ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2581/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2581/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând
asupra recursurilor penale de față, constată următoarele:
Prin
Sentința penală nr. 354 din 02 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București,
secția I penală, în Dosarul nr. 22926/3/2006 s-au dispus următoarele:
S-au
respins, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice a
faptelor reținute în sarcina inculpaților A.V.F., G.G. și B.E.M. din
infracțiunea prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la
art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. de
art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
1.
În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 255 C. pen.
cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpata A.V.F. (necunoscută
cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de dare de mită.
În
baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei,
drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
În
baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un
termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În
baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii
prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a
executării pedepsei aplicate inculpatei.
În
temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra
dispozițiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării
condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.
În
temeiul art. 88 C. pen. a constatat că inculpata a fost reținută și arestată
preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.
În
baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160
3
alin. (4)
lit. d) și alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe
cauțiune a inculpatei A.V.F. dispusă prin încheierea de ședință de la data de
21 mai 2002 pron. de Tribunalul București, Secția a II-a penală, în Dosarul nr.
5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curții de
Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către această inculpată a
cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform
recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și din 27
februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.
2.
În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen.
cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul G.G. (necunoscut cu
antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de dare de mită.
În
baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei,
drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
În
baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un
termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În
baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii
prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a
executării pedepsei aplicate inculpatului.
În
temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor
art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiționate
a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.
În
temeiul art. 88 C. pen. a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat
preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.
În
baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160 alin. (4) lit. d) și
alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauțiune a
inculpatului G.G. dispusă prin încheierea de ședință de la data de 21 mai 2002
pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.
5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curții de
Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către acest inculpat a
cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform
recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și din 27
februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.
3.
În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu
referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe
inculpatul B.E.M. (necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită.
În
baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei,
drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
În
baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un
termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În
baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii
prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe durata suspendării condiționate a
executării pedepsei aplicate inculpatului.
În
temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra
dispozițiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării
condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.
În
temeiul art. 88 C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat
preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.
În
baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160
5
alin. (4)
lit. d) și alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe
cauțiune a inculpatului B.E.M. dispusă prin încheierea de ședință de la data de
21 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în
Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002
a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și restituirea către acest
inculpat a cauțiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria
conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL și
din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.
În
baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la
plata a câte 700 RON cheltuieli judiciare către stat.
Prin
Decizia penală nr. 1013 din 23 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția
I penală, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchet și inculpați,
cu motivarea că din administrarea probelor instanța fondului a stabilit corect
situația de fapt, căreia i s-a dat o încadrare juridică corespunzătoare, s-a
dovedit vinovăția inculpaților și s-a făcut o corectă individualizare judiciară
a pedepselor aplicate.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București și inculpații G.G., A.V.F. și B.E.M.
Prin
Decizia penală nr. 3729 din 16 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2156/2005 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate ca fiind
fondate, prioritar pentru cazul de casare prev. de art. 385
9
pct. 9
C. proc. pen., s-a casat decizia și s-a trimis dosarul spre rejudecarea
apelurilor la Curtea de Apel București cu motivarea că din examinarea deciziei
instanței de apel s-a constatat că aceasta nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază soluția, prin aceasta instanța de apel abdicând de la obligațiile de
control judiciar impuse de art. 378 C. pen., fiind astfel încălcate prevederile
art. 383 alin. (1) C. proc. pen.
Prin
Decizia penală nr. 865 din 8 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de
pe lângă Tribunalul București și inculpați, fiind desființată Sentința penală
nr. 762 din 3 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și
trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București, secția
a II-a penală.
Instanța
de apel a reținut din actele și lucrările dosarului că instanța de fond a
reținut - preluând situația de fapt din rechizitoriu - că infracțiunea de dare
de mită s-ar fi consumat în forma oferirii, însă cu ocazia dezbaterilor la
instanța de apel procurorul de ședință a renunțat la motivul de apel ce viza
confiscarea sumei oferite cu motivarea că aceasta a fost comisă prin forma
promisiunii nu a oferii.
Cauza
a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, sub
nr. 47183/3 din 12 decembrie 2005.
La
termenul din 07 februarie 2006, inculpații A.V.F., G.G. și B.E.M. au invocat,
în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. excepția neregularității sesizării
instanței în sensul că fapta descrisă în rechizitoriu este alta decât cea
rezultată prin modificarea acțiunii penale de chiar titularul acesteia în
fazele de atac ale sentinței pronunțată de instanța de fond, actul de sesizare
fiind astfel contrar disp. art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie noua
faptă în forma promisiunii fiind incidente disp. art. 197 alin. (2) C. pen.
Prin
Sentința penală nr. 252 din 01 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr.
47183/3/2005, Tribunalul București, secția a II-a penală a admis excepția
neregularității actului de sesizare a instanței și a restituit cauza privind pe
A.V.F., G.G. și B.E.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în
vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul noii modalități de săvârșire a
infracțiunii de dare de mită și anume promisiunea.
Împotriva
acestei sentințe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București
care a fost admis prin Decizia penală nr. 789 din 01 iunie 2006 pronunțată în
Dosarul nr. 47183/3/2005 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,
fiind casată sentința atacată și trimisă cauza pentru continuarea judecății la
Tribunalul București.
