ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2122/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 99 din 28

februarie 2002, Tribunalul Constanța, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul:

- C.D.,

pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000.

În baza art. 4 din Legea 143/2000, a

condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar conform art.

81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata

unui termen de încercare compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se

adaugă un interval de timp de 2 ani, conform art. 82 C. pen.

S-a atras atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., iar conform art. 88 din același cod, s-a

dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada executată pe timpul

arestării preventive, cu începere de la 26 iulie 2001, la zi.

În baza art. 350 alin. (3) lit. b)

C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă

nu este reținut ori arestat în altă cauză, iar potrivit art. 17 și art. 18 din

Legea 143/2000, s-a dispus confiscarea și distrugerea cantității de 3,81 gr.

heroină găsită asupra inculpatului.

Inculpatul a fost obligat, conform

art. 191 C. proc. pen., la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

În fapt, s-a reținut că, cantitatea

de heroină găsită asupra inculpatului la 25 iulie 2001, era deținută de acesta

fără drept, pentru consum propriu și nu pentru vânzare.

Astfel, prin extinderea procesului

penal, a fost reținută în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 și s-a dispus achitarea acestuia, pe

considerentul că aceasta nu există.

Împotriva sentinței penale nr.

99/2002 a Tribunalului Constanța, a declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța, susținând că inculpatul a fost achitat greșit, pentru

infracțiunea reținută în sarcina sa și prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea

143/2000, întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale și

judecății rezultă, cu prisosință, că fapta acestuia există și a fost săvârșită.

De asemenea temeiul în care inculpatul

a fost achitat este greșit, deși instanța constată că dubiul profită

inculpatului, ajunge în final la concluzia inexistenței infracțiunii prevăzută

de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, iar modalitatea de individualizare

judiciară a pedepsei este greșită, deoarece pedeapsa minimă aplicată

inculpatului și cu suspendarea condiționată a executării acesteia nu este de

natură a realiza scopul pedepsei.

S-a mai reținut că se impune

schimbarea încadrării juridice, în sensul reținerii și a dispozițiilor art. 41

alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.

Instanța de apel a respins ca

nefondat apelul declarat de parchet, reținând că declarațiile luate

inculpatului de organul de poliție sunt lovite de nulitate absolută, conform

art. 197 alin. (2) C. proc. pen., situație în care acestea nu pot fi avute în

vedere la stabilirea situației de fapt.

În acest sens s-a constatat că

inculpatului i-au fost luate două declarații de către poliție, una anterior

începerii urmăririi penale la 25 iulie 2001 și a doua la 26 iulie 2001 și o

declarație de către parchet tot la 26 iulie 2001.

Declarația de la 25 iulie 2001 a

fost luată în afara cadrului procesual, fără a i se pune în vedere inculpatului

calitatea și drepturile pe care le are conform dispozițiilor legale, iar în a

doua declarație luată de poliție nu se menționează dreptul inculpatului de a fi

asistat de apărător ales sau din oficiu și deși declarația este semnată și de

apărător, împuternicirea aflată la dosar datează din ziua următoare, respectiv

din 27 iulie 2001.

Pe de altă parte și declarația luată

de parchet este semnată de apărător a cărui împuternicire datează tot din ziua

următoare.

S-a mai argumentat că declarațiile

date de inculpat în condițiile arătate, prin care recunoaște că a procurat

drogul în vederea comercializării nu se coroborează cu alte probe administrate

în cauză.

Dimpotrivă declarațiile inculpatului

din faza cercetării judecătorești se coroborează cu declarația martorului O.M.,

probe din care rezultă că drogul găsit asupra inculpatului a fost procurat,

pentru consum propriu, așa cum dealtfel a stabilit prima instanță.

În lipsa altor dovezi, simpla

declarație a inculpatului nu poate atrage nici incidența art. 41 alin. (2) C.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000, atâta timp

cât nu s-a dovedit existența și a altor acte materiale comise de inculpat.

S-a concluzionat așadar că prima

instanță a stabilit corect situația de fapt, pe baza probelor ce au putut fi

avute în vedere, iar infracțiunea săvârșită de inculpat este cea care a format

obiectul extinderii procesului penal, respectiv cea prevăzută de art. 4 din

Legea 143/2000 și nu cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din aceeași lege, pentru

care în mod corect a fost achitat inculpatul de instanța de fond.

Cât privește individualizarea

pedepsei s-a apreciat că prima instanță a procedat corect, având în vedere

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., orientându-se spre o pedeapsă situată

la limita minimă prevăzută de lege, cu suspendarea condiționată a executării

acesteia.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate vizează:

- greșita achitare a inculpatului,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, în

condițiile în care din analiza probelor administrate în cauză rezultă că fapta

inculpatului există și a fost săvârșită de acesta;

- greșita individualizare a pedepsei

aplicate inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4 din

Legea 143/2000 atât în ceea ce privește cuantumul pedepsei cât și modalitatea

de executare a acesteia;

- omisiunea reținerii formei

continuate prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.

Recursul este întemeiat doar în

parte, sub aspectul criticii referitoare la modalitatea de executare a pedepsei

aplicate.

Într-adevăr față de împrejurarea, că

inculpatul nu era un consumator ocazional de droguri, ci dimpotrivă era

dependent de aceste droguri, pe care le consuma de o perioadă de timp destul de

îndelungată și având în vedere pericolul deosebit al acestei activități,

modalitatea și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, Curtea apreciază că

scopul educativ și preventiv al pedepsei aplicate inculpatului nu poate fi

atins, decât prin executarea acesteia în regim de detenție, nefiind justificată

aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., referitoare la suspendarea

condiționată a executării pedepsei.

În ce privește celelalte critici

invocate de recurent, este de arătat, că acestea au fost susținute și în apel,

ocazie cu care instanța le-a analizat minuțios, înlăturându-se motivat după o

analiză amănunțită, cu trimitere la probele administrate în cauză, astfel că o

reluare și reanalizare a acestora nu se mai impune.

Curtea constată, că hotărârea

instanței de control judiciar de a menține achitarea inculpatului dispusă de

prima instanță, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea

143/2000 este corectă, atâta timp cât probele efectuate în cauză și care au

putut fi avute în vedere conform legii la stabilirea situației de fapt, nu

susțin o condamnare a inculpatului, pentru această infracțiune.

Soluția instanței este justă și în

ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei reținută în sarcina

inculpatului, în dispozițiile art. 4 din Legea 143/2000 fără a se face referire

la forma continuată a acestei infracțiuni, deoarece în cauză nu  s-a probat cu

certitudine existența mai multor acte materiale executate în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, care să atragă incidența art. 41 alin. (2)

C. pen.

Pentru aceste considerente Curtea

apreciază ca fiind fondat doar în parte recursul declarat de parchet, motiv

pentru care îl va admite, va casa hotărârile atacate numai în limitele arătate

și va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. și a consecințelor ce

decurg din aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva deciziei penale nr.

239/ P din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul

C.D.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 99 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Constanța, numai cu privire

la individualizarea pedepsei aplicate, pentru infracțiunea prevăzută de art. 4

din Legea nr. 143/2000, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 81 C. pen.

Menține restul dispozițiilor

hotărârilor.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

mai 2003.