ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6629/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 18 ianuarie 2001

contestatoarea R.I.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției, pentru ca prin

sentința ce instanța va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 24 din 30

noiembrie 2001 emisă de Curtea de Apel București, peste termenul legal prevăzut

de art. 108 alin. (1) C. muncii în vigoare la acea dată și suspendarea

executării acestei decizii până la soluționarea cauzei.

Pârâtul Ministerul Justiției a opus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției tardivității emiterii

deciziei de imputare și a contestației, astfel cum a fost precizată.

Același pârât a formulat cerere de

strămutare, ce a fost admisă prin încheierea nr. 1239 din 26 martie 2002 de

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care a strămutat pricina de la

Tribunalul București la Tribunalul Prahova.

Această din urmă instanță, prin

sentința civilă nr. 728 din 2 decembrie 2002, a admis contestația, a dispus

anularea deciziei de imputare și a respins excepția tardivității invocată de

contestatoare, cu motivarea că O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale

personalului din organele autorității judecătorești a stabilit un nou sistem de

remunerare a acestui personal, iar majorarea de salariu s-a reflectat și în

recalcularea indemnizației de 85% privind concediul plătit pentru îngrijirea

copiilor în vârstă de până la 2 ani.

Referitor la excepția tardivității,

s-a reținut că decizia de imputare a fost emisă înlăuntrul termenului de 1 an

prevăzut de art. 108 alin. (1) teza a II-a C. muncii.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 337 din 13

februarie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

complet specializat, a respins ca nefondat recursul.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a apreciat că indemnizația pentru îngrijirea copilului reprezintă,

conform art. 125 din Legea nr. 19/2000, 85% din baza de calcul stabilită

conform art. 99 din același act normativ, iar potrivit art. 23 baza de calcul a

contribuției la asigurările sociale include salariul brut și sporurile,

adăugirile care sunt reglementate prin lege.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din

O.U.G. nr. 41/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 19/2000 privind

sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, dispoziția legală

care modifică art. 99 din Legea nr. 19/2000, personalului asigurat, la care

salarizarea se face prin lege, hotărârii de guvern sau contract colectiv de

muncă i se aplică prevederile Legii nr. 120/1997, în ceea ce privește calculul

indemnizațiilor fiind exceptate de la prevederile alin. (1) al art. 3 din

O.U.G. nr. 41/2000.

Împotriva sentinței Tribunalului Prahova și a

deciziei Curții de Apel Ploiești a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul general ce vizează

„încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond”, care constă în aceea că măsura imputării este conformă

prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr.

49/1992 și din Legea nr. 120/1997.

Procurorul

General invocă legislația anterioară anului 1990 privind drepturile bănești ale

femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și norma din Decretul-lege nr.

31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea

copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se acorda o

indemnizație de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită din fondul

asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.

Se

referă că, atât „indemnizația prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea

din art. 2 și art. 3 al Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizații de

asigurări sociale” în înțelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru

interpretarea unor texte de lege din cele două acte normative ulterioare, din

1990 și, respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu

peste 30 de ani urmă).

Se

mai susține că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit

angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme

speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor

materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr.

880/1965, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992”.

Deși

Legea nr. 12/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a

indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază

și celelalte venituri salariale, se susține, în continuare că, ea și-a păstrat

caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au

completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1

aprilie 2001”. Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se

completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995,

relevându-se, totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965

nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui

act normativ, prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii.

În

al treilea rând se susține că recalcularea indemnizației pentru îngrijirea

copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut

expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi O.G.

nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizații, după intrarea în vigoare

a acestei ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.

Recursul în anulare nu este fondat.

Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte

privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional al supremației

constituției și a legii, interpretarea raportului dintre lege și alte acte

normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura dispozițiilor

legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport de obiectul și scopul

reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul juridic de muncă specific

autorității judecătorești cu referire specială la titularul dreptului de a

institui răspunderea materială.

Litigiul de muncă salarial s-a născut din executarea

contractului de muncă dintre un grefier și Curtea de Apel București, sub

imperiul legii nr. 92/1992, republicată și al O.G. nr. 83/2000.

