ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3989/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. E.O. SRL Timișoara a chemat-o în

judecată pe pârâta S.C. O.M.V. R.M. SRL București, solicitând ca prin hotărârea

pe care instanța o va pronunța, să se constate nulitatea absolută a procesului

verbal de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la mențiunea privind

rezilierea contractului de închiriere pentru o stație de benzină, încheiat la

data de 25 noiembrie 1999, pentru lipsa consimțământului valabil exprimat, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 741/PI din 17 aprilie

2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins acțiunea formulată de

reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 5.000.000 lei, către pârâtă, reținându-se că din probatoriul administrat în

cauză nu rezultă că actul a fost încheiat de o persoană al cărei consimțământ

nu a fost valabil, nici existența dolului nu a fost dovedită și nici că actul

încheiat și aflat în litigiu ar avea o clauză ilicită.

Prin decizia civilă nr. 827 din 11 octombrie

2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai

sus menționate pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea reclamantei

și a constatat nulitatea absolută a părții din procesul verbal de predare-primire

obiecte de inventar, încheiat la data de 25 mai 1999, referitor la mențiunea

privind rezilierea contractului de închiriere pentru o stație de benzină.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a

reținut că trebuie avută în vedere complexitatea clauzelor contractului, care,

„pe lângă obiectul principal a inclus și contracte secundare”, precum și

obligații referitor la care nu s-a dispus nimic cu ocazia predării-primirii

obiectelor de inventar, așa încât se impune a fi aplicat art. 977 C. civ., interpretarea

după intenția comună și nu după sensul literar al termenilor.

A mai reținut și că având în vedere și

dispozițiile art. 948 pct. 2 C. civ., rezultă că reclamanta s-a aflat în eroare

chiar asupra naturii juridice a actului încheiat, astfel că acesta este nul

absolut, indiferent de existența sau inexistența unor manopere dolosive.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat

recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în baza dispozițiilor art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și

confirmării sentinței tribunalului, prin care s-a respins în mod legal acțiunea

formulată de reclamantă.

Recurenta susține astfel că decizia curții de

apel nu cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., redând în

întregime motivele de apel ale reclamantei și concluziile intimatei pârâte,

pentru ca apoi, pur și simplu să hotărască admiterea apelului și modificarea

sentinței tribunalului; hotărârea cuprinde considerente străine de natura

pricinii, în sensul că desfacerea contractului nu s-a făcut în baza clauzelor

contractuale privind desființarea unilaterală a acestuia, ci de comun acord

(mutuus dissensus), în baza autonomiei de voință a părților; de asemenea, a

interpretat greșit procesul verbal și clauza de desfacere a contractului conținută

de acesta, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic și natura.

Totodată, arată că instanța a abordat greșit

aspectul ridicat de reclamantă privind reprezentarea legală a intimatei de

către un angajat al ei și consideră că oricum discuția despre puterea de

reprezentare a angajatului este lipsită de relevanță pentru rezolvarea speței.

În sfârșit, mai susține că este nefondată

reținerea potrivit căreia procesul verbal a fost semnat de reprezentantul

apelantei fără să observe mențiunea inserată „în mod abuziv și fără consultarea

reclamantei” privind rezilierea contractului și că aceasta ar constitui o

eroare obstacol, cât și cea privind eroarea evidentă asupra chiar substanței

obiectului convenției, error in substantiam , pe care a consideră inaplicabilă

în speță.

În ședința de astăzi, reprezentantul recurentei

pârâte a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în exercitarea

acțiunii ce face obiectul cauzei, depunând și concluzii scrise în acest sens,

însoțite de acte doveditoare, determinat de faptul că voința societății

recurente pârâte de reziliere a contractului încheiat între părți a fost

materializată printr-un înscris denumit „declarație de denunțare a contractului

pentru o stație de benzină încheiat în 25 noiembrie 1999” emisă la data de 28

noiembrie 2002, denunțarea producându-și efectele cu începere din data de 1

aprilie 2003.

Curtea, unind excepția cu fondul, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., din examinarea actelor

dosarului, asupra recursului de față constată următoarele:

În ce privește excepția ridicată, instanța

reține că ea nu poate fi primită ca o excepție de fond, peremptorie, cu efectul

de a face inutilă în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, întrucât

este fundamentată pe un act unilateral de voință al pârâtei, dar aspectul

prezentat prin aceasta poate fi reținut, alături de celelalte elemente ale

cauzei, în soluționarea ei, pe baza întregului probator administrat.

În ce privește fondul cauzei, se constată că

recursul pârâtei este fondat și va fi admis în consecință potrivit

considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

Referitor la critica privind nemotivarea în fapt

și în drept a hotărârii curții de apel se reține că nu este fondată, întrucât

aceasta cuprinde considerentele care au format convingerea instanței, sub

ambele aspecte, dar se poate susține că ea conține considerații contradictorii

și străine pricinii, în ce privește referirile la „obligația reclamantei de a

constitui o garanție bancară substanțială la dispoziția pârâtei” sau la „clauze

exprese care confereau pârâtei dreptul de a rezilia contractul în mod

unilateral”, acestea fiind lipsite de relevanță în cauza de față, care privește

examinarea valabilității clauzelor unui proces verbal încheiat între părți, ca

expresie a unui acord de voință.

Din actele dosarului rezultă fără putință de

tăgadă că părțile au convenit de comun acord desfacerea contractului, prilej cu

care s-au înapoiat și obiectele de inventar ce intrau în administrația stației,

proprietarului lor, stația a fost închisă, iar consimțământul părților privind

rezilierea contractului s-a materializat într-o clauză din procesul verbal.

Astfel fiind, într-adevăr, în cauză nu poate fi

reținută eroarea obstacol, privind mandatul angajatului intimatei de a o

reprezenta la încheierea acestui act, întrucât nu considerarea persoanei

reprezentante a fost cauza principală pentru care s-a făcut convenția și deci

eroarea invocată nu poate produce nulitatea clauzei, cu atât mai mult cu cât

este în afara oricărui dubiu că intimata a ratificat actul semnat de mandatarul

ei și și l-a însușit.

Nici eroarea in substantiam nu poate fi

reținută, întrucât obiectul procesului verbal l-a constituit predarea-primirea

obiectelor de inventar cu prilejul închiderii stației de benzină, ca urmare a

rezilierii contractului și este greu de presupus că reclamanta s-a aflat în

eroare în legătură cu conținutul actului, care exprimă acordul de voință al

părților privind desfacerea contractului de locațiune, cu atât mai mult cu cât

redactarea actului este simplă și clară și nu s-a putut prezenta nici o dovadă

pertinentă a erorii invocate.

Cum nu s-a putut proba nici existența dolului, a

unei eventuale violențe sau a unei clauze ilicite, nu există motive legale,

întemeiate, pentru a constata nulitatea absolută a părții din procesul verbal

de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la mențiunea privind

rezilierea contractului de închiriere pentru stația de benzină.

De altfel, la data de 28 noiembrie 2002, pârâta,

ca o manifestare a propriei voințe liber exprimate, a denunțat unilateral

contractul, reiterând astfel intenția sa de desființare a contractului,

concretizată prin clauza prevăzută în procesul verbal în discuție, semnat de

ambele părți.

În consecință, față de cele mai sus arătate, se

va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei curții de apel, care

va fi modificată în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinței

tribunalului, ce va fi menținută, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

S.C. O.M.V. R.M. SRL București împotriva deciziei nr. 827 din 11 octombrie 2001

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.C.

E.O. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 741 din 17 aprilie 2001 a

Tribunalului Timiș, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2003.