ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2020/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 374 din 11

septembrie 2001, Tribunalul Constanța, secția penală, a dispus schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174

C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., text de lege în baza

căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 11 luni închisoare.

A constatat executată pedeapsa

aplicată și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub

puterea mandatului de arestare preventivă.

În latura civilă, a admis în parte,

pretențiile părții civile C.R. și a obligat inculpatul să plătească acesteia

2.000.000 lei daune morale.

A obligat inculpatul să plătească

părții civile Spitalul clinic județean Constanța 11.696.440 lei, cu titlu de

despăgubiri civile.

S-a reținut că, în ziua de 15

aprilie 2000, inculpatul A.N. a aplicat părții vătămate C.R., lovituri cu

pumnul în zona feței, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un

număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale.

Curtea de Apel Constanța, secția

penală, prin decizia nr. 37/ P din 17 februarie 2003, a admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva hotărârii primei

instanțe, a desființat în parte sentința atacată, a schimbat încadrarea

juridică din infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 182 C. pen., text de lege în baza căruia, cu aplicarea art. 74 – art.

76 lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 11 luni

închisoare și a menținut celelalte dispoziții.

Prin decizia nr. 2882 din 17 iunie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva acestei din urmă

hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis dosarul aceleiași instanțe în

vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța împotriva hotărârii primei instanțe.

În motivarea acestei decizii,

instanța de recurs a constatat că instanța de apel nu a arătat în ce constau

împrejurările reținute ca circumstanțe atenuante judiciare și temeiurile care

justifică reținerea acestora în favoarea inculpatului.

Rejudecând, Curtea de Apel

Constanța, secția penală, prin decizia nr. 284/ P din 10 septembrie 2003 a

admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva

hotărârii primei instanțe, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea

prevăzută de art. 181 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2)

C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen., text de lege

în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la 11 luni închisoare, pe care o

constată executată. Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost

menținute.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că, în raport de noul raport de expertiză

medico-legală efectuată în apel și de poziția subiectivă a inculpatului dedusă

din împrejurările comiterii faptei, cu referire la zona vitală vizată,

intensitatea loviturilor, obiectul vulnerant, rezultă că inculpatul a acționat

cu intenția de a lovi, de a vătăma și nu se a suprima viața părții vătămate.

La stabilirea pedepsei, instanța de

apel a avut în vedere împrejurările săvârșirii faptei, limitele de pedeapsă,

circumstanțele personale și cele care atenuează răspunderea penală, reținând ca

circumstanțe atenuante conduita bună a inculpatului, până la săvârșirea

infracțiunii.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a declarat recurs, invocând

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și 14 C. proc.

pen.

S-a susținut că faptei i s-a dat o

greșită încadrarea juridică, deoarece în realitate ea întrunește elementele

constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Infracțiunile de omor și, respectiv,

vătămare corporală gravă au în comun obiectul juridic generic care se referă la

relațiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, dar sunt

deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz

sunt încălcate relațiile sociale privitoare la dreptul la viață, iar în al

doilea caz, cele privitoare la integritatea corporală și sănătate.

Pe de altă parte, sub aspectul

laturii subiective, omorul se săvârșește întotdeauna cu intenție, în timp ce

vătămarea corporală se săvârșește, după caz, cu intenție indirectă sau

praeterintenție, iar vătămarea corporală gravă numai cu praeterintenție, în

sensul că făptuitorul răspunde, în baza art. 182 alin. (1) C. pen., chiar dacă

nu a prevăzut rezultatul mai grav, cu referire la pricinuirea unei vătămări

care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 zile, survenit

în urma acțiunii sale inițiale de vătămare corporală prin lovire, dar putea să

prevadă acest rezultat.

Drept urmare, încadrarea juridică a

faptei, cu referire în speță la tentativă la infracțiunea de omor sau

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziției

psihice a făptuitorului, în raport cu împrejurările concrete, cu instrumentul

vulnerant, apt sau nu de a produce moartea, numărul și intensitatea

loviturilor, raporturile dintre inculpat și victimă anterioare săvârșirii

faptei, atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii.

Este de reținut că, chiar dacă unele

împrejurări par concludente, privite izolat, ele, pot duce la o concluzie

eronată, astfel că, pentru a evita o încadrare juridică greșită, este necesară

întotdeauna luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.

Pentru o legală încadrare a faptei,

este deosebit de relevantă împrejurarea că atât infracțiunea de omor consumată,

cât și tentativa se caracterizează prin aceleași trăsături, ceea ce le

deosebește constând doar în lipsa rezultatului urmărit sau producerea unui

rezultat de o gravitate mai redusă (cu referire în acest caz la vătămarea

corporală gravă).

Sub acest aspect, durata

îngrijirilor medicale și împrejurarea că, prin caracterul lor, leziunile au pus

în pericol viața victimei, invocate în recurs, sunt mai puțin semnificative.

Relevante așadar, pentru

caracterizarea juridică a faptei ca tentativă de omor sau vătămare corporală

sunt împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant,

intensitatea loviturilor, regiunea anatomică vizată.

Cu alte cuvinte, este greșit să se

considere că orice vătămare corporală produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar

dacă a necesitat un anumit număr de îngrijiri medicale, trebuie neapărat

încadrată ca tentativă de omor, fără a se ține seama de împrejurările concrete

în care s-a consumat fapta, de modul derulării acțiunii și nu în ultimul rând,

de datele ce caracterizează persoana inculpatului, în general și în momentul de

referință.

Or, în cauză, este dovedit că

părțile s-au lovit reciproc, aspect confirmat încă din faza urmăririi penale,

iar loviturile aplicate de inculpat nu au fost de o intensitate mare și nu au fost

aplicate cu un instrument apt să producă moartea, urmările prezentate de partea

vătămată fiind favorizate, în mare parte, de vârsta și constituția fizică a

acesteia. Așa fiind, se desprinde concluzia că inculpatul a avut doar intenția

de a lovi și nu de a suprima viața.

În concluzie, în mod corect instanța

a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală gravă și nu de tentativă la omor, așa încât, recursul apare ca fiind

nefondat sub aspectul acestei critici.

Din actele dosarului rezultă că

inculpatul, aflat la vârsta maturității, asigură întreținerea sa și a familiei

sale prin desfășurarea de activități licite, nu are antecedente penale și nici

alte abateri, ceea ce ilustrează un comportament social pozitiv corect,

împrejurări apreciate de instanță justificat ca și circumstanțele atenuante în

raport de care, pedeapsa aplicată este aptă de a atinge scopul prevenirii

săvârșirii de noi infracțiuni, așa încât, recursul se constată a fi nefondat și

sub acest aspect.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (3) din

același cod, onorariul de avocat conform dispozitivului, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 284 din 10 septembrie 2003 a

Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul A.N., ca nefondat.

Onorariul apărătorului din oficiu,

în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 aprilie 2004.