ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2004

Asupra recursului în anulare de față,

din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Acțiunea

și hotărârile pronunțate

1.1.

Obiectul

acțiunii și natura ei

a.  Prin decizia nr. 106 din  28 noiembrie 2001  a

președintelui  Curții  de Apel Brașov s-a imputat reclamantei J.M.G., grefier,

încasată necuvenit la Judecătoria Făgăraș, suma de 16.888.768 lei, cu titlu de

îndemnizație de asigurări sociale pentru îngrijirea copilului în vârstă de până

la 2 ani, calculată la salariul majorat, după intrarea în vigoare a O.G. nr.

83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea

și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

b.

Prin sentința civilă nr. 306 din 11 iunie 2002 Tribunalul Mureș a fost anulată

decizia de imputare, soluție confirmată, irevocabil, prin decizia civilă nr.

797 din 10 octombrie  2002 a Curții de Apel Tg. Mureș, reținându-se, în esență,

că:

-

prevederile

HCM nr. 880/1965 nu sunt aplicabile în speță,

-

concediile

pentru îngrijirea copilului fac obiectul distinct al altor

reglementări,

iar

-

contestatoarea beneficiază de indemnizația de concediu pentru îngrijirea

copilului în vârstă de până la 2 ani, calculată la salariul de bază determinat

la valoarea de referință sectorială stabilită prin O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

2.

Recursul

în anulare

se întemeiază  pe disp.  art. 330  pct. 2  C. proc.

civ. vizând

„încălcarea

esențială a Legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”, care constă în aceea că  măsura imputării este conformă prevederilor din

art. 21 alin. (1) al HCM nr. 80/1965, din Legea nr. 49/1992 și din Legea nr.

120/1997.

2.1.

Procurorul General invocă legislația anterioară anului 1990 privind drepturile

bănești ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și norma din

decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal –

pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i

se acorda o indemnizație de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită

din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.

Se

referă că, atât „indemnizația prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea

din art. 2-3  al Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizații de asigurări

sociale” în înțelesul art. 21 din HCM nr. 880/1965; adică pentru interpretarea

unor texte de lege din cele două legi ulterioare, din 1990 și, respectiv, din

1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani urmă).

2.2.

Se mai susține că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit

angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme

speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor

materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din HCM nr. 880/1965,

așa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992”.

Deși

Legea nr. 12/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a

indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază

și celelalte venituri salariale, – se susține, în continuare că – ea și-a

păstrat caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale

s-au completat cu cele generale cuprinse în HCM nr. 880/1965 în vigoare până la

1 aprilie 2001”. Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se

completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995,

relevându-se, totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din HCM nr. 880/1965 nu

a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act

normativ prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii”.

2.3.

În al treilea rând se susține că recalcularea indemnizației pentru îngrijirea

copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut

expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi O.G.

nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor îndemnizații, după intrarea în vigoare

a acestei ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.

3.

Recursul

în anulare  nu este fondat.

Examinarea Legii aplicabile cauzei implică aspecte

privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional al supremației

constituției și a Legii, interpretarea raportului dintre lege și alte acte

normative, aplicarea Legii speciale în raport cu norma generală, natura

dispozițiilor legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport de obiectul și

scopul reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul juridic de muncă

specific autorității judecătorești cu referire specială la titularul dreptului

de a institui răspunderea materială.

3.1.

Raportul

juridic dedus judecății

a) Litigiul de muncă salarial s-a născut din

executarea contractului de muncă dintre un grefier și Curtea de Apel Brașov,

sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată și al O.G. nr. 83/2000.

Dreptul la îndemnizație s-a întemeiat pe disp. art. 2

din Legea nr. 120/1997, iar reclamanta a beneficiat de indemnizație începând cu

data de 15 noiembrie 2000.

b) Decizia de imputare nr. 106 din 28 noiembrie 2001

a fost emisă de președintele Curții de Apel Brașov, fără a se indica expres

temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.

Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de

față (Titlul VIII – „Personalul auxiliar de specialitate, economic,

administrativ și de serviciu”) se numește de către președintele Curții de

apel”, iar, dispozițiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcții

și pe grefieri (prevăzuți în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).

Dispozițiile din art. 142 alin. (2) al aceleiași legi

(introduse prin O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of., nr.