În
urma casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția I penală, la data de 26 iunie 2006 sub nr. 22926/3/2006.
Analizând
întregul material probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale,
văzând și dispozițiile art. 385 C. proc. pen. privind limitele rejudecării,
instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
În
cursul lunii iulie 2001 între SC A.R.I.C. SA București, în calitate de
asigurător și SC P. 2000 SA București, a intervenit un contract de asigurare
pentru perioada 29 iunie 2001 - 09 iunie 2002, purtând asupra unor locații ale
SC P. 2000 SA București, între care și cea situată în șos. O., București,
contract intermediat, în calitate de broker, de către inculpata A.V.F.,
reprezentant al SC A. SRL București (contract de asigurare de incendii din 18
iulie 2001).
Potrivit
clauzelor contractuale, totalul sumelor asigurate a fost de 1.700.000 dolari
SUA din care un procent de 77% a fost atribuit pentru locația mai sus
menționată.
La
data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O.
București, iar la data de 23 iulie 2001 reprezentantul SC P. 2000 SA, numitul
D.M. a solicitat asigurătorului SC A.R.I.C. SA București plata despăgubirii
cuvenite asiguratului, apreciind valoarea daunei la suma de 711.171,99 dolari
SUA.
Urmare
acestei solicitări asigurătorul a constituit dosarul de daune al SC P. 2000 SA
al cărui control și avizare, în vederea plății despăgubirilor, intra în
atribuțiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al
Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA București,
astfel cum rezultă din Adresa din 05 decembrie 2001.
După
constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat în repetate
rânduri de către inculpatul B.E.M., pe care-1 cunoștea de mai multă vreme de la
un prieten, care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani, sub formă de
procent de 5%, în numele reprezentanților SC P. 2000 SA și SC A. SRL pentru
aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune și plata despăgubirilor cuvenite
asiguratului într-un timp cât mai scurt (declarațiile martorului V.V.
coroborate cu declarațiile inculpatului B.E.M., declarații date în toate fazele
procesuale și ale martorilor M.N. și O.C.).
În
perioada sfârșitului lunii iulie - septembrie 2001, inculpatul B.E.M. l-a
contactat în repetate rânduri pe martorul V.V., insistând în acceptarea ofertei
pe care însă martorul a declinat-o și care, agasat de aceste insistențe, a
procedat la formularea unui denunț la organele de poliție în data de 05
octombrie 2001 și la procuror în data de 11 octombrie 2001.
Ulterior,
inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor în aceeași problemă,
acesta din urmă, sub directa supraveghere a organelor de urmărire penală, fiind
de acord să se întâlnească cu inculpații B.E.M., A.V.F. și G.G. (declarațiile
martorului V.V. și ale inculpatului B.E.M. coroborate cu procesele-verbale de
redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpați și între inculpatul
B.E.M. și martor).
Astfel,
a stabilit ca dată de întâlnire ziua de 23 octombrie 2001 la adresa din
București, C.C. nr. 173, un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA.
La
întâlnire au venit cei trei inculpați care au discutat cu martorul despre
dosarul de daună și despre deficiențele acestuia, solicitând rezolvarea și
achitarea despăgubirilor cât mai repede, în schimb promițându-i martorului o
sumă de bani, urmând ca aceasta să fie dată de către inculpați martorului
ulterior achitării despăgubirii de către societatea de asigurare, prin intermediul
inculpatului B.E.M., astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare a
discuțiilor purtate în mediul ambiant coroborate cu declarațiile martorului și
ale inculpatului B.E.M., precum și în parte cu declarațiile inculpaților A.V.F.
și G.G.
Situația
de fapt a fost reținută de instanță din coroborarea declarațiilor martorului
V.V. cu declarațiile inculpatului B.E.M., cu al martorilor M.N. și O.C., în
parte cu cele ale inculpaților A.V.F. și G.G., precum și cu înregistrările
audio și video efectuate în cauză, apreciind că toate aceste probe au fost
administrate îi cauză cu respectarea dispozițiilor legale.
Din
situația de fapt reținută anterior pe baza probelor administrate în cauză a
rezultat că inculpații A.V.F. și G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., în
perioada sfârșitului lunii iulie - octombrie 2001 au promis un procent de 5%
din suma despăgubirilor ce urma a fi plătite de societatea de asigurare
martorului V.V., director al Departamentului Asigurări Generale din cadrul SC
A.R.I.C. SA pentru aprobarea unui dosar de daună în beneficiul SC P. 2000 SA și
urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001,
inculpații A.V.F. și G.G., personal, au promis martorului același lucru.
Raportând
această situație de fapt la dispozițiile art. 255 C. pen., instanța a reținut
că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Astfel,
inculpații A.V.F. și G.G. au promis martorului V.V., funcționar, o sumă de bani
pentru a aproba un dosar de daună și a urgenta plata despăgubirilor.
La
individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaților s-au avut în
vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de
pedeapsă prevăzute de lege, pericolul social concret al faptelor, împrejurările
în care au fost comise faptele, modalitatea concretă de săvârșire a faptelor
pentru fiecare inculpat, timpul scurs de la momentul săvârșirii faptelor și
până în prezent de natură să stingă din rezonanța socială a acestora,
circumstanțele care agravează sau atenuează răspunderea penală, datele ce
caracterizează persoana inculpaților.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel cei trei inculpați, apel care a fost admis
prin Decizia penală nr. 234/2007 a Curții de Apel București, secția a II-a
penală, numai sub aspectul înlăturării din conținutul pedepsei accesorii a
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.
