ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3989/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. E.O. SRL Timișoara a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. O.M.V. R.M. SRL București, solicitând ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța, să se constate nulitatea absolută a procesului verbal de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la mențiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru o stație de benzină, încheiat la data de 25 noiembrie 1999, pentru lipsa consimțământului valabil exprimat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 741/PI din 17 aprilie 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000.000 lei, către pârâtă, reținându-se că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că actul a fost încheiat de o persoană al cărei consimțământ nu a fost valabil, nici existența dolului nu a fost dovedită și nici că actul încheiat și aflat în litigiu ar avea o clauză ilicită.

Prin decizia civilă nr. 827 din 11 octombrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea absolută a părții din procesul verbal de predare-primire obiecte de inventar, încheiat la data de 25 mai 1999, referitor la mențiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru o stație de benzină. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că trebuie avută în vedere complexitatea clauzelor contractului, care, „pe lângă obiectul principal a inclus și contracte secundare”, precum și obligații referitor la care nu s-a dispus nimic cu ocazia predării-primirii obiectelor de inventar, așa încât se impune a fi aplicat art. 977 C. civ., interpretarea după intenția comună și nu după sensul literar al termenilor.

A mai reținut și că având în vedere și dispozițiile art. 948 pct. 2 C. civ., rezultă că reclamanta s-a aflat în eroare chiar asupra naturii juridice a actului încheiat, astfel că acesta este nul absolut, indiferent de existența sau inexistența unor manopere dolosive. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și confirmării sentinței tribunalului, prin care s-a respins în mod legal acțiunea formulată de reclamantă. Recurenta susține astfel că decizia curții de apel nu cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., redând în întregime motivele de apel ale reclamantei și concluziile intimatei pârâte, pentru ca apoi, pur și simplu să hotărască admiterea apelului și modificarea sentinței tribunalului; hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii, în sensul că desfacerea contractului nu s-a făcut în baza clauzelor contractuale privind desființarea unilaterală a acestuia, ci de comun acord (mutuus dissensus), în baza autonomiei de voință a părților; de asemenea, a interpretat greșit procesul verbal și clauza de desfacere a contractului conținută de acesta, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic și natura. Totodată, arată că instanța a abordat greșit aspectul ridicat de reclamantă privind reprezentarea legală a intimatei de către un angajat al ei și consideră că oricum discuția despre puterea de reprezentare a angajatului este lipsită de relevanță pentru rezolvarea speței.

În sfârșit, mai susține că este nefondată reținerea potrivit căreia procesul verbal a fost semnat de reprezentantul apelantei fără să observe mențiunea inserată „în mod abuziv și fără consultarea reclamantei” privind rezilierea contractului și că aceasta ar constitui o eroare obstacol, cât și cea privind eroarea evidentă asupra chiar substanței obiectului convenției, error in substantiam , pe care a consideră inaplicabilă în speță.

În ședința de astăzi, reprezentantul recurentei pârâte a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în exercitarea acțiunii ce face obiectul cauzei, depunând și concluzii scrise în acest sens, însoțite de acte doveditoare, determinat de faptul că voința societății recurente pârâte de reziliere a contractului încheiat între părți a fost materializată printr-un înscris denumit „declarație de denunțare a contractului pentru o stație de benzină încheiat în 25 noiembrie 1999” emisă la data de 28 noiembrie 2002, denunțarea producându-și efectele cu începere din data de 1 aprilie 2003. Curtea, unind excepția cu fondul, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., din examinarea actelor dosarului, asupra recursului de față constată următoarele: În ce privește excepția ridicată, instanța reține că ea nu poate fi primită ca o excepție de fond, peremptorie, cu efectul de a face inutilă în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, întrucât este fundamentată pe un act unilateral de voință al pârâtei, dar aspectul prezentat prin aceasta poate fi reținut, alături de celelalte elemente ale cauzei, în soluționarea ei, pe baza întregului probator administrat.

În ce privește fondul cauzei, se constată că recursul pârâtei este fondat și va fi admis în consecință potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: Referitor la critica privind nemotivarea în fapt și în drept a hotărârii curții de apel se reține că nu este fondată, întrucât aceasta cuprinde considerentele care au format convingerea instanței, sub ambele aspecte, dar se poate susține că ea conține considerații contradictorii și străine pricinii, în ce privește referirile la „obligația reclamantei de a constitui o garanție bancară substanțială la dispoziția pârâtei” sau la „clauze exprese care confereau pârâtei dreptul de a rezilia contractul în mod unilateral”, acestea fiind lipsite de relevanță în cauza de față, care privește examinarea valabilității clauzelor unui proces verbal încheiat între părți, ca expresie a unui acord de voință.

Din actele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că părțile au convenit de comun acord desfacerea contractului, prilej cu care s-au înapoiat și obiectele de inventar ce intrau în administrația stației, proprietarului lor, stația a fost închisă, iar consimțământul părților privind rezilierea contractului s-a materializat într-o clauză din procesul verbal. Astfel fiind, într-adevăr, în cauză nu poate fi reținută eroarea obstacol, privind mandatul angajatului intimatei de a o reprezenta la încheierea acestui act, întrucât nu considerarea persoanei reprezentante a fost cauza principală pentru care s-a făcut convenția și deci eroarea invocată nu poate produce nulitatea clauzei, cu atât mai mult cu cât este în afara oricărui dubiu că intimata a ratificat actul semnat de mandatarul ei și și l-a însușit.

Nici eroarea in substantiam nu poate fi reținută, întrucât obiectul procesului verbal l-a constituit predarea-primirea obiectelor de inventar cu prilejul închiderii stației de benzină, ca urmare a rezilierii contractului și este greu de presupus că reclamanta s-a aflat în eroare în legătură cu conținutul actului, care exprimă acordul de voință al părților privind desfacerea contractului de locațiune, cu atât mai mult cu cât redactarea actului este simplă și clară și nu s-a putut prezenta nici o dovadă pertinentă a erorii invocate. Cum nu s-a putut proba nici existența dolului, a unei eventuale violențe sau a unei clauze ilicite, nu există motive legale, întemeiate, pentru a constata nulitatea absolută a părții din procesul verbal de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la mențiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru stația de benzină.

De altfel, la data de 28 noiembrie 2002, pârâta, ca o manifestare a propriei voințe liber exprimate, a denunțat unilateral contractul, reiterând astfel intenția sa de desființare a contractului, concretizată prin clauza prevăzută în procesul verbal în discuție, semnat de ambele părți. În consecință, față de cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei curții de apel, care va fi modificată în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinței tribunalului, ce va fi menținută, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta S.C. O.M.V. R.M. SRL București împotriva deciziei nr. 827 din 11 octombrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.C. E.O. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 741 din 17 aprilie 2001 a Tribunalului Timiș, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.