ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2004

Asupra

contestației în anulare  de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.5265 din 3 noiembrie 1999, Tribunalul București, secția comercială,

a anulat ca netimbrată cererea privind majorarea pretențiilor formulate de

reclamanta R.A. A.P.S. - București Sucursala pentru Reprezentare și Protocol

Triumf, și a admis în parte acțiunea aceleiași reclamante, împotriva S.C. T.V.

S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 11.842.159 lei cu

titlu de penalități de întârziere  contractuale, pe perioada august 1998 –

decembrie 1998.

Prin

aceeași sentință a fost respins capătul de cerere privind plata chiriei

restante ca neîntemeiat, și s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul vila 61

Snagov pentru lipsa titlului locativ, care a fost obligată și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 4.997.835 lei.

Pentru

a hotărî astfel, instanța fondului, a reținut în esență, că, potrivit art.

1436  C. civ. locațiunea a încetat la data de 31 decembrie 1998, (astfel cum

s-a prevăzut în contractul de cazare și prestații) întrucât, contractul nu a

mai fost prelungit, conform art. 4, prin acordul scris al părților.

De

asemenea, prima instanță a mai reținut, că în  cauză, nu se poate considera că

ar fi întervenit tacita relocațiune, față de notificările transmise pârâtei

cu  adresele nr.1386/15 octombrie 1998 și nr.1872/4 decembrie 1998 prin care

aceasta a fost înștiințată că,  datorită restanțelor în plata chiriei și

nerespectării clauzelor contractuale nu se va mai încheia act adițional pentru

prelungirea contractului pentru anul 1999.

Pe

fondul cauzei, prima instanța, a reținut, că în raport de probele de la dosar,

din care rezultă, că, raporturile contractuale dintre părți au