ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6624/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 21 decembrie 2001

reclamanta T.E.M. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de

Apel București, Tribunalul București solicitând anularea deciziei de imputare

nr. 28 din 30 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, desființarea formelor

de executare și suspendarea executării acestei decizii până la soluționarea

cauzei.

În motivarea contestației sale,

reclamanta a arătat i-a fost aprobat concediul plătit pentru îngrijirea

copilului până la împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani, conform Legii

nr. 120/1997 și că decizia prin care i-a fost imputată suma de 5.936.782 lei

este nelegală.

Contestației menționate, pârâtul

Ministerul Justiției i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acesteia.

Același pârât a formulat cerere de

strămutare, iar prin încheierea nr. 1081 din 13 martie 2002, Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, a admis-o și a dispus strămutarea judecării cauzei în

favoarea Tribunalului Prahova.

Prin sentința civilă nr. 269 din 5

iunie 2002, această instanță a respins ca neîntemeiată contestația, cu

motivarea că reclamanta nu poate beneficia de o majorare a indemnizației pentru

creșterea copilului, întrucât baza de calcul a indemnizațiilor de plată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu se modifică prin creșterea

salariului minim pe economie, sau ca efect al indexării salariilor, deoarece

contestatoarea nu a contribuit în mod suplimentar la plata contribuției de

asigurări sociale.

Pentru a decide ca atare, instanța

de recurs a apreciat că recurenta-contestatoare a beneficiat de concediul

prenatal și postnatal în perioada aprilie 1999–18 iunie 2001, iar în luna

aprilie a anului 1999 i-a fost aprobată cererea pentru efectuarea concediului

plătit, pentru îngrijirea copilului, până la împlinirea de către acesta a

vârstei de 2 ani, respectiv 21 iunie 2001.

Indemnizația pentru creșterea

copilului a fost calculată în baza legii nr. 120/1997 în cuantum de 85% din

totalul veniturilor brute (salariul de bază și sporuri aferente) până în

aprilie 2001, când baza de calcul a fost modificată ca urmare a intrării în

vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul de pensii și asigurări sociale.

Având în vedere că pe perioada

concediului pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, pentru indemnizația

primită nu se plătește contribuția pentru asigurări sociale, nu se poate reține

o corelare între aceasta și contribuția din luna anterioară acordării

concediului și nici împrejurarea că recurenta-contestatoare nu a contribuit

suplimentar la fondul de asigurări sociale, corespunzător majorării salariului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în

anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție vizând

„încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ”, care constă în aceea

că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M.

nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 și din Legea nr. 120/1997.

Procurorul

general invocă legislația anterioară anului 1990 privind drepturile bănești ale

femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și norma din Decretul-lege nr.

31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea

copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se acorda o

indemnizație de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită din fondul

asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.

Se

referă că, atât „indemnizația prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea

din art. 2 și art. 3 ale Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizații de

asigurări sociale” în înțelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru

interpretarea unor texte de lege din cele două legi ulterioare, din 1990 și,

respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30

de ani urmă).

Se

mai susține că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit

angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme

speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor

materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr.

880/1965, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992”.

Deși

Legea nr. 120/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a

indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază

și celelalte venituri salariale, se susține, în continuare că ea și-a păstrat

caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au

completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1

aprilie 2001”. Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se

completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995,

relevându-se, totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 889/1965

nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui

act normativ prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii”.

În

al treilea rând se susține că recalcularea indemnizației pentru îngrijirea

copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut

expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi O.G.

nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizații, după intrarea în vigoare

a acestei ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.

Recursul în anulare nu este fondat.

Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte

privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional al supremației

constituției și a legii, interpretarea raportului dintre lege și alte acte

normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura

dispozițiilor legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport de obiectul și

scopul reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul juridic de muncă

specific autorității judecătorești cu referire specială la titularul dreptului

de a institui răspunderea materială.

Litigiul de muncă salarial s-a născut din executarea

contractului de muncă dintre un arhivar registrator și Curtea de Apel

București, sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată și al O.G. nr. 83/2000.

