ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2000,

reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâta F.B., solicitând instanței, ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma

de 7250 dolari S.U.A., în echivalentul lei, precizând, totodată, că, în cursul procesului,

își va majora aceste pretenții până la nivelul sumei de 32.500 dolari S.U.A.,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în

esență, că, prin minuta din 30 aprilie 1999, s-a angajat, față de pârâtă, să

sprijine demersurile acesteia pentru efectuarea formalităților necesare în

vederea înființării în România a unei bănci, și că, la rândul său, pârâta s-a

obligat, prin aceeași convenție, să-l angajeze pe reclamant în noua bancă, în

funcția de vicepreședinte, cu un salariu de 3250 dolari S.U.A. pe lună.

De asemenea, mai arată reclamantul, că pârâta s-a mai

obligat ca, în cazul în care nu-l va angaja pe reclamant la noua bancă în

funcția de vicepreședinte, cu un salariu de 3250 dolari S.U.A. pe lună, sau

cererea de autorizare a băncii va fi respinsă de P.N.R., pentru motive

neimputabile acestuia, pârâta urma să plătească reclamantului o despăgubire

netă în sumă de 32.500 dolari S.U.A..

Cu toate că reclamantul a depus diligențele necesare,

în sensul îndeplinirii angajamentului asumat prin convenția din 30 aprilie

1999, ulterior, pârâta și-a reorientat eforturile și a preferat să devină

acționar majoritar la o bancă deja înființată – B.C.I.C. SA – unde reclamantul

a fost numit pentru scurt timp în funcția de vicepreședinte, fără ca pârâta să

facă diligențele necesare, deși era acționar majoritar, pentru acordarea

salariului de 3250 dolari S.U.A. pe lună, așa cum s-a angajat prin convenție,

care echivalează cu încălcarea de către pârâtă a obligațiilor asumate și,

totodată, atrage aplicarea clauzei penale de plată a despăgubirilor, în sumă de

32.500 dolari S.U.A.

Prin sentința civilă nr. 439 din 23 ianuarie 2001,

Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea, astfel cum a fost

precizată la 16 ianuarie 2001, a dispus rezilierea convenției din 30 aprilie

1999 și a obligat pârâta la plata sumei de 32.500 dolari S.U.A. (în echivalent

lei la cursul B.N.R. din ziua plății) precum și la cheltuieli de judecată în

sumă de 33.093.094 lei.

Apelul declarat împotriva sus menționatei sentințe a

fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 26 din 25 ianuarie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, instanța

reținând, în fundamentarea acestei soluții, că tribunalul a făcut o corectă

interpretare și aplicare a clauzelor inserate de părți în convenția din 30

aprilie 1999 și, ca urmare, bine a dispus rezilierea convenției și, pe fond,

obligarea pârâtei, care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, la plata sumei

de 32.500 dolari S.U.A.

Împotriva acestei ultime hotărâri pârâta F.B. Turcia

a declarat recurs, susținând, printr-un motiv de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, că, deși a invocat atât la fond, cât și în apel,

ca o cauză exoneratoare de răspundere, excepția de neexecutare (în speță fiind

vorba de un contract sinalagmatic) totuși, instanțele au omis să se pronunțe cu

privire la această excepție, situație care i-a pricinuit o vătămare care nu

poate fi înlăturată, conform art. 105 C. proc. civ., decât prin anularea

ambelor hotărâri.

Prin motivul 2, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., pârâta susține că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, respectiv, convenția încheiată la 30 aprilie

1999 între părțile aflate în litigiu și că ar fi schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât clauza din convenție, potrivit căreia

trebuia să-i plătească reclamantului suma netă de 32.500 dolari S.U.A., devenea

operabilă numai în cazul în care noua bancă s-ar fi înființat și pârâta nu l-ar

fi numit acționar principal în funcția de vicepreședinte al acesteia.

Or, având în vedere că, în realitate, noua bancă nu

s-a mai înființat, iar pe de altă parte că reclamantul nu s-a implicat activ,

așa cum dovedesc probele dosarului în scopul înmatriculării noii bănci, rezultă

că instanța de apel a dat o interpretare eronată voinței părților exprimată în

convenție, absolutizând fără nici o justificare raportat la dispozițiile art.

969 C. civ. neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârâtă, fără să observe că,

în realitate, acestea erau interdependente cu cele neexecutate de reclamant și,

ca atare, acestuia i s-au acordat drepturi necuvenite cu referire la

compensația în sumă de 32.500 dolari S.U.A., împrejurare care rezultă și cu mai

multă pregnanță din faptul că părțile nu au prevăzut, în convenția lor,

dispoziții referitoare la schimbarea situației, premisă avută în vedere la

încheierea actului.

