G., i-au promis un procent de 5% din suma plătită cu titlu de despăgubiri, urmând ca suma să fie înmânată martorului denunțător în momentul completării ordinului de plată de către societatea de asigurare, fie personal, fie prin intermediul inculpatului B.E.M. Raportând această situație de fapt la disp. art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită. Astfel, inculpații A.V.F.

și G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., au promis martorului V.V., funcționar, o sumă de bani pentru a aproba un dosar de daună și pentru a urgenta plata despăgubirilor. Promisiunea unei sume de bani, ca element material al laturii obiective a infracțiunii de dare de mită, constă în făgăduiala făcută funcționarului de către subiectul activ al infracțiunii, de a-i remite în viitor o sumă de bani. Promisiunea trebuie să fie "serioasă", aptă să-l determine pe subiectul pasiv să aibă o anumită comportare. Din înregistrarea audio-video din mediul ambiental efectuată la întâlnirea din data de 23 octombrie 2001, a rezultat fără dubii, că inculpații erau pregătiți să respecte promisiunea făcută martorului V.V., asigurându-l că au banii pregătiți, fiind oricând în măsură să îi remită martorului fie personal, fie prin intermediul inculpatului B.E.M., dar că nu îi vor da decât atunci când ordinul de plată va fi semnat.

Actul solicitat a fi îndeplinit de către martor intra în atribuțiile sale de serviciu, după cum rezultă din "Sarcinile și răspunderile directorului Asigurări Generale", în cadrul cărora la litera "n" se prevede că acesta efectuează "controlul și avizarea dosarelor de despăgubiri, propunerea lor spre plată sau respingerea acestora" și chiar dacă acesta din urmă nu era singura persoană care aviza dosarul de daune, în speța dedusă judecății, infracțiunea de dare de mită subzistă. Astfel, infracțiunea prev. de art. 255 C. pen. există și în situația în care actul privitor la îndatoririle de serviciu al funcționarului nu constituie decât componenta unei activități la care participă și alți funcționari având atribuții legate de aceasta.

În cauză, împrejurarea că, fiind vorba de o sumă mai mare de 20.000.000 lei, avizarea trebuia făcută și de directorul general al societății de asigurare, nu are relevanță asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de dare de mită. Drept urmare, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită și, respectiv, complicitate la această infracțiune, astfel apărările inculpaților apar ca nefondate. Infracțiunea există, chiar și în condițiile în care textul de lege nu incriminează, expres "grăbirea efectuării unui act de serviciu", dar incriminează "îndeplinirea" unui act, motiv pentru care "avizarea dosarului daună și urgentarea plății despăgubirilor" întrunește cerințele textului de lege.

În concordanță cu instanțele de fond și apel, Înalta Curte reține că din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat, mai presus de orice îndoială, vinovăția inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită și, respectiv, complicitate la dare de mită, prezumția de nevinovăție, prev. de art. 5 1 C. proc. pen., fiind răsturnată. Sub aspectul încadrării juridice, Înalta Curte constată că faptele inculpaților A.V.F. și G.G., care în perioada iulie - octombrie 2001, prin intermediul inculpatului B.E.M., au promis martorului V.V., director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C.

SA București un procent de 5% din suma despăgubirilor de 700.000 dolari SUA, ce urma să fie plătită de societatea de asigurare în scopul aprobării dosarului de daună în beneficiul P. 2000 SA și urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001 au promis, personal martorului acest lucru, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prev. de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. Fapta inculpatului B.E.M. care, în aceeași perioadă, i-a ajutat pe inculpații A.V.F. și G.G. să promită martorului V.V., un procent de 5% din suma despăgubirilor ce urma a fi plătită de societatea de asigurare, în scopul aprobării dosarului de daună, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prev. de art. 26 C. pen.

rap. la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. În raport de considerentele expuse și cu cele care vor urma, Înalta Curte apreciază că în cauză încadrarea juridică faptelor reținute în sarcina celor trei inculpați, prin aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este greșită. Potrivit acestui text de lege, darea de mită săvârșită față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută de art. 255 C. pen., al cărei maxim se pedepsește cu 2 ani. Pentru reținerea agravanței prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, subiectul pasiv trebuie să fie funcționar cu atribuții de control, atribuții care să rezulte din fișa postului, iar promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, să se realizeze în exercitarea atribuțiilor de control, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la atribuțiile de control.

Sintagma "atribuții de control" nu este explicată în Codul penal, însă ea trebuie înțeleasă ca o activitate complexă de verificare și analiză a unei situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia și propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere, iar nu doar surprinderea, constatarea ori împiedicarea unor acte de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al serviciului într-o unitate. Din Adresa nr. 870/2001, emisă de SC A.R.I.C. SA București rezultă că martorul denunțător a ocupat funcția de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul acestei societăți, iar în cadrul atribuțiilor de serviciu "organizează, îndrumă și controlează activitatea departamentului Asigurări Generale, conform îndrumărilor primite de la conducerea societății". Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, nu sunt aplicabile în speță, în raport de două aspecte.

În primul rând, aceste dispoziții legale trebuie raportate la o activitate de control externă și nu internă, respectiv o activitate de control exercitată asupra unor categorii din afara unității din care face parte persoana respectivă. Ori, în cauză, se constată că martorul denunțător nu desfășoară atribuții de control în afara societății al cărei angajat era. În al doilea rând, pentru ca mituitorului să-i poată fi aplicată agravanța prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca acesta să cunoască calitatea funcționarului subiectului pasiv al infracțiunii de dare de mită, respectiv că acesta exercită atribuții de control. Or, în cauză, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpații au cunoscut că denunțătorul ar fi avut atribuții de control.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză martorul V.V. nu poate fi asimilat funcționarului la care se referă art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, iar această calitate (de funcționar cu atribuții de control) nu a fost cunoscută de inculpați, motiv pentru care greșit s-a reținut această agravanță. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile formulate de inculpați și, constatând că faptelor li s-a dat o greșită încadrare juridică, va face aplicarea art. 334 C. proc. pen., în sensul că se va înlătura aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Având în vedere noua încadrare juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpaților în raport de regimul sancționator prevăzut de lege pentru infracțiunea prev. de art. 255 C. pen.

și, respectiv art. 26 C. pen. rap. la art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale. Astfel, infracțiunea de dare de mită se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, situație în care a intervenit prescripția răspunderii penale, astfel cum este reglementată în art. 121 C. pen. În raport cu disp. art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 lit. c) C. pen., termenul de prescripție este de 7 ani și 6 luni, termen care în raport de data săvârșirii infracțiunii, 23 octombrie 2001, s-a împlinit la data de 22 aprilie 2009. În aceste condiții, în termenul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal față de inculpați.

În raport de soluția adoptată, critica inculpatului B.E.M. referitoare la individualizarea pedepsei aplicată, a rămas fără obiect. Văzând și disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații A.V.F., G.G. și B.E.M. împotriva Deciziei penale nr. 276/A din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în totalitate decizia penală atacată și în parte Sentința penală nr. 354 din 2 martie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând: Conform art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârșită de inculpații A.V.F. și G.G. din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârșită de inculpatul B.E.M. din infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. g) din același cod încetează procesul penal privind pe inculpații A.V.F. și G.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și respectiv pentru inculpatul B.E.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Onorariul pentru apărarea din oficiu a rec