Decizia
a fost recurată de către inculpați, iar Înalta Curte de Casație și Justiție,
prin Decizia nr. 6026/2007 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea
apelurilor cu motivarea că instanța de apel nu a efectuat acte de cercetare
judecătorească, în condițiile în care, cu ocazia rejudecări instanța de fond
s-a mărginit doar la a constata poziția procesuală a inculpaților în sensul că
nu au cereri sau probe de solicitat în apărare față de noua modalitate de
săvârșire a infracțiunii.
Procedând
la rejudecarea apelurilor formulate de către inculpați Curtea de Apel procedat
la readministrare probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, fiind
audiați cei trei inculpați, martorul denunțător și ceilalți martori. De
asemenea au fost solicitate relații cu privire la atribuțiile de serviciu ale
martorului denunțător V.V.
Procedând
la rejudecarea apelurilor, Curtea a reținut că inculpații A.V.F. și G.G. au
criticat sentința primei instanțe invocând următoarele:
I.
Neregularitatea sesizării instanței de judecată (cu consecința restituirii
cauzei la parchet) sub două aspecte: neefectuarea de acte de urmărire penală
pentru varianta "promisiunii" care a fost reținută în sarcina inculpaților,
actul de sesizare vizând o altă variantă alternativă a infracțiunii de dare de
mită respectiv "oferirea" și, pe de altă parte, trimiterea în
judecată a inculpaților în condițiile în care împotriva acestora nu a fost
începută urmărirea penală, urmărirea penală fiind începută doar in rem și nu in
personam.
II.
Un al doilea motiv de apel, subsidiar, vizează greșita încadrare juridică dată
faptei, arătându-se că în mod greșit s-a reținut agravanța prev. de art. 7
alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000, arătându-se că dispozițiile alin. (2)
ale art. 7 nu trebuiesc raportate la o activitate de control internă, cum este
cazul în speță, ci la o activitate de control exercitată asupra unor categorii
de persoane din afara unității din care face parte cel care efectuează
controlul;
III.
Greșita condamnare a inculpaților invocându-se sub acest aspect următoarele:
-
nelegalitatea administrării probelor solicitându-se pe cale de consecință
înlăturarea din materialul probator a înregistrărilor audio-video arătându-se
în esență următoarele:
-
autorizația S 61 din 17 octombrie 2001 a avut în vedere doar înregistrarea
convorbirilor telefonice, astfel că înregistrarea convorbirilor purtate în
imobilul din C.C., convorbiri care au fost avute în vedere în fundamentarea
soluției de condamnare, este nelegală, fiind efectuată cu depășirea obiectului
autorizației. Tot sub acest aspect s-a învederat și faptul că la momentul
emiterii autorizației legea procesual penală nu permitea efectuarea de
înregistrări ambientale, înregistrările în mediul ambiental fiind legiferate
prin Legea nr. 356/2006.
-
lipsa certificării înregistrărilor în condițiile art. 91
2
C. proc.
pen., în sensul că procesele-verbale nu sunt verificate și contrasemnate de
către procurorii care au efectuat urmărirea penală, iar la procesele-verbale nu
s-au atașat casetele care conțin înregistrarea convorbirilor
-
imposibilitatea expertizării casetelor audio-video atât în ceea ce privește
autenticitatea acestora cât și referitor la identificarea persoanelor după voce
și vorbire.
-
încălcarea de către organele de urmărire penală a principiului imparțialității,
prin refuzul organelor de urmărire penală de a efectua confruntări între
denunțătorul V.V. și inculpați și al loialității și prin determinarea acestuia
să săvârșească infracțiunea de luare de mită în scopul obținerii de probe.
IV.
Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de dare de mită sub
aspectul laturii obiective invocându-se că parchetul nu a precizat momentul
consumării infracțiunii, că martorul denunțător nu avea ca îndatoriri de
serviciu îndeplinirea actului solicitat de către inculpați; faptul că grăbirea
efectuării unui act de serviciu nu este incriminată de art. 255 C. proc. pen.;
că simpla promisiune neurmată de alte mijloace de convingere nu poate fi
considerată ca modalitate comisivă a infracțiunii de dare de mită; că interesul
societății de asigurare era declanșarea urmăririi penale împotriva
asiguratului, caz în care dispozițiile contractului prevedeau suspendarea
plății despăgubirilor.
Criticile
formulate de către inculpatul B.E.M. au vizat următoarele:
-
condamnarea sa pentru o altă faptă decât pentru ce care a fost trimis în
judecată, arătându-se că prin rechizitoriu s-a reținut varianta ajutorului dat
de inculpat la oferirea unei sume de bani, iar instanța de fond l-a condamnat
pe inculpat pentru varianta promisiunii.
-
greșita încadrare juridică dată faptei, prin menținerea agravanței prev. de
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în condițiile în care din materialul
probator administrat în cauză a rezultat că martorul V.V. nu avea atribuții și
control a dosarului de daună, precizându-se că oricum aceste atribuții de
control ar fi trebuit să fie îndeplinite în afara instituției din care face
parte și nu doar în interiorul societății de asigurare A.R.I.C., martorul având
doar atribuții de control față de subordonații săi.
