ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1699/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 552 din 9 iunie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în fond după casare, a fost condamnat inculpatul O.N. la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, în baza art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 75 lit. a) și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75 lit. a) C. pen. și la două pedepse de câte 6 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., a fost anulată suspendarea executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 București, iar în temeiul art. 36 alin. (1), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită această pedeapsă cu pedepsele aplicate în cauză, inculpatul având de executat 6 ani și 6 luni închisoare. Conform art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 506 din 1 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 București, în final inculpatul urmând a executa 8 ani și 6 luni închisoare. A fost computată perioada arestării preventive cu începere de la 31 iulie 2000, la zi.

Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a părții vătămate B.R.M., împotriva inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75 lit. a) C. pen. Sub aspectul laturii civile, instanța de fond l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 50.169.270 lei despăgubiri civile către partea civilă R.N., a respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă B.R.M. și a luat act că Spitalul Clinic de Urgență B., nu s-a constituit parte civilă. Inițial, inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 794 din 13 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția I penală, la pedeapsa de 10 ani închisoare, în baza art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i), la 6 luni închisoare în baza art. 180 alin. (2) C. pen.

și la două pedepse de câte 5 ani închisoare, în temeiul art. 189 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod, dispunându-se conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și a revocat suspendarea condiționată a executării pentru pedepsele de 2 ani și respectiv 8 luni închisoare. Această sentință a fost desființată prin decizia penală nr. 142 din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, cu trimitere spre rejudecare întrucât, s-a apreciat, nu s-a efectuat cercetarea judecătorească și deci fondul cauzei nu s-a soluționat. În fond, după desființare, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: La data de 20 mai 1999, partea vătămată R.N.

efectua reparații la locuința sa, fiind ajutat de partea vătămată B.R.M. Având nevoie de o cantitate de nisip pentru finalizarea lucrării, cei doi s-au deplasat înspre Șoseaua Vitan, șoseaua Mihai Bravu, știind că în această zonă există mai multe societăți care vând materiale de construcții. La intersecția Splaiul Unirii cu șoseaua Mihai Bravu, părțile vătămate au observat o grămadă de nisip pe trotuar, în apropierea intrării unei societăți comerciale cu profil tehnic auto. În aceste împrejurări, au pus într-un sac două găleți de nisip și în timp ce încercau să pună sacul în autoturismul cu care s-au deplasat, au fost surprinși și imobilizați de inculpat și alte persoane, salariați ai societății.

Prin violență și amenințate, cele două părți vătămate au fost duse în curtea societății, unde au fost lovite repetat cu pumnii și picioarele. Din dispoziția inculpatului, părțile vătămate au fost aruncate într-o hazna, fiind împiedicate să iasă de inculpat și de C.D. și H.C. Totodată, inculpatul a asmuțit câinii de pază asupra celor două victime. După o jumătate de oră, părțile vătămate au fost scoase din hazna și spălate cu apă de H.C., dar nu li s-a permis să plece. Cu ocazia discuțiilor ce au avut loc, partea vătămată R.N. a precizat că este militar în cadrul S.R.I. și că întregul conflict se putea aplana prin achitarea contravalorii nisipului. În momentul în care R.N. și-a declinat funcția, inculpatul a devenit și mai violent, a exercitat și alte violențe, după care le-a amenințat pe cele două părți vătămate cu un pistol cu aer comprimat.

Ulterior, au fost chemate organele de poliție și după sosirea acestora, părților vătămate li s-a permis să părăsească sediul firmei, însă lui R.N. i s-a făcut rău și a fost internat în spital, până la data de 31 mai 1999. Conform expertizei medico-legale efectuate, partea vătămată R.N. a necesitat 50-55 zile îngrijiri medicale, considerând-se că între leziunile suferite și intervenția neuro chirurgicală efectuată există legătură de cauzalitate direct condiționată de unele afecțiuni preexistente, situație în care leziunile au pus în pericol viața victimei, în absența acestor afecțiuni partea vătămată ar fi necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale. La rândul său, partea vătămată B.R.M. a suferit leziuni ce au impus 5-6 zile îngrijiri medicale.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei, prima instanță a reținut că inculpatul a acționat numai în vederea vătămării corporale a părții vătămate, fără a urmări sau accepta moartea acesteia, fapta fiind comisă în forma de vinovăție a praeterintenției, deoarece infracțiunea a fost săvârșită în condițiile în care părțile nu se cunoșteau, iar violențele au fost exercitate în vedere obținerii unor declarații ale victimei, cu privire la însușirea unei cantități de nisip. S-a mai reținut că intensitatea loviturilor aplicate a fost mică și medie, victima nepierzând cunoștința, iar violențele au produs leziuni care în absența afecțiunilor preexistente, ar fi necesitat un număr mai redus de zile de îngrijiri medicale.

Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, raportului de expertiză medico legală, declarațiilor părților vătămate, ale martorilor S.C., D.L., C.O. și N.M., probe coroborate cu declarațiile inculpatului. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 760 din 15 decembrie 2003, a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul O.N., ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul. Prin recursul formulat de Parchet, se critică hotărârile pronunțate sub următoarele aspecte: 1. Greșita încadrare juridică a faptei comise de inculpat în dispozițiile art. 182 alin. (1) C. pen., în loc de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.; 2. Neaplicarea față de același inculpat a dispozițiilor art. 113 C. pen.

3. Greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului. Inculpatul a solicitat prin recursul declarat, achitarea pentru infracțiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței primei instanțe și ale instanței de apel. Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Instanța de fond și de apel au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, însă în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei, instanțele au considerat eronat că actele de violență exercitate asupra părții vătămate R.N. se regăsesc în dispozițiile art. 182 alin. (1) C. pen.

și nu în art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i), din același cod, încadrare reținută în actul de sesizare. Sub acest aspect sunt de făcut următoarele precizări. Pentru existența infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., este necesar ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi acționat cu praeterintenție, așa cum a reținut și motivat instanța de fond, punct de vedere însușit de instanța de apel.

În scopul delimitării infracțiunii de vătămare corporală gravă de tentativă de omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se țină seama de toate datele de fapt, începând cu modul în care a acționat agresorul, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce și terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistențe medicale calificate și de urgență punea în primejdie viața victimei, aspecte care evidențiază poziția psihică a făptuitorului. În surprinderea poziției psihice pe care inculpatul a avut-o în momentul comiterii infracțiunii, trebuie pornit de la premiza, dacă s-au aplicat lovituri repetate, cu o anumită duritate și la întâmplare, și în caz afirmativ, acestea fiind de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial mortal ridicat (cap, torace, abdomen).

Orientarea loviturilor exclusiv către aceste zone reliefează intenția de a ucide (care este directă) însă în lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a altor regiuni, nu poate constitui o prezumție de înlăturare a intenției indirecte. Ori, din declarațiile martorilor oculari rezultă că partea vătămată a fost lovită repetat de inculpat cu pumnii și picioarele, apoi din inițiativa sa, a fost aruncată într-o hazna aflată în curtea societății. Din aceleași probe mai rezultă că actele de violență au fost exercitate de inculpat, nu numai înaintea aruncării victimei în hazna ci și, mai ales, după ce aceasta a precizat că este militar în cadrul S.R.I.

Raportul de expertiză medico-legală a concluzionat că partea vătămată a prezentat leziuni în regiunea fronto-parieto-temporală dreaptă, în regiunea sternală și para sternală stângă, în regiunea epigastrică și la nivelul hipocondrului drept, în regiunea supra-ombilicală, pe fața laterală a hemitoracelui stâng, leziuni traumatice, care au pus în primejdie viața victimei. În ceea ce privește raportul de cauzalitate între activitatea infracțională a inculpatului și urmarea socialmente periculoasă este de relevat, că fără existența acțiunilor violente ale inculpatului nu s-ar fi produs rezultatul menționat în raportul medico-legal. Sub acest aspect starea patologică preexistentă a victimei nu are relevanța cauzei unice și determinante a rezultatului, deoarece suferințele nu au survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, ci în mod violent.

În raport de considerentele expuse nu se poate concluziona că intenția inculpatului a fost doar de a-l vătăma pe R.N., din moment ce l-a amenințat cu moartea, a folosit un revolver cu aer comprimat, cu care l-a lovit în zona capului și pe parcursul activității infracționale, în etape diferite, l-a lovit repetat cu pumnii și picioarele în diferite zone ale corpului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât inculpatul nu a încetat din propria inițiativă săvârșirea actelor de violență, iar victima a fost salvată de sosirea organelor de poliție. Modul în care a acționat inculpatul denotă intenția indirectă de a ucide, în condițiile în care era ușor de observat că partea vătămată era o persoană în vârstă, iar faptul că nu s-a produs rezultatul letal, s-a datorat operativității intervenției medicilor.