În sfârșit, prin cel de al treilea motiv, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta susține că instanța de

apel, după ce a determinat intenția părților, a modificat efectele acesteia, în

sensul că a absolutizat incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 969 C. civ.,

fără a acorda nici o semnificație prevederilor art. 970 din codul menționat,

care obligă părțile contractante să-și execute obligațiile asumate cu bună

credință, situație neonorată în speță, din moment ce actele dosarului nu

confirmă, cu referire la adresele emise de B.N.R. cu nr. VII/1/11186/ din 6

noiembrie 2000 și nr. 439 din 19 septembrie 1999, că reclamantul ar fi

întreprins demersurile la care s-a obligat și cu toate acestea, a pretins

obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației subsidiare, de plată a sumei de

32.500 dolari S.U.A., deși banca își executase una dintre obligațiile

alternative, în sensul că l-a angajat pe reclamant în funcția de vicepreședinte

al băncii de la care a preluat pachetul majoritar de acțiuni fiind înlăturat,

ulterior, din această funcție pentru că a refuzat să-și îndeplinească

obligațiile ce-i reveneau în această funcție.

În consecință, pârâta solicită admiterea recursului,

casarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței, în

sensul respingerii acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar rezultă că, la

data de 30 aprilie 1999, între părțile în litigiu se încheie o convenție,

potrivit căreia se stabilesc obligații „ferme și irevocabile” de ambele părți,

respectiv, Dl. C.G. se obliga, potrivit art. 1 și 2 din convenție, să sprijine,

în mod activ, eforturile făcute de bancă pentru a obține autorizația bancară

preliminară, licența de funcționare a băncii, să sprijine banca, furnizând

toate informațiile ce ar fi solicitate de B.N.R., într-un cuvânt, să sprijine

pe pârâtă pentru înmatricularea ei ca persoană juridică română (art. 2). Tot

reclamantul se angajează ca, după ce se înființează banca, să devină angajat al

acesteia, în funcția de vicepreședinte, cu contract de muncă încheiat între

cele două părți în acest scop (art. 1).

În același timp, la rândul ei, pârâta se obligă,

conform celor prevăzute la art. 3 din Convenție, ca, în situația în care, „din

motive ce nu se află sub controlul băncii, cererea de autorizație bancară

preliminară, depusă la Banca Națională a României, va fi respinsă sau dacă dl. C.G.

nu va fi numit de către F.B., acționar principal, în funcția de vicepreședinte

la data înmatriculării băncii, dl. C.G. va fi compensat cu o sumă fixă netă de

32.500 dolari S.U.A., liberă de orice taxe și impozite”.

Convenția, astfel încheiată, este semnată de ambele

părți, astfel că ea este legală și, așa cum prevede art. 969 C. civ.

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”,

aceasta însemnând că obligațiile la care s-au angajat prin liberul acord de

voință trebuiesc aduse întocmai la îndeplinire.

În raport cu această situație de fapt, unită și cu

celelalte probe administrate în cauză, se reține, așa cum se va arăta în

continuare, culpa exclusivă a pârâtei, constând în neexecutarea contractului.

Ca atare, chiar dacă este adevărat că, în cazul

contractelor sinalagmatice, temeiul invocării excepției de neexecutare îl

constituie interdependența obligațiilor reciproce asumate de părți, adică,

astfel spus, obligațiile asumate și neexecutate de o parte, constituie cauza

juridică a neîndeplinirii obligațiilor corelative de către cealaltă parte,

această excepție nu putea fi luată în considerație, în condițiile în care, în

culpă pentru neexecutarea contractului, se află chiar pârâta, care a invocat în

apărare, total nefondat, această excepție și nu reclamantul.

Critica pârâtei, legată de acest aspect, prin care se

susține că instanța de apel a dat o hotărâre criticabilă, întrucât nu s-a

pronunțat asupra cererii având ca obiect constatarea nulității sentinței,

aceasta în afara faptului că, în aceste condiții, decizia este nemotivată (art.

261 C. proc. civ.) nu poate fi primită, din moment ce instanța fondului a admis

acțiunea, iar instanța de apel a anulat această soluție, s-au pronunțat (chiar

dacă nu expres) fiecare, în raport cu obiectul cererilor ce le-au fost

adresate.

Faptul că instanțele au hotărât admiterea acțiunii cu

obligarea pârâtei la plata sumei de 32.500 dolari S.U.A. și, respectiv,

menținerea acestei soluții, demonstrează, fără putință de tăgadă, că instanțele

au respins excepția de neexecutare a contractului, invocată de pârâtă în

apărare, ca neîntemeiată, întrucât, în caz contrar, nu puteau antama fondul

litigiului, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei menționate.

În consecință, se constată, cu privire la primul

motiv de recurs, că acesta nu este întemeiat, în condițiile în care probele

dosarului confirmă că, prin hotărârile pronunțate în cauză, pârâtei nu i s-a

produs nici o vătămare de natură a atrage sancțiunea prevăzută de art. 105

alin. (2) C. proc. civ. și, de asemenea, că hotărârile au fost temeinic

motivate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 din codul menționat, așa

încât, cu această motivare, primul motiv de recurs urmează a fi respins.