-
greșita condamnare a inculpatului solicitând înlăturarea din probatoriu a
probelor obținute ilegal, înregistrările convorbirilor și din mediul ambiental
al ultimelor întâlniri și a declarațiilor date de martorul V.V. fiind
contradictorii și obținute în mod ilegal. Se mai invocă și interesul societății
de asigurare în declanșarea urmăririi penale, precizându-se că, conform
dispozițiilor contractului în această situație plata despăgubirilor ar fi fost
suspendată.
-
în subsidiar s-a invocat greșita individualizare a pedepsei în raport de
dispozițiile art. 72 C. pen., arătându-se că pedeapsa de 3 ani închisoare este
prea aspră în raport de circumstanțele personale ale inculpatului, acesta fiind
cunoscut cu un comportament exemplar în societate anterior săvârșirii faptelor.
Analizând
sentința apelată atât prin prisma criticilor formulate de inculpați, dar și din
oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 379
alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel București a constatat neîntemeiate
criticile formulate, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică, cu
excepția aplicării pedepsei accesorii a interzicerii față de inculpați a
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I și lit. c) C. pen.
Prin
Decizia penală nr. 276/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel București,
secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art.
379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de inculpații
A.V.F., G.G. și B.E.M. împotriva Sentinței penale nr. 354 din 2 martie 2007 a
Tribunalului București, secția I penală.
A
desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând, a înlăturat
aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza I și lit. c) C. pen.
Au
fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
S-a
dispus ca statul să suporte cheltuielile judiciare.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, au formulat recursuri inculpații B.E.M.,
A.V.F. și G.G.
Recurenții
inculpați au criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate și
netemeinicie, reiterând, practic motivele de apel susținute în fața instanței
de apel.
Astfel,
inculpații A.V.F. și G.G. au criticat hotărârile pronunțate în cauză, sub
următoarele aspecte:
1.
Instanța nu a fost sesizată legal, caz de casare prev. de art. 385
9
pct. 2 C. proc. pen., susținând că au fost trimiși în judecată fără ca
împotriva lor să fie începută urmărirea penală. Urmărirea penală fiind începută
"in rem" și nu "in personam", procurorul era obligat ca
după identificarea presupușilor autori ai infracțiunii să înceapă urmărirea
penală față de aceștia.
2.
Greșita condamnare, ca urmare a gravei erori de fapt săvârșite de către
instanțe, caz de casare prev. de art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen.,
susținând că în faza judecății a procesului penal, Ministerul Public a
modificat actul de sesizare în sensul reținerii "promisiunii" ca
modalitate de săvârșire a infracțiunii de dare de mită, iar în cauză, nu s-a
efectuat urmărirea penală cu privire la această modalitate.
3.
Greșita încadrare juridică dată faptei, caz de casare prev. de art. 385
9
pct. 9 pct. 17 C. proc. pen., solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr.
78/2000, întrucât V.V. nu avea atribuții de control, iar inculpații nu aveau
cunoștință de calitatea pe care o deținea martorul în cadrul societății.
Ca
o consecință a schimbării încadrării juridice, inculpații au solicitat să se
dispună încetarea procesului penal, prin intervenirea prescripției răspunderii
penale.
4.
În cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, în conformitate cu dispozițiile
art. 385
9
pct. 18 din C. proc. pen., întrucât nu există infracțiunea
de luare de mită și nu există probe certe care să dovedească darea de mită, iar
în speță cele două infracțiuni nu pot exista separat. Sub acest aspect, s-a
susținut că înregistrările efectuate au fost obținute cu încălcarea disp. art.
91
1
și urm. C. proc. pen.
Inculpatul
B.E.M. a invocat, în plus față de motivele de recurs susținute de ceilalți doi
recurenți și motivul de recurs referitor la greșita individualizare a pedepsei
aplicate, caz de casare prev. de art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen.
Examinând
hotărârile pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpați și prin
prisma cazurilor de casare menționate, Înalta Curte constată că recursurile
formulate sunt fondate numai cu privire la greșita încadrare juridică dată
faptelor, prin reținerea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Astfel:
1.
Toți inculpații au invocat împrejurarea că urmărirea penală a fost efectuată cu
privire la varianta " oferirii" unei sume de bani, ca modalitate de
săvârșire a infracțiunii de dare de mită, iar instanța de fond s-a pronunțat cu
privire la o altă modalitate alternativă a infracțiunii, respectiv în forma
"promisiunii", motiv pentru care rechizitoriul este lovit de nulitate
absolută, impunându-se restituirea cauzei la parchet, în temeiul disp. art. 332
alin. (2) C. proc. pen.
Înalta
Curte apreciază că în mod corect, Curtea de Apel București a constatat că
această problemă de drept a fost tranșată definitiv prin Decizia penală nr.
789/2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în cel
de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze (instanța de recurs).
După
cum s-a menționat anterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, la termenul
din 7 februarie 2006 inculpații au invocat, în temeiul art. 197 alin. (2) C.
proc. pen., excepția regularității actului de sesizare a instanței, în sensul
că acesta nu descrie noua faptă în forma "promisiunii" neefectuându-se
acte de urmărire penală cu privire la această variantă alternativă a
infracțiunii.