Toate aceste împrejurări conturează intenția ce caracterizează tentativa la infracțiunea de omor și nu a infracțiunii de vătămare corporală gravă, cum au reținut instanțele. De altfel, în cauză ceilalți participanți la comiterea faptelor (C.C. și D.E.) au fost condamnați, printre altele, la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, în condițiile reținerii aceleiași situații de fapt (a se vedea sentința penală nr. 25 din 24 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 762 din 12 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție). În raport de considerentele expuse, primul motiv de recurs formulat de parchet va fi admis, se vor casa hotărârile atacate și se va schimba încadrarea juridică a faptei din art. 182 alin. (1) C. pen., în art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75 lit. a) C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

La dozarea pedepsei ce se va aplica inculpatului (context în care va fi avut în vedere și ultimul motiv de recurs invocat de parchet, ce vizează individualizarea pedepsei) se va ține seama de criteriile, prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv de pericolul social concret al faptelor comise și de datele ce caracterizează persoana făptuitorului. Totodată, va fi admis recursul și pentru motivul de casare, prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., referitor la neaplicarea dispozițiilor art. 113 C. pen. Așa cum rezultă din actele depuse în dosar și din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, inculpatul suferă de o serie de afecțiuni psihice, în raport de care se impunea aplicarea măsurii de siguranță, prevăzută de art. 113 C. pen., pe perioada executării pedepsei, în condiții de tratament după terminarea pedepsei privative de libertate, prin Laboratorul de Sănătate Mintală Teritorial.

Cu privire la recursul declarat de inculpat. Așa cum rezultă din toate probele administrate în cauză (mai puțin declarațiile inculpatului) cel care a avut inițiativa de a le arunca în hazna pe cele două părți vătămate (după ce le-a lovit) a fost inculpatul. Blocarea victimelor timp de aproape o oră într-o latrină, asmuțirea câinilor asupra lor pentru a nu putea avea vreo legătură cu exteriorul, constituie o evidentă restricționare a libertății de mișcare a victimelor. Pentru existența infracțiunii înscrise în art. 189 alin. (1) C. pen., legea nu cere o anumită durată de timp în care persoanele să fie private de libertate și nici ca aceste persoane să fie supuse unui anumit tratament, ori ca victimele să simtă vreo temere.

În speță, inculpatul nu numai că a blocat victimele într-o hazna de unde nu puteau ieși decât ajutate, dar le-a și lovit și a asmuțit câinii asupra lor, pentru a le obliga să rămână într-o zonă infectată, timp relativ îndelungat. Apărarea formulată de inculpat, în sensul că sub aspectul laturii subiective nu ar fi urmărit „scopul privării de libertate” a celor două persoane, nu poate fi reținută, deoarece infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen., nu presupune existența exclusivă a intenției directe, calificată ca scop, ea putând fi săvârșită și cu intenție indirectă.

Ori, este evident că aruncând victimele într-un loc de unde nu puteau ieși, indiferent de scopul urmărit (inculpatul a susținut că în acest mod le-a imobilizat, până la sosirea organelor de poliție), inculpatul a prevăzut că privează persoanele respective de libertatea de mișcare și, fără a urmări neapărat acest rezultat, l-a acceptat, astfel că latura subiectivă a infracțiunii este pe deplin întrunită în cauză. Ca atare, recursul declarat de inculpat nu este fondat și va fi respins, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei penale nr. 760 din 15 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 552 din 9 iunie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă și la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 113 C. pen. Înlătură dispozițiile art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 36 și art. 83 C. pen. Descontopește pedeapsa rezultantă de 6 ani și 6 luni închisoare în pedepsele componente, astfel: - 4 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen.

și art. 13 C. pen.; - 6 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen.; - 6 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen.; Conform art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracțiunea, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75 lit. a) C. pen., text de lege în baza căruia condamnă pe inculpatul O.N.

la 7 ani și 6 luni închisoare. Menține dispoziția referitoare la anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 847 din 15 noiembrie 1999 a Tribunalului București. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 36 alin. (1) C. pen., contopește pedepsele aplicate în cauză, cu pedeapsa de 8 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 București, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare.

Menține dispozițiile referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 506 din 31 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 267 din 1 martie 1999 a Curții de Apel București și dispune executarea în întregime a acesteia alături de pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, aplicată în cauză, inculpatul având de executat 9 ani și 6 luni închisoare. Aplică dispozițiile art. 113 C. pen., pe perioada pedepsei rezultante și apoi până la însănătoșire. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.N. împotriva aceleiași decizii.

Deduce din pedeapsă durata arestării preventive de la 31 iulie 2000, până la 26 martie 2004. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2004.