De asemenea, nu poate fi reținut nici motivul 2 de

recurs, întrucât, în speță, nu se constată că instanțele au interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, cu referire la convenția din 30 aprilie 1999, și

nici că ar fi schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, ci,

dimpotrivă, că au făcut o interpretare și aplicare corectă a probelor de la

dosar în raport cu care au decis just că, în speță, au fost încălcate

dispozițiile art. 969 C. civ., întrucât, în cauză, este vorba de o convenție

legal făcută și că cea care a acționat, contrar dispozițiilor art. 970 din

codul menționat, adică cu rea credință în executarea angajamentului, este

pârâta care, pentru a fi exonerată de răspundere, a invocat în apărare o serie

de motive, în totalitatea lor neîntemeiate, prin care a susținut, fără nici un

temei, că cel care nu și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate ar fi

reclamantul.

Or, dovezile existente la dosar atestă, fără nici o

îndoială, diligențele pe care le-a făcut reclamantul pentru înființarea noii

bănci – F.B. România – și că acestea au fost finalizate favorabil, într-un

termen scurt, de cca.2 luni de la încheierea convenției, respectiv, la data de

13 septembrie 1999, când B.N.R. a aprobat constituirea băncii menționate.

Faptul că ulterior, respectiv, la 15 noiembrie 1999,

din motiv de oportunitate, pârâta a renunțat la constituirea acestei bănci și a

optat pentru cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni al B.C.I.C. în nici un

caz nu poate fi imputabil reclamantului și, totodată, nu poate conduce la

concluzia, așa cum se susține neîntemeiat, că neîndeplinirea obligațiilor

asumate de pârâtă prin convenție nu ar mai avea nici o relevanță, întrucât o

asemenea situație nu se afla sub controlul reclamantului, așa cum părțile s-au

exprimat în convenție și, ca atare, nu poate genera în sarcina acesteia vreo răspundere,

antrenând, în schimb, răspunderea pârâtei pentru neexecutarea obligațiilor

asumate, conform convenției.

În acest sens, este de reținut că la dosar s-a depus,

în copie, contractul de muncă propus de pârâtă reclamantului, pe care acesta a

refuzat să-l semneze, din care rezultă că acestuia i s-a oferit funcția de

videpreședinte al băncii, cu un salariu brut de 1100 dolari S.U.A., plus 25%

spor de vechime.

Or, această dovadă confirmă, fără nici o discuție, că

reclamantul și-a îndeplinit corect toate obligațiile asumate prin convenție,

deoarece, în caz contrar, pârâta era în drept să solicite (ceea ce nu a făcut)

rezilierea contractului și nu să-l numească vicepreședintele băncii, pentru ca,

după o perioadă scurtă de timp, să-l revoce, așa cum atestă probele dosarului

din această funcție, fără a produce nici o dovadă din care să rezulte că

reclamantul nu și-ar fi îndeplinit, așa cum se susține, corespunzător

obligațiile de serviciu, care-i reveneau în această calitate.

Totodată, această dovadă confirmă, în afara celor

reținute just de instanța de apel, culpa exclusivă a pârâtei, constând în

neexecutarea obligațiilor asumate prin convenție, deoarece, în loc ca aceasta

să-i asigure reclamantului, pe lângă angajarea în funcția de vicepreședinte, și

un salariu net de 3250 dolari S.U.A. pe lună, i-a propus doar un salariu de

1100 dolari S.U.A., și acesta brut, ceea ce este evident că încalcă termenii

convenției și a determinat, în final, pe acesta să refuze justificat semnarea

acestui contract.

În raport de cele arătate, se constată că bine

instanța de apel a reținut la fel ca tribunalul, culpa exclusivă a pârâtei în

neîndeplinirea obligațiilor asumate, deși acestea au fost concretizate într-un

contract, care are putere de lege între părțile contractante (art. 969 C. civ.)

și că, în executarea acestuia, pârâta a acționat contrar dispozițiilor art. 970

C. civ., adică cu rea credință, ceea ce justifică antrenarea răspunderii sale

în baza art. 3 din convenție, obligație care are, potrivit art. 1066 și 1069 C.

civ., semnificația unei clauze penale, și, ca urmare, în mod corect instanțele

au obligat-o și, respectiv, au menținut soluția de obligare a pârâtei către

reclamant la plata despăgubirilor în sumă de 32500 dolari S.U.A., potrivit art.

3 din convenție.

În concluzie, cum din cele examinate rezultă că

instanțele, cu referire specială la instanța de apel, au dat o interpretare

corectă actului juridic dedus judecății, fără a schimba natura și înțelesul

convenției din 30 aprilie 1999 și, ca urmare, în mod just au reținut că aceasta

era, potrivit voinței părților, valoarea prevăzută de art. 969 C. civ. și,

totodată, că, în executarea acesteia, pârâta a acționat contrar dispozițiilor

art. 970 C. civ., adică, cu rea credință, se constată că nici motivele 2 și 3

din recurs nu sunt întemeiate și urmează a fi respinse ca atare.

Așa fiind, recursul pârâtei va fi respins, iar

decizia atacată menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta F.B. SA Turcia,

cu sediul ales la societatea civilă de avocați N.D.K.P., împotriva deciziei nr.

26 din 25 ianuarie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 2.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2003.