Prin
Sentința penală nr. 252/2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, a
admis excepția neregularității actului de sesizare a instanței și a restituit
cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în vederea refacerii
urmăririi penale sub aspectul modalității de săvârșire a infracțiunii de dare
de mită, respectiv "promisiunea", întrucât actul de sesizare a
instanței este contrar disp. art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie
infracțiunea de dare mită în modalitatea promisiunii, fiind incidente disp.
art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrucât au fost încălcate dispozițiile
relative la sesizarea instanței.
Recursul
formulat de parchet a fost admis prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curții de
Apel București, secția a II-a penală, care a dispus casarea sentinței și
trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru continuarea judecății.
În
considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, dacă în cursul
judecății se ajunge la concluzia că infracțiunea pentru care inculpații au fost
trimiși în judecată a fost comisă într-o altă modalitate, respectiv forma
"promisiunii" și nu a "oferirii" de mită, nu poate duce la
concluzia că instanța nu a fost legal învestită, iar urmărirea penală ar fi
lovită de nulitatea absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,
fiind vorba de aceeași infracțiune comisă în altă modalitate, nefiind schimbat
subiectul judecății și fiind respectate disp. art. 317 C. proc. pen., stabilirea
corectă a situației de fapt și a încadrării juridice, reprezentând atribute ale
instanței.
De
altfel, Înalta Curte apreciază că finalitatea disp. art. 317 C. proc. pen.,
potrivit cărora judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul
de sesizare a instanței, constă în aceea că, prin actul de sesizare, obiectul
procesului, sub ambele sale aspecte - fapta și persoana - să fie cert stabilit.
În
raport de aceste considerente, această problemă de drept a intrat în puterea
autorității de lucru judecat, fiind definitiv rezolvată prin Decizia penală nr.
789/2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, astfel încât nu mai
poate face obiectul unei noi analize (indiferent de temeiurile de drept
invocate - art. 300 C. proc. pen., sau art. 332 C. proc. pen.).
În
realitate, problema care s-a invocat în cauză este o problemă de încadrare a
faptei în una din variantele alternative ale infracțiunii de dare de mită, în
raport de împrejurarea că în opinia procurorului care a efectuat urmărirea
penală, fapta inculpaților întrunește elementele constitutive ale infracțiunii
de dare de mită în varianta "oferirii", iar în opinia instanței de
fond, că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de
mită în varianta "promisiunii", cu motivarea că, susținerea
inculpaților că au banii asupra lor, nu este suficientă pentru reținerea
variantei oferirii, atâta timp cât banii nu au fost și efectiv oferiți, nefiind
vizualizați de nici o persoană.
2.
Și cel de-al doilea motiv de recurs prin care se solicită restituirea cauzei la
parchet este neîntemeiat, Înalta Curte constatând nefondate criticile
inculpaților care au susținut că trimiterea lor în judecată s-a făcut în
condițiile în care urmărirea penală a fost începută doar "in rem" și nu
"in personam".
Spre
deosebire de acțiunea penală care poate fi exercitată numai "in
personam" (art. 235 C. proc. pen.), urmărirea penală poate fi începută fie
numai cu privire la faptă (in rem) în condițiile în care autorul este
necunoscut, fie atunci când făptuitorul și identitatea acestuia se cunosc cu
precizie odată cu fapta, urmărirea penală începe și in personam.
În
condițiile în care urmărirea penală a fost începută in rem, în momentul în care
se descoperă autorul faptei, acesta devenind învinuit, cercetarea continuă atât
"in rem", cât și "in personam".
În
cauză, urmărirea penală a fost începută prin rezoluția procurorului din 11
octombrie 2001, față de AN, fiind făcute referiri exprese la inculpații din
prezenta cauză, identificați cu datele cunoscute până la acea dată,
reținându-se că "în perioada iulie - octombrie 2001, A.V.F. și G.G. cu
ajutorul lui B.E.M., i-au oferit un procent de 5% din suma de 700.000 lei lui
V.V. - director la SC A.R.I.C. SA București pentru aprobarea unui dosar de daună
(...)".
Ulterior,
urmare a verificărilor efectuate la Serviciul Evidență a Populației, prin
procesele-verbale din 28 noiembrie 2001, au fost stabilite toate datele de
stare civilă exacte ale celor trei inculpați.
După
aflarea acestor date, nu mai era necesar, să se dispună începerea urmării
penale și in personam, urmărirea penală fiind deja începută, iar dispozițiile
legale neimpunând o astfel de procedură.
3.
Criticile formulate de inculpați privind nelegalitatea administrării probelor
în cursul urmăririi penale, menționate pe larg în motivele de recurs, sunt de
asemenea nefondate.
a)
Textul de lege în vigoare la data emiterii autorizației S 61 din 17 octombrie
2001, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
București, permitea efectuarea de înregistrări în mediu ambiental. Secțiunea V
1
a Titlului III Capitolul II a părții generale a Codului de procedură penală era
intitulată "înregistrările audio sau video", înregistrările
convorbirilor pe bandă magnetică fiind reglementate în art. 91
1
,
procedura prevăzută de acest articol aplicându-se și în cazul înregistrărilor
de imagini, astfel cum prevedea art. 91
4
C. proc. pen.
Referitor
la conținutul acestei autorizații Înalta Curte constată că s-a precizat și s-a
limitat locul în care urmau să aibă loc înregistrările din mediu ambiental,
precum și menționarea posturilor telefonice, fixe și mobile care aparțineau
inculpaților și martorului denunțător, pentru efectuarea înregistrărilor
convorbirilor telefonice.
b)
Potrivit art. 91
2
C. proc. pen., în vigoare la data efectuării
înregistrărilor convorbirilor erau redate integral în formă scrisă și se atașau
la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de
urmărire penală, verificat și contrasemnat de către procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, atașându-se rola sau caseta care cuprinde
înregistrarea convorbirii, în original, cu sigiliul organului de urmărire
penală.