Dreptul la indemnizație s-a întemeiat pe disp. art. 2

din legea nr. 120/1997.

Decizia de imputare nr. 24 din 30 noiembrie 2001 a

fost emisă de președintele Curții de Apel București, fără a se indica expres

temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.

Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de

față (Titlul VIII–„Personalul auxiliar de specialitate, economic, administrativ

și de serviciu”) se numește de către președintele Curții de apel”, iar,

dispozițiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcții și pe grefieri

(prevăzuți în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).

Dispozițiile din art. 142 alin. (2) al aceleiași legi

(introduse prin O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr.

559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanțelor și parchetelor precum și cei ai

compartimentelor, au dreptul să aplice sancțiuni disciplinare, în condițiile

legii”.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

nu conține norme speciale privind răspunderea materială și procedura de

instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin

O.U.G. nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai președinții de

tribunale au calitatea de ordonatori de credite și de administratori ai patrimoniului

instanțelor de pe raza județului, inclusiv al curților de apel.

Așadar, instituirea răspunderii disciplinare este

atribuită conducătorilor de instanță, cu excepția desfacerii contractului de

muncă care aparține numai președintelui curții de apel, conform art. 140 alin. (1)

și art. 142 alin. (1)-(2) din Legea nr. 92/1992, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 179/1999.

În ce privește, însă, instituirea răspunderii

materiale, în lipsa unor dispoziții exprese și speciale, sunt incidente cele

din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului

de a emite decizia de imputare fiind numai președintele tribunalului, în

calitatea sa de ordonator secundar de credite și de administrator al

patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale și aprobă plata

altor drepturi prevăzute în legea specială menționată.

Drept urmare, prerogativa președintelului Curții de

apel de numire în funcția de grefier, ocupată de contestatoare, nu-i conferă

acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competența

desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde și principiului simetriei

juridice în cadrul raportului de muncă.

Dreptul la această indemnizație specială pentru

îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani este reglementat prin Legea nr.

120/1997, care prevede:

- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se

acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau

oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)”, fiind

- „ ... de o indemnizație reprezentând 85% din

salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de

asigurare”.

Textul stabilește natura dreptului și limitele de

exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din „salariul de bază și

celelalte venituri salariale”, fără, însă, a da o altă definiție salariului de

bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.

Dispozițiile acestei legi nu conțin norme de

trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare,

norme metodologice, aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se relevă și în recursul în anulare, Legea

nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că

ea completează acest act normativ inferior, și a considera, cum eronat se

susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 și art. 3

din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965, nu este în

spiritul legii.

Or, dispoziția din art. 21 alin. (7) din H.C.M.

880/1965 nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza

salariilor tarifare majorate”, pentru incapacitate temporară de muncă.

Întreaga construcție din recursul în anulare se

axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu este expres

prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. nr. 83/2000, iar, de pe altă

parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7)

al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din

motivare.

Evident că nu poate primi o asemenea forță legală o

hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza și în

executarea unei alte legi speciale.

De aceea, aceasta nu poate constitui un criteriu de

referință ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul

ierarhiei legislative și al supremației legii.

Nu poate fi primit argumentul relativ la

inadmisibilitatea corelării acestei indemnizații cu baza sa de calcul, privită,

în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a

copilului în vârstă de până la 2 ani.

Într-adevăr, grefierul pe durata acestui concediu

nu-și pierde calitatea de „personal al autorității judecătorești” care-i

conferă drepturile specifice, între care și pe cel stabilit prin art. 2 și art.

3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază” la care se calculează

indemnizația, fixat conform art. 18 și urm. din Legea nr. 50/1996, completată

prin O.U.G. nr. 83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)],

cât și celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).

Scopul și obiectul indemnizației privește îngrijirea

copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și ocrotirea interesului

superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate

aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului

reglementării.

În timp ce personalul aflat în exercițiul funcției,

în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizației

lunare (care l-a înlocuit prin O.G. nr. 83/2000) nici o normă specială nu

interzice aplicarea dispoziției legale de majorare și personalului aflat în

funcție, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are

dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi și

contrar principiului echității.

Concluzionând, Curtea va respinge

recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 337 din 13 februarie 2003 Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie

2004.