559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanțelor și parchetelor precum și cei ai

compartimentelor, au dreptul să aplice sancțiuni disciplinare, în condițiile

Legii”.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

nu conține norme speciale privind răspunderea materială și procedura de

instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin

O.U.G. nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai președinții de

tribunale au calitatea de ordonatori de credite și de administratori ai

patrimoniului instanțelor de pe raza județului, inclusiv al curților de apel.

Așadar, instituirea răspunderii disciplinare este

atribuită conducătorilor de instanță, cu excepția desfacerii contractului de

muncă care aparține numai președintelui curții de apel, conform art. 140 alin.

(1) și art. 142 alin. (1)- (2) din Legea nr. 92/1992, modificată și completată

prin O.U.G. nr. 179/1999.

În ce privește, însă, instituirea răspunderii

materiale, în lipsa unor dispoziții exprese și speciale, sunt incidente cele

din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului

de a emite decizia de imputare fiind numai președintele tribunalului, în

calitatea sa de ordonator secundar de credite și de administrator al patrimoniului,

cel care decide plata drepturilor salariale și aprobă plata altor drepturi

prevăzute în Legea specială menționată.

Drept urmare, prerogativa președintelului Curții de

apel de numire în funcția de grefier, ocupată de contestatoare, nu-i conferă

acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competența

desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde și principiului simetriei

juridice în cadrul raportului de muncă.

3.2. Legea aplicabilă dreptului la indemnizația

specială pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

a) Dreptul la această îndemnizație specială este

reglementat prin Legea nr. 120/1997, care prevede:

- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se

acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau

oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)”, fiind

- „ ... de o îndemnizație reprezentând 85% din

salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de

asigurare”.

b) Textul stabilește natura dreptului și limitele de

exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din „salariul de bază și

celelalte venituri salariale”, fără, însă, a da o altă definiție salariului de

bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.

c) Dispozițiile acestei legi nu conțin norme de

trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare

– norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se relevă și în recursul în anulare,

Legea nr. 120/1997 nu trimite la HCM nr. 880/1965, pentru a se putea conchide

că ea completează acest act normativ inferior și a considera, cum eronat se

susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou, prin art. 2-3 din lege,

este aceeași ca și cea din art. 21 al HCM nr. 880/1965.

Or, dispoziția din art. 21 alin. (7) din HCM 880/1965

nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor

tarifare majorate”, în caz de incapacitate temporară de muncă.

d) Întreaga construcție din recursul în anulare se

axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a îndemnizației nu este expres

prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. 83/2000, iar, de pe altă parte,

recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) al

H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din

motivare.

Evident că nu poate primi o asemenea forță legală o

hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza și în

executarea unei alte legi speciale.

De aceea, ea nu poate constitui un criteriu de

referință ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul

ierarhiei legislative și al supremației Legii.

e) Nu poate fi primit argumentul relativ la

inadmisibilitatea corelării acestei indemnizații cu baza sa de calcul, privită,

în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a

copilului în vârstă de până la 2 ani.

Într-adevăr grefiera pe durata acestui concediu nu-și

pierde calitatea de „personal al autorității judecătorești” care-i conferă

drepturile specifice, între care și pe cel stabilit prin art. 2-3 din Legea nr.

120/1997 vizând „salariul de bază” la care se calculează indemnizația, fixat

conform art. 18 și următ. din Legea nr. 50/1996, completată prin O.U.G. nr.

83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)], cât și

celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).

f) Scopul și obiectul indemnizației privește

îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și ocrotirea

interesului superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se

poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului

reglementării.

În timp ce personalul aflat în exercițiul funcției,

în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizației

lunare (care l-a înlocuit prin O.U.G. nr. 83/2000) nici-o normă specială nu

interzice aplicarea dispoziției legale de majorare și personalului aflat în

funcție, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are

dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi și

contrar principiului echității.

Așadar, salariatul, din cei prevăzuți în O.U.G. nr.

83/2000, aflat în concediul pentru îngrijirea copilului beneficiază, ca și

celălalt personal, de majorarea salariului de bază ori a indemnizației lunare,

iar, la aceasta, se recalculează, în consecință, indemnizația specială cuvenită

pe perioada concediului, astfel încât, recursul în anulare va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție  împotriva deciziei nr. 797 din 10 octombrie 2002 Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2004.