În
cauză se constată că toate procesele-verbale sunt certificate pentru
autenticitate de către organul de urmărire penală, însă procurorul care
supraveghea urmărirea penală a semnat doar primul proces-verbal, neregularitate
care constituie o nulitate relativă, în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C.
proc. pen. care trebuia invocată până la momentul prezentării materialului de
urmărire penală și nu în cursul judecății.
De
asemenea, împrejurarea că înregistrările audio video nu au putut fi expertizate
pentru a se stabili autenticitatea lor, datorită faptului că echipamentele
tehnice originale utilizate la înregistrare nu mai erau în stare de funcționare
la momentul dispunerii expertizei, sau că identificarea persoanelor după voce
și vorbire nu este posibilă din cauza lipsei specialiștilor și a aparaturii
adecvate, nu poate conduce la înlăturarea lor din ansamblul probator, atâta
timp cât au fost certificate în condițiile art. 91
1
C. proc. pen.
De
altfel, suporturile pe care au fost înregistrate convorbirile și imaginile au
fost sigilate și înaintate primei instanțe odată cu sesizarea prin rechizitoriu.
Mai
mult decât atât, potrivit art. 91
1
- 91
6
C. proc. pen.
(actuala reglementare) efectuarea expertizei nu este obligatorie, fiind lăsată
la latitudinea instanței, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, ceea
ce înseamnă că valabilitatea acestora nu este condiționată de efectuarea unei
expertize.
Totodată,
se constată, chiar în lipsa expertizei, realitatea celor consemnate în
procesele-verbale întocmite conform art. 91
2
C. proc. pen., aspecte
care se coroborează și cu fapte și împrejurări care rezultă din celelalte probe
administrate în cauză.
Înalt
Curte reține că în speță, inculpații nu au negat faptul că au participat la
întâlnirea din 23 octombrie 2001 cu denunțătorul V.V., care a avut loc în
imobilul situat în București, C.C. nr. 173, sau că transcrierea înregistrărilor
video nu ar corespunde celor discutate. De asemenea, niciodată nu s-a contestat
faptul că vocile din înregistrările audio nu ar aparține inculpaților, că
discuțiile respective nu ar fi avut loc sau că transcrierea acestora nu ar
corespunde realității, mai ales că la termenul din 23 aprilie 2002, când au
fost ascultate în instanță aceste înregistrări, recurenții nu au formulat
obiecții cu privire la aspectele susținute în căile de atac.
c)
Inculpații au contestat probatoriul administrat în cauză și sub aspectul
nerespectării de către organele de urmărire penală a principiului loialității,
susținându-se că până la momentul denunțului nu a avut loc nicio înțelegere
infracțională între inculpații A.V.F. și G.G. și martorul denunțător, că
întâlnirea din imobilul din C.C. a fost stabilită la sugestia organelor de
anchetă, denunțătorul fiind determinat să săvârșească infracțiunea de luare de
mită în scopul obținerii de probe împotriva recurenților inculpați.
Înalta
Curte apreciază că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 68 alin. (2)
C. proc. pen., în condițiile în care probatoriul administrat în cauză (care a
fost analizat și interpretat pe larg de către instanțe, motiv pentru care nu va
mai fi reluat în prezentele considerente) demonstrează că hotărârea de a
săvârși infracțiunea de dare de mită de către inculpați a fost anterioară
formulării denunțului, și nu denunțătorul a fost cel care i-ar fi determinat pe
aceștia să îi propună acordarea unei sume de bani pentru soluționarea rapidă a
dosarului de daună.
d)
Prima instanță a înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză,
înregistrările efectuate și prezentate de martorul denunțător, organelor de
urmărire penală, dat fiind că proba nu este originală și conține un montaj
audio realizat din copii ale celor 4 înregistrări, astfel cum a rezultat din
concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
e)
Referitor la respingerea de către organul de urmărire penală a cererii
formulate de inculpați de efectuare a confruntării între inculpați și
denunțător, Înalta Curte a constatat că această cerere a fost respinsă, motivat
de împrejurarea că nu este utilă cauzei, declarațiile acestora, urmând să fie
analizate prin prisma ansamblului probator, prin ordonanța din 14 decembrie
2001.
Înalta
Curte apreciază că dreptul la apărare al inculpaților nu a fost încălcat, în
condițiile în care aceștia au avut posibilitatea efectivă, atât în fața
instanței de fond, cât și a celei de apel, să facă declarații și să formuleze
întrebări pentru martor, pentru a lămuri aspectele pe care doreau să le
lămurească cu prilejul confruntării.
4.
În ceea ce privește situația de fapt, stabilită în cauză, Înalta Curte
apreciază că este în concordanță cu ansamblul probator administrat.
