ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2000, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâta F.B., solicitând instanței, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 7250 dolari S.U.A., în echivalentul lei, precizând, totodată, că, în cursul procesului, își va majora aceste pretenții până la nivelul sumei de 32.500 dolari S.U.A., cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, prin minuta din 30 aprilie 1999, s-a angajat, față de pârâtă, să sprijine demersurile acesteia pentru efectuarea formalităților necesare în vederea înființării în România a unei bănci, și că, la rândul său, pârâta s-a obligat, prin aceeași convenție, să-l angajeze pe reclamant în noua bancă, în funcția de vicepreședinte, cu un salariu de 3250 dolari S.U.A.

pe lună. De asemenea, mai arată reclamantul, că pârâta s-a mai obligat ca, în cazul în care nu-l va angaja pe reclamant la noua bancă în funcția de vicepreședinte, cu un salariu de 3250 dolari S.U.A. pe lună, sau cererea de autorizare a băncii va fi respinsă de P.N.R., pentru motive neimputabile acestuia, pârâta urma să plătească reclamantului o despăgubire netă în sumă de 32.500 dolari S.U.A.. Cu toate că reclamantul a depus diligențele necesare, în sensul îndeplinirii angajamentului asumat prin convenția din 30 aprilie 1999, ulterior, pârâta și-a reorientat eforturile și a preferat să devină acționar majoritar la o bancă deja înființată – B.C.I.C. SA – unde reclamantul a fost numit pentru scurt timp în funcția de vicepreședinte, fără ca pârâta să facă diligențele necesare, deși era acționar majoritar, pentru acordarea salariului de 3250 dolari S.U.A.

pe lună, așa cum s-a angajat prin convenție, care echivalează cu încălcarea de către pârâtă a obligațiilor asumate și, totodată, atrage aplicarea clauzei penale de plată a despăgubirilor, în sumă de 32.500 dolari S.U.A. Prin sentința civilă nr. 439 din 23 ianuarie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată la 16 ianuarie 2001, a dispus rezilierea convenției din 30 aprilie 1999 și a obligat pârâta la plata sumei de 32.500 dolari S.U.A. (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății) precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 33.093.094 lei.

Apelul declarat împotriva sus menționatei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 26 din 25 ianuarie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, instanța reținând, în fundamentarea acestei soluții, că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a clauzelor inserate de părți în convenția din 30 aprilie 1999 și, ca urmare, bine a dispus rezilierea convenției și, pe fond, obligarea pârâtei, care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, la plata sumei de 32.500 dolari S.U.A. Împotriva acestei ultime hotărâri pârâta F.B.

Turcia a declarat recurs, susținând, printr-un motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, că, deși a invocat atât la fond, cât și în apel, ca o cauză exoneratoare de răspundere, excepția de neexecutare (în speță fiind vorba de un contract sinalagmatic) totuși, instanțele au omis să se pronunțe cu privire la această excepție, situație care i-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată, conform art. 105 C. proc. civ., decât prin anularea ambelor hotărâri. Prin motivul 2, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., pârâta susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv, convenția încheiată la 30 aprilie 1999 între părțile aflate în litigiu și că ar fi schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât clauza din convenție, potrivit căreia trebuia să-i plătească reclamantului suma netă de 32.500 dolari S.U.A., devenea operabilă numai în cazul în care noua bancă s-ar fi înființat și pârâta nu l-ar fi numit acționar principal în funcția de vicepreședinte al acesteia. Or, având în vedere că, în realitate, noua bancă nu s-a mai înființat, iar pe de altă parte că reclamantul nu s-a implicat activ, așa cum dovedesc probele dosarului în scopul înmatriculării noii bănci, rezultă că instanța de apel a dat o interpretare eronată voinței părților exprimată în convenție, absolutizând fără nici o justificare raportat la dispozițiile art. 969 C. civ.

neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârâtă, fără să observe că, în realitate, acestea erau interdependente cu cele neexecutate de reclamant și, ca atare, acestuia i s-au acordat drepturi necuvenite cu referire la compensația în sumă de 32.500 dolari S.U.A., împrejurare care rezultă și cu mai multă pregnanță din faptul că părțile nu au prevăzut, în convenția lor, dispoziții referitoare la schimbarea situației, premisă avută în vedere la încheierea actului. În sfârșit, prin cel de al treilea motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta susține că instanța de apel, după ce a determinat intenția părților, a modificat efectele acesteia, în sensul că a absolutizat incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 969 C. civ., fără a acorda nici o semnificație prevederilor art. 970 din codul menționat, care obligă părțile contractante să-și execute obligațiile asumate cu bună credință, situație neonorată în speță, din moment ce actele dosarului nu confirmă, cu referire la adresele emise de B.N.R.