Decizia de imputare nr. 28 din 30 noiembrie 2001 a

fost emisă de președintele Curții de Apel București, fără a se indica expres

temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.

Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de față

(Titlul VIII – „Personalul auxiliar de specialitate, economic, administrativ și

de serviciu”) se numește de către președintele Curții de apel”, iar,

dispozițiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcții și pe

grefieri (prevăzuți în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).

Dispozițiile din art. 142 alin. (2) al aceleiași legi

(introduse prin O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr.

559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanțelor și parchetelor precum și cei ai

compartimentelor, au dreptul să aplice sancțiuni disciplinare, în condițiile

legii”.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

nu conține norme speciale privind răspunderea materială și procedura de

instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin

O.U.G. nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai președinții de

tribunale au calitatea de ordonatori de credite și de administratori ai

patrimoniului instanțelor de pe raza județului, inclusiv al curților de apel.

Așadar, instituirea răspunderii disciplinare este

atribuită conducătorilor de instanță, cu excepția desfacerii contractului de

muncă care aparține numai președintelui curții de apel, conform art. 140 alin. (1)

și art. 142 alin. (1)-(2) din Legea nr. 92/1992, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 179/1999.

În ce privește, însă, instituirea răspunderii

materiale, în lipsa unor dispoziții exprese și speciale, sunt incidente cele

din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului

de a emite decizia de imputare fiind numai președintele tribunalului, în

calitatea sa de ordonator secundar de credite și de administrator al

patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale și aprobă plata

altor drepturi prevăzute în legea specială menționată.

Drept urmare, prerogativa președintelui Curții de

apel de numire în funcția de arhivar-registrator, ocupată de contestatoare,

nu-i conferă acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai

competența desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde și principiului

simetriei juridice în cadrul raportului de muncă.

Dreptul la această indemnizație specială este

reglementat prin Legea nr. 120/1997, care prevede:

- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se

acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau

oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)”, fiind

- „ ... de o indemnizație reprezentând 85% din

salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare”.

Textul stabilește natura dreptului și limitele de

exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din „salariul de bază și

celelalte venituri salariale”, fără, însă, a da o altă definiție salariului de

bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.

Dispozițiile acestei legi nu conțin norme de

trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare,

norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se relevă și în recursul în anulare, Legea

nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că

ea completează acest act normativ inferior și a considera, cum eronat se

susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 și art. 3

din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965.

Or, dispoziția din art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965

nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor

tarifare majorate”, pentru incapacitate temporară de muncă.

Întreaga construcție din recursul în anulare se

axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu este expres

prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. nr. 83/2000, iar, de pe altă

parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7)

al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din

motivare.

Evident că nu poate primi o asemenea forță legală, o

hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza și în executarea

unei alte legi speciale.

De aceea, aceasta nu poate constitui un criteriu de

referință ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul

ierarhiei legislative și al supremației legii.

Nu poate fi primit argumentul relativ la inadmisibilitatea

corelării acestei indemnizații cu baza sa de calcul, privită, în dinamica

majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a copilului în

vârstă de până la 2 ani.

Într-adevăr arhivarul-registrator pe durata acestui

concediu nu-și pierde calitatea de „personal al autorității judecătorești”

care-i conferă drepturile specifice, între care și pe cel stabilit prin art. 2

și art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază” la care se

calculează indemnizația, fixat conform art. 18 și urm. din Legea nr. 50/1996,

completată prin O.G. nr. 83/2000, care include atât salariul propriu zis [art.

16 alin. (1)], cât și celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).

Scopul și obiectul indemnizației privește îngrijirea

copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și ocrotirea interesului

superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate

aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului

reglementării.

În timp ce personalul aflat în exercițiul funcției,

în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizației

lunare (care l-a înlocuit prin O.G. nr. 83/2000) nici o normă specială nu

interzice aplicarea dispoziției legale de majorare și personalului aflat în

funcție, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are

dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi și

contrar principiului echității.

Concluzionând, Curtea urmează a respinge recursul în

anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 2639 din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie

2004.