Astfel,
pe baza probelor administrate în cele două faze procesuale și în toate
ciclurile procesuale ale cauzei, corect s-a reținut că în cursul lunii iulie
2001 între SC A.R.I.C. SA București, în calitate de asigurător și SC P. 2000 SA
București, în calitate de asigurat, a fost încheiat un contract de asigurare
pentru unele locații aparținând asiguratului, printre care și cea situată în
șos. O., București, locație pentru care a fost atribuit un procent de 77%
totalul primei asigurate, care era de 1.700.000 dolari SUA. Contractul a fost
intermediat, în calitate de broker de către inculpata A.V.F., reprezentant al
SC A. SRL București.
La
data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O.
București, iar la data de 23 iulie 2001 SC P. 2000 SA a solicitat
asigurătorului plata despăgubirii cuvenite, apreciind valoarea daunei la suma
de 711.171,99 dolari SUA.
Ca
urmare a acestei solicitări a fost constituit dosarul de daune al SC P. 2000
SA, al cărui control și avizare, în vederea plății despăgubirilor, intra în
atribuțiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al
Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA București.
După
constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat, în repetate
rânduri, de către inculpatul B.E.M. (care intervenea la solicitarea
inculpaților A.V.F. și G.G.), care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani,
într-un cuantum de 5%, din suma asigurată, în numele reprezentanților SC P.
2000 SA și SC A. SRL, pentru aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune și
plata sumei cuvenite asiguratului într-un timp cât mai scurt.
Agasat
de insistențele inculpatului, martorul a procedat la formularea unui denunț la
organele de poliție.
Ulterior,
inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor, iar acesta, sub
directa supraveghere a organelor de urmărire penală, a fost de acord să se
întâlnească cu cei trei inculpați, fiind stabilită ca dată de întâlnire ziua de
23 octombrie 2001, într-un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA, situat
în București, C.C. nr. 173.
La
întâlnirea stabilită, inculpații au discutat cu martorul denunțător despre
dosarul de daună și despre deficiențele acestuia, solicitând rezolvarea și
achitarea despăgubirilor, într-un termen cât mai scurt, iar în schimb inculpații
A.V.F. și G.G., i-au promis un procent de 5% din suma plătită cu titlu de
despăgubiri, urmând ca suma să fie înmânată martorului denunțător în momentul
completării ordinului de plată de către societatea de asigurare, fie personal,
fie prin intermediul inculpatului B.E.M.
Raportând
această situație de fapt la disp. art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că
sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită.
Astfel,
inculpații A.V.F. și G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., au promis
martorului V.V., funcționar, o sumă de bani pentru a aproba un dosar de daună
și pentru a urgenta plata despăgubirilor.
Promisiunea
unei sume de bani, ca element material al laturii obiective a infracțiunii de
dare de mită, constă în făgăduiala făcută funcționarului de către subiectul
activ al infracțiunii, de a-i remite în viitor o sumă de bani. Promisiunea
trebuie să fie "serioasă", aptă să-l determine pe subiectul pasiv să
aibă o anumită comportare.
Din
înregistrarea audio-video din mediul ambiental efectuată la întâlnirea din data
de 23 octombrie 2001, a rezultat fără dubii, că inculpații erau pregătiți să
respecte promisiunea făcută martorului V.V., asigurându-l că au banii
pregătiți, fiind oricând în măsură să îi remită martorului fie personal, fie
prin intermediul inculpatului B.E.M., dar că nu îi vor da decât atunci când
ordinul de plată va fi semnat.
Actul
solicitat a fi îndeplinit de către martor intra în atribuțiile sale de
serviciu, după cum rezultă din "Sarcinile și răspunderile directorului
Asigurări Generale", în cadrul cărora la litera "n" se prevede
că acesta efectuează "controlul și avizarea dosarelor de despăgubiri,
propunerea lor spre plată sau respingerea acestora" și chiar dacă acesta
din urmă nu era singura persoană care aviza dosarul de daune, în speța dedusă
judecății, infracțiunea de dare de mită subzistă.
Astfel,
infracțiunea prev. de art. 255 C. pen. există și în situația în care actul
privitor la îndatoririle de serviciu al funcționarului nu constituie decât
componenta unei activități la care participă și alți funcționari având
atribuții legate de aceasta. În cauză, împrejurarea că, fiind vorba de o sumă
mai mare de 20.000.000 lei, avizarea trebuia făcută și de directorul general al
societății de asigurare, nu are relevanță asupra întrunirii elementelor
constitutive ale infracțiunii de dare de mită.
Drept
urmare, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că, în cauză, sunt
întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită și,
respectiv, complicitate la această infracțiune, astfel apărările inculpaților
apar ca nefondate.
Infracțiunea
există, chiar și în condițiile în care textul de lege nu incriminează, expres
"grăbirea efectuării unui act de serviciu", dar incriminează
"îndeplinirea" unui act, motiv pentru care "avizarea dosarului
daună și urgentarea plății despăgubirilor" întrunește cerințele textului
de lege.
În
concordanță cu instanțele de fond și apel, Înalta Curte reține că din ansamblul
probator administrat în cauză, a rezultat, mai presus de orice îndoială,
vinovăția inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită
și, respectiv, complicitate la dare de mită, prezumția de nevinovăție, prev. de
art. 5
1
C. proc. pen., fiind răsturnată.
Sub
aspectul încadrării juridice, Înalta Curte constată că faptele inculpaților
A.V.F. și G.G., care în perioada iulie - octombrie 2001, prin intermediul
inculpatului B.E.M., au promis martorului V.V., director al Departamentului de
Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA București un procent de 5% din
suma despăgubirilor de 700.000 dolari SUA, ce urma să fie plătită de societatea
de asigurare în scopul aprobării dosarului de daună în beneficiul P. 2000 SA și
urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001 au
promis, personal martorului acest lucru, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de luare de mită prev. de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75
lit. a) C. pen.
