ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2020/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 374 din 11 septembrie 2001, Tribunalul Constanța, secția penală, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 11 luni închisoare. A constatat executată pedeapsa aplicată și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă. În latura civilă, a admis în parte, pretențiile părții civile C.R. și a obligat inculpatul să plătească acesteia 2.000.000 lei daune morale.

A obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul clinic județean Constanța 11.696.440 lei, cu titlu de despăgubiri civile. S-a reținut că, în ziua de 15 aprilie 2000, inculpatul A.N. a aplicat părții vătămate C.R., lovituri cu pumnul în zona feței, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale. Curtea de Apel Constanța, secția penală, prin decizia nr. 37/ P din 17 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte sentința atacată, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., text de lege în baza căruia, cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul A.N.

la pedeapsa de 11 luni închisoare și a menținut celelalte dispoziții. Prin decizia nr. 2882 din 17 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis dosarul aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva hotărârii primei instanțe. În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a constatat că instanța de apel nu a arătat în ce constau împrejurările reținute ca circumstanțe atenuante judiciare și temeiurile care justifică reținerea acestora în favoarea inculpatului.

Rejudecând, Curtea de Apel Constanța, secția penală, prin decizia nr. 284/ P din 10 septembrie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva hotărârii primei instanțe, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la 11 luni închisoare, pe care o constată executată. Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că, în raport de noul raport de expertiză medico-legală efectuată în apel și de poziția subiectivă a inculpatului dedusă din împrejurările comiterii faptei, cu referire la zona vitală vizată, intensitatea loviturilor, obiectul vulnerant, rezultă că inculpatul a acționat cu intenția de a lovi, de a vătăma și nu se a suprima viața părții vătămate. La stabilirea pedepsei, instanța de apel a avut în vedere împrejurările săvârșirii faptei, limitele de pedeapsă, circumstanțele personale și cele care atenuează răspunderea penală, reținând ca circumstanțe atenuante conduita bună a inculpatului, până la săvârșirea infracțiunii. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc.

pen. S-a susținut că faptei i s-a dat o greșită încadrarea juridică, deoarece în realitate ea întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Infracțiunile de omor și, respectiv, vătămare corporală gravă au în comun obiectul juridic generic care se referă la relațiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relațiile sociale privitoare la dreptul la viață, iar în al doilea caz, cele privitoare la integritatea corporală și sănătate.

Pe de altă parte, sub aspectul laturii subiective, omorul se săvârșește întotdeauna cu intenție, în timp ce vătămarea corporală se săvârșește, după caz, cu intenție indirectă sau praeterintenție, iar vătămarea corporală gravă numai cu praeterintenție, în sensul că făptuitorul răspunde, în baza art. 182 alin. (1) C. pen., chiar dacă nu a prevăzut rezultatul mai grav, cu referire la pricinuirea unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 zile, survenit în urma acțiunii sale inițiale de vătămare corporală prin lovire, dar putea să prevadă acest rezultat.

Drept urmare, încadrarea juridică a faptei, cu referire în speță la tentativă la infracțiunea de omor sau săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziției psihice a făptuitorului, în raport cu împrejurările concrete, cu instrumentul vulnerant, apt sau nu de a produce moartea, numărul și intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat și victimă anterioare săvârșirii faptei, atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii. Este de reținut că, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite izolat, ele, pot duce la o concluzie eronată, astfel că, pentru a evita o încadrare juridică greșită, este necesară întotdeauna luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.

Pentru o legală încadrare a faptei, este deosebit de relevantă împrejurarea că atât infracțiunea de omor consumată, cât și tentativa se caracterizează prin aceleași trăsături, ceea ce le deosebește constând doar în lipsa rezultatului urmărit sau producerea unui rezultat de o gravitate mai redusă (cu referire în acest caz la vătămarea corporală gravă). Sub acest aspect, durata îngrijirilor medicale și împrejurarea că, prin caracterul lor, leziunile au pus în pericol viața victimei, invocate în recurs, sunt mai puțin semnificative. Relevante așadar, pentru caracterizarea juridică a faptei ca tentativă de omor sau vătămare corporală sunt împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturilor, regiunea anatomică vizată.

Cu alte cuvinte, este greșit să se considere că orice vătămare corporală produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar dacă a necesitat un anumit număr de îngrijiri medicale, trebuie neapărat încadrată ca tentativă de omor, fără a se ține seama de împrejurările concrete în care s-a consumat fapta, de modul derulării acțiunii și nu în ultimul rând, de datele ce caracterizează persoana inculpatului, în general și în momentul de referință. Or, în cauză, este dovedit că părțile s-au lovit reciproc, aspect confirmat încă din faza urmăririi penale, iar loviturile aplicate de inculpat nu au fost de o intensitate mare și nu au fost aplicate cu un instrument apt să producă moartea, urmările prezentate de partea vătămată fiind favorizate, în mare parte, de vârsta și constituția fizică a acesteia.

Așa fiind, se desprinde concluzia că inculpatul a avut doar intenția de a lovi și nu de a suprima viața. În concluzie, în mod corect instanța a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă și nu de tentativă la omor, așa încât, recursul apare ca fiind nefondat sub aspectul acestei critici. Din actele dosarului rezultă că inculpatul, aflat la vârsta maturității, asigură întreținerea sa și a familiei sale prin desfășurarea de activități licite, nu are antecedente penale și nici alte abateri, ceea ce ilustrează un comportament social pozitiv corect, împrejurări apreciate de instanță justificat ca și circumstanțele atenuante în raport de care, pedeapsa aplicată este aptă de a atinge scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, așa încât, recursul se constată a fi nefondat și sub acest aspect.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 192 alin. (3) din același cod, onorariul de avocat conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 284 din 10 septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul A.N., ca nefondat. Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2004.