ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5038/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 76 din 25 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, inculpații T.I.M. și B.C.C. au fost condamnați pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., primul la 7 ani și 6 luni închisoare, iar al doilea la 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. b) C. pen., în ce privește pe acesta. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în după-amiaza zilei de 26 noiembrie 2002, inculpații au agresat pe victimă și a deposedat-o de o drujbă. Incidentul s-a produs în pădurea comunei în momentul în care inculpații, împreună cu tatăl unuia din ei au fost prinși tăind ilegal arbori din pădurea aparținând victimei și în momentul când aceasta a venit să-i oprească prin încercarea de a dezlega calul de la căruță și de a tăia lemnele cu drujba, inculpații T.I.M.

și B.C.C. împreună cu un alt coinculpat care nu a declarat recurs, au lovit-o, primul cu o bucată de lemn, producându-i leziuni care au necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale. Mai mult, ei au încercat, ca prin forță, să-i ia obiectul respectiv (drujba), dar nu au reușit. În urma loviturilor, în timp ce victima era căzută, inculpatul B.C.C. și celălalt coinculpat, i-au luat drujba, după care toți trei au fugit. Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și de către inculpați au fost respinse prin decizia nr. 260 din 28 mai 2003, a Curții de Apel Ploiești. Împotriva acestei soluții, inculpații au declarat recurs. Apărătorul acestora a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor și pentru inculpatul T.I.M.

schimbarea încadrării juridice, potrivit art. 334 C. proc. pen., din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., în cea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., deoarece din probele administrate nu rezultă că acesta a avut intenția de a deposeda pe partea vătămată de drujbă în scopul însușirii acesteia pe nedrept, ci în scopul de a o împiedica să taie căruța, iar violențele au fost exercitate pentru a se apăra. În ce privește pe inculpatul B.C.C., apărătorul a cerut schimbarea încadrării juridice în tentativă de furt calificat, întrucât a luat drujba, dar a predat-o la poliție, astfel încât intenția lui nu a fost aceea de a-și însuși pe nedrept obiectul respectiv.

Recursurile nu sunt fondate. Examinând hotărârile pronunțate, în lumina motivelor invocate în recurs, se constată că ele sunt legale și temeinice sub toate aspectele, starea de fapt și vinovăția inculpaților pentru comiterea infracțiunii imputate fiind bine reținute pe baza probelor care au fost complet administrate și corect interpretate. Astfel, infracțiunea de tâlhărie a fost bine reținută, deoarece inculpații, prin violență, au încercat să mențină obiectul sustragerii (materialul lemnos furat) și tot prin violență au deposedat victima de drujba pe care a avut-o asupra ei. Față de această situație, este evident că nu se poate pune problema schimbării încadrării juridice a faptei pentru inculpatul T.I.M.

din infracțiunea de tâlhărie în cea de lovire, având în vedere agresivitatea comisă, demonstrată de numărul necesar de îngrijiri medicale, precum și scopul de a sustrage drujba, toate acestea pentru a păstra lemnele furate de pe terenul proprietatea victimei. Nici pentru inculpatul B.C.C. nu se poate susține că este cazul ca încadrarea juridică a faptei să fie schimbată în tentativă de furt, deoarece el, împreună cu celălalt coinculpat, a intervenit, alături de T.I.M. pentru a determina pe victimă să-i lase să plece cu căruța încărcată cu lemnele ce fuseseră furate și după ce a căzut, ca urmare a loviturilor primite au luat drujba victimei și au plecat. În consecință, recursurile urmează să fie respinse.

Întrucât inculpații au fost judecați în stare de arest, urmează ca din pedepsele aplicate să se compute durata prevenției. Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, vor fi restituite de către inculpați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de inculpații B.C.C. și T.I.M. împotriva deciziei nr. 260 din 28 mai 2003, a Curții de Apel Ploiești, ca nefondate. Compută din pedepsele aplicate inculpaților, durata arestării preventive pentru T.I.M. de la 3 decembrie 2002 și pentru B.C.C. de la 4 decembrie 2002 la zi, pentru ambii recurenți. Obligă pe fiecare inculpat să plătească statului 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de câte 400.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 6 noiembrie 2003.