cu nr. VII/1/11186/ din 6 noiembrie 2000 și nr. 439 din 19 septembrie 1999, că reclamantul ar fi întreprins demersurile la care s-a obligat și cu toate acestea, a pretins obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației subsidiare, de plată a sumei de 32.500 dolari S.U.A., deși banca își executase una dintre obligațiile alternative, în sensul că l-a angajat pe reclamant în funcția de vicepreședinte al băncii de la care a preluat pachetul majoritar de acțiuni fiind înlăturat, ulterior, din această funcție pentru că a refuzat să-și îndeplinească obligațiile ce-i reveneau în această funcție. În consecință, pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar rezultă că, la data de 30 aprilie 1999, între părțile în litigiu se încheie o convenție, potrivit căreia se stabilesc obligații „ferme și irevocabile” de ambele părți, respectiv, Dl. C.G.

se obliga, potrivit art. 1 și 2 din convenție, să sprijine, în mod activ, eforturile făcute de bancă pentru a obține autorizația bancară preliminară, licența de funcționare a băncii, să sprijine banca, furnizând toate informațiile ce ar fi solicitate de B.N.R., într-un cuvânt, să sprijine pe pârâtă pentru înmatricularea ei ca persoană juridică română (art. 2). Tot reclamantul se angajează ca, după ce se înființează banca, să devină angajat al acesteia, în funcția de vicepreședinte, cu contract de muncă încheiat între cele două părți în acest scop (art. 1). În același timp, la rândul ei, pârâta se obligă, conform celor prevăzute la art. 3 din Convenție, ca, în situația în care, „din motive ce nu se află sub controlul băncii, cererea de autorizație bancară preliminară, depusă la Banca Națională a României, va fi respinsă sau dacă dl. C.G.

nu va fi numit de către F.B., acționar principal, în funcția de vicepreședinte la data înmatriculării băncii, dl. C.G. va fi compensat cu o sumă fixă netă de 32.500 dolari S.U.A., liberă de orice taxe și impozite”. Convenția, astfel încheiată, este semnată de ambele părți, astfel că ea este legală și, așa cum prevede art. 969 C. civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, aceasta însemnând că obligațiile la care s-au angajat prin liberul acord de voință trebuiesc aduse întocmai la îndeplinire. În raport cu această situație de fapt, unită și cu celelalte probe administrate în cauză, se reține, așa cum se va arăta în continuare, culpa exclusivă a pârâtei, constând în neexecutarea contractului.

Ca atare, chiar dacă este adevărat că, în cazul contractelor sinalagmatice, temeiul invocării excepției de neexecutare îl constituie interdependența obligațiilor reciproce asumate de părți, adică, astfel spus, obligațiile asumate și neexecutate de o parte, constituie cauza juridică a neîndeplinirii obligațiilor corelative de către cealaltă parte, această excepție nu putea fi luată în considerație, în condițiile în care, în culpă pentru neexecutarea contractului, se află chiar pârâta, care a invocat în apărare, total nefondat, această excepție și nu reclamantul. Critica pârâtei, legată de acest aspect, prin care se susține că instanța de apel a dat o hotărâre criticabilă, întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii având ca obiect constatarea nulității sentinței, aceasta în afara faptului că, în aceste condiții, decizia este nemotivată (art. 261 C. proc.

civ.) nu poate fi primită, din moment ce instanța fondului a admis acțiunea, iar instanța de apel a anulat această soluție, s-au pronunțat (chiar dacă nu expres) fiecare, în raport cu obiectul cererilor ce le-au fost adresate. Faptul că instanțele au hotărât admiterea acțiunii cu obligarea pârâtei la plata sumei de 32.500 dolari S.U.A. și, respectiv, menținerea acestei soluții, demonstrează, fără putință de tăgadă, că instanțele au respins excepția de neexecutare a contractului, invocată de pârâtă în apărare, ca neîntemeiată, întrucât, în caz contrar, nu puteau antama fondul litigiului, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei menționate. În consecință, se constată, cu privire la primul motiv de recurs, că acesta nu este întemeiat, în condițiile în care probele dosarului confirmă că, prin hotărârile pronunțate în cauză, pârâtei nu i s-a produs nici o vătămare de natură a atrage sancțiunea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și, de asemenea, că hotărârile au fost temeinic motivate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 din codul menționat, așa încât, cu această motivare, primul motiv de recurs urmează a fi respins.

