ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2003

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1084 din 24 iulie 2001 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul S.M.M. prin mandatar P.E. și a obligat pe pârâta S.C. A.

S.A., sucursala Sibiu, la plata sumei de 6.418,50 DEM sau echivalentul în lei

la data executării cu titlu de despăgubiri parțiale și la 8.000.000 lei

cheltuieli de judecată, respingând acțiunea față de pârâții B.V. și S.C. T.

S.A. Sibiu.

Instanța

de fond a reținut drept justificate pretențiile reclamantului în calitate de

terț prejudiciat prin accidentul auto produs la 6 ianuarie 2000 din culpa

pârâtului B.V. cu autobuzul asigurat de S.C. T. S.A. Sibiu, al cărui angajat

este, asigurător fiind S.C. A. S.A., sucursala Sibiu.

Cuantumul

despăgubirilor a fost stabilit pe baza devizului de reparație întocmit la 9

octombrie 2000 a constatării daunelor și devizului de reparații întocmite de

asigurător, conform prevederilor pct. 9 din Normele cu privire la aplicarea

asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin

accidente de autovehicule emise în aplicarea H.G. nr. 1054/1999.

Curtea

de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia nr. 595 din 10 decembrie

2001 a admis recursul declarat de pârâții S.C. A. S.A. Sibiu, a modificat sentința

atacată în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care aceasta a fost

obligată la 3.086,25 DM, pentru diferența de 3.332 DM fiind obligați în solidar

pârâții B.V. și S.C. T. S.A. Sibiu, redistribuind corespunzător cheltuielile de

judecată.

În

motivarea deciziei se arată că potrivit estimării făcute de asigurător în baza

anexei 2 pct. 14 din H.G. nr. 1054/1999 privind unele măsuri în legătură cu

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților

prin accidente de autovehicule, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului

este de 3.086,25 DM reprezentând valoarea autovehiculului la data producerii

accidentului, cuantum ce nu a fost contestat de reclamant.

Aceasta

deoarece potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările

și reasigurările din România, despăgubirile ce se plătesc de asigurător nu pot

depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

În

contra acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare în baza art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., susținând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ele fiind și vădit

netemeinice.

Aceasta

deoarece:

1.Societatea de asigurare a calculat în mod corect

valoarea autoturismului în conformitate cu H.G. nr. 1054 din 28 decembrie 1999,

în funcție de prețurile de catalog și vechime a acestuia, fiind de notorietate

publică că un autoturism marca O.K., cu o vechime de 11 ani și cu 140.658 km.

rulați avea la momentul producerii accidentului pe piața germană o valoare de

câteva sute mărci iar nu o valoare de 6.418 DM.

costurilor solicitate, cu chitanță și factură, conform pct. 9 alin. (3) din

Normele aprobate prin Ordinul Ministerului de Finanțe nr. 2436/1996 iar nu prin

înscrisul intitulat „ofertă”.

3.Având în vedere neconcordanțele vădite între

evaluarea făcută de pârâtă și cea înscrisă în ofertă ca și neconcordanța între

reparațiile înscrise în „Ofertă”, avariile stabilite prin procesul verbal și

nota de constatare întocmită de S.C. A. S.A. se impunea efectuarea unei

expertize tehnice auto care să stabilească valoarea prejudiciului efectiv

suferit de reclamant, probă pe care instanța trebuie să o ordone din oficiu

conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Pârâta

S.C. A. S.A. Sibiu a depus întâmpinare prin care solicită admiterea recursului în

anulare arătând că deși instanța de recurs a obligat-o la 3.086,25 DM, un

autovehicul de felul celui avariat costă câteva sute de mărci cel mult 1.000

DM.

Pârâta

S.C. T. S.A. a depus și ea întâmpinare prin care solicită admiterea recursului

în anulare arătând că despăgubirea nu a fost corect calculată și greșit

instanțele au asimilat un deviz estimativ (oferta) cu o factură.

Recursul

în anulare nu este fondat.

1.Calea extraordinară de atac a recursului în anulare

poate fi exercitată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție pentru un număr limitat de motive, prevăzute de art. 330 C.

proc. civ.

Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ. pe care s-a

întemeiat prezenta cale de atac, Procurorul general poate ataca cu recurs în

anulare hotărârile judecătorești irevocabile „când prin hotărârea atacată s-a

produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare a cauzei pe

fond ori această hotărâre este vădit netemeinică”.

Cum recursul în anulare este singura cale de atac

extraordinară, cu efect asupra hotărârilor judecătorești examinate, care nu

poate fi exercitat de părți, singurul titular fiind Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care, la rândul său, are

numai facultatea iar nu obligația declarării ei, încadrarea cazurilor concrete

în cele patru motive prevăzute de cod se impune a fi foarte riguroasă.

Examinând criticile aduse hotărârilor judecătorești

atacate în cauza de față, se constată însă că acestea nu se încadrează în ipoteza

normei prevăzută de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., ele nerelevând o încălcare

esențială a legii care să determine o soluționare pe fond a cauzei și nici o

vădită netemeinicie.

Astfel, obiectul litigiului l-a format acordarea de

despăgubiri rezultate din accident auto, acțiunea reclamantului fiind una mixtă

și împotriva asigurătorului în temeiul Legii nr. 136/1995 și împotriva

persoanelor vinovate de producerea accidentului, conducătorul auto și respectiv

comitentul său în condițiile dreptului comun.

Niciunde nu se invocă o încălcare a Legii nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările din România sau ale prevederilor art. 1000

alin. (3) C. civ. și cu atât mai puțin o încălcare esențială care să fi

determinat o soluție pe fond.

Ceea ce se critică nu este soluția de admitere a

acțiunii ci aprecierea probelor în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Or, în condițiile în care suma la care a fost obligat

asigurătorul pârât este chiar suma pe care acesta o avansează prin întâmpinare

și concluzii scrise nu se poate spune că hotărârea este netemeinică și

nicidecum vădit netemeinică.

Cât privește exercitarea rolului activ al instanței

în ordonarea unei expertize din oficiu de care părțile nu au înțeles să uzeze

trebuie observat că această măsură este la latitudinea judecătorilor care

apreciază asupra necesității ei în contextul probelor administrate la

propunerea părților dar cu respectarea celorlalte principii ale procesului

civil, în primul rând al disponibilității și al celerității care caracterizează

procesele comerciale, fără a se substitui în nici un caz obligațiilor care

revin exclusiv părților.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat, recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie

2003.