Fapta
inculpatului B.E.M. care, în aceeași perioadă, i-a ajutat pe inculpații A.V.F.
și G.G. să promită martorului V.V., un procent de 5% din suma despăgubirilor ce
urma a fi plătită de societatea de asigurare, în scopul aprobării dosarului de
daună, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de
dare de mită prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 255 C. pen. cu aplicarea
art. 75 lit. a) C. pen.
În
raport de considerentele expuse și cu cele care vor urma, Înalta Curte
apreciază că în cauză încadrarea juridică faptelor reținute în sarcina celor
trei inculpați, prin aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000
este greșită.
Potrivit
acestui text de lege, darea de mită săvârșită față de un funcționar cu
atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută de art. 255 C. pen.,
al cărei maxim se pedepsește cu 2 ani.
Pentru
reținerea agravanței prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, subiectul
pasiv trebuie să fie funcționar cu atribuții de control, atribuții care să
rezulte din fișa postului, iar promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte
foloase, să se realizeze în exercitarea atribuțiilor de control, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
atribuțiile de control.
Sintagma
"atribuții de control" nu este explicată în Codul penal, însă ea
trebuie înțeleasă ca o activitate complexă de verificare și analiză a unei
situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia și propunerii sau luării de
eventuale măsuri de remediere, iar nu doar surprinderea, constatarea ori
împiedicarea unor acte de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al
serviciului într-o unitate.
Din
Adresa nr. 870/2001, emisă de SC A.R.I.C. SA București rezultă că martorul
denunțător a ocupat funcția de director al Departamentului de Asigurări
Generale din cadrul acestei societăți, iar în cadrul atribuțiilor de serviciu
"organizează, îndrumă și controlează activitatea departamentului Asigurări
Generale, conform îndrumărilor primite de la conducerea societății".
Înalta
Curte apreciază că dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, nu sunt
aplicabile în speță, în raport de două aspecte.
În
primul rând, aceste dispoziții legale trebuie raportate la o activitate de
control externă și nu internă, respectiv o activitate de control exercitată
asupra unor categorii din afara unității din care face parte persoana
respectivă.
Ori,
în cauză, se constată că martorul denunțător nu desfășoară atribuții de control
în afara societății al cărei angajat era.
În
al doilea rând, pentru ca mituitorului să-i poată fi aplicată agravanța prev.
de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca acesta să cunoască
calitatea funcționarului subiectului pasiv al infracțiunii de dare de mită,
respectiv că acesta exercită atribuții de control.
Or,
în cauză, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpații au
cunoscut că denunțătorul ar fi avut atribuții de control.
Pentru
considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză martorul V.V. nu poate
fi asimilat funcționarului la care se referă art. 7 alin. (2) din Legea nr.
78/2000, iar această calitate (de funcționar cu atribuții de control) nu a fost
cunoscută de inculpați, motiv pentru care greșit s-a reținut această agravanță.
În
consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile formulate de inculpați și,
constatând că faptelor li s-a dat o greșită încadrare juridică, va face
aplicarea art. 334 C. proc. pen., în sensul că se va înlătura aplicarea disp.
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Având
în vedere noua încadrare juridică dată faptelor reținute în sarcina
inculpaților în raport de regimul sancționator prevăzut de lege pentru
infracțiunea prev. de art. 255 C. pen. și, respectiv art. 26 C. pen. rap. la
art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că în cauză a intervenit prescripția
răspunderii penale.
Astfel,
infracțiunea de dare de mită se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani,
situație în care a intervenit prescripția răspunderii penale, astfel cum este
reglementată în art. 121 C. pen.
În
raport cu disp. art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 lit. c) C. pen.,
termenul de prescripție este de 7 ani și 6 luni, termen care în raport de data
săvârșirii infracțiunii, 23 octombrie 2001, s-a împlinit la data de 22 aprilie
2009.
În
aceste condiții, în termenul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C.
proc. pen., va dispune încetarea procesului penal față de inculpați.
În
raport de soluția adoptată, critica inculpatului B.E.M. referitoare la
individualizarea pedepsei aplicată, a rămas fără obiect.
Văzând
și disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursurile declarate de inculpații A.V.F., G.G. și B.E.M. împotriva Deciziei
penale nr. 276/A din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a
II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează
în totalitate decizia penală atacată și în parte Sentința penală nr. 354 din 2
martie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând:
Conform
art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârșită de
inculpații A.V.F. și G.G. din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a)
C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit.
a) C. pen.
În
baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârșită
de inculpatul B.E.M. din infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea
art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat
la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
În
baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. g) din
același cod încetează procesul penal privind pe inculpații A.V.F. și G.G. sub
aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea
art. 75 lit. a) C. pen. și respectiv pentru inculpatul B.E.M. sub aspectul
săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C.
pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constatând că a intervenit
prescripția răspunderii penale.
Menține
celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Onorariul
pentru apărarea din oficiu a rec