De asemenea, nu poate fi reținut nici motivul 2 de recurs, întrucât, în speță, nu se constată că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu referire la convenția din 30 aprilie 1999, și nici că ar fi schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, ci, dimpotrivă, că au făcut o interpretare și aplicare corectă a probelor de la dosar în raport cu care au decis just că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ., întrucât, în cauză, este vorba de o convenție legal făcută și că cea care a acționat, contrar dispozițiilor art. 970 din codul menționat, adică cu rea credință în executarea angajamentului, este pârâta care, pentru a fi exonerată de răspundere, a invocat în apărare o serie de motive, în totalitatea lor neîntemeiate, prin care a susținut, fără nici un temei, că cel care nu și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate ar fi reclamantul.

Or, dovezile existente la dosar atestă, fără nici o îndoială, diligențele pe care le-a făcut reclamantul pentru înființarea noii bănci – F.B. România – și că acestea au fost finalizate favorabil, într-un termen scurt, de cca.2 luni de la încheierea convenției, respectiv, la data de 13 septembrie 1999, când B.N.R. a aprobat constituirea băncii menționate. Faptul că ulterior, respectiv, la 15 noiembrie 1999, din motiv de oportunitate, pârâta a renunțat la constituirea acestei bănci și a optat pentru cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni al B.C.I.C.

în nici un caz nu poate fi imputabil reclamantului și, totodată, nu poate conduce la concluzia, așa cum se susține neîntemeiat, că neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârâtă prin convenție nu ar mai avea nici o relevanță, întrucât o asemenea situație nu se afla sub controlul reclamantului, așa cum părțile s-au exprimat în convenție și, ca atare, nu poate genera în sarcina acesteia vreo răspundere, antrenând, în schimb, răspunderea pârâtei pentru neexecutarea obligațiilor asumate, conform convenției. În acest sens, este de reținut că la dosar s-a depus, în copie, contractul de muncă propus de pârâtă reclamantului, pe care acesta a refuzat să-l semneze, din care rezultă că acestuia i s-a oferit funcția de videpreședinte al băncii, cu un salariu brut de 1100 dolari S.U.A., plus 25% spor de vechime.

Or, această dovadă confirmă, fără nici o discuție, că reclamantul și-a îndeplinit corect toate obligațiile asumate prin convenție, deoarece, în caz contrar, pârâta era în drept să solicite (ceea ce nu a făcut) rezilierea contractului și nu să-l numească vicepreședintele băncii, pentru ca, după o perioadă scurtă de timp, să-l revoce, așa cum atestă probele dosarului din această funcție, fără a produce nici o dovadă din care să rezulte că reclamantul nu și-ar fi îndeplinit, așa cum se susține, corespunzător obligațiile de serviciu, care-i reveneau în această calitate. Totodată, această dovadă confirmă, în afara celor reținute just de instanța de apel, culpa exclusivă a pârâtei, constând în neexecutarea obligațiilor asumate prin convenție, deoarece, în loc ca aceasta să-i asigure reclamantului, pe lângă angajarea în funcția de vicepreședinte, și un salariu net de 3250 dolari S.U.A.

pe lună, i-a propus doar un salariu de 1100 dolari S.U.A., și acesta brut, ceea ce este evident că încalcă termenii convenției și a determinat, în final, pe acesta să refuze justificat semnarea acestui contract.

În raport de cele arătate, se constată că bine instanța de apel a reținut la fel ca tribunalul, culpa exclusivă a pârâtei în neîndeplinirea obligațiilor asumate, deși acestea au fost concretizate într-un contract, care are putere de lege între părțile contractante (art. 969 C. civ.) și că, în executarea acestuia, pârâta a acționat contrar dispozițiilor art. 970 C. civ., adică cu rea credință, ceea ce justifică antrenarea răspunderii sale în baza art. 3 din convenție, obligație care are, potrivit art. 1066 și 1069 C. civ., semnificația unei clauze penale, și, ca urmare, în mod corect instanțele au obligat-o și, respectiv, au menținut soluția de obligare a pârâtei către reclamant la plata despăgubirilor în sumă de 32500 dolari S.U.A., potrivit art. 3 din convenție.

În concluzie, cum din cele examinate rezultă că instanțele, cu referire specială la instanța de apel, au dat o interpretare corectă actului juridic dedus judecății, fără a schimba natura și înțelesul convenției din 30 aprilie 1999 și, ca urmare, în mod just au reținut că aceasta era, potrivit voinței părților, valoarea prevăzută de art. 969 C. civ. și, totodată, că, în executarea acesteia, pârâta a acționat contrar dispozițiilor art. 970 C. civ., adică, cu rea credință, se constată că nici motivele 2 și 3 din recurs nu sunt întemeiate și urmează a fi respinse ca atare. Așa fiind, recursul pârâtei va fi respins, iar decizia atacată menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta F.B. SA Turcia, cu sediul ales la societatea civilă de avocați N.D.K.P., împotriva deciziei nr. 26 din 25 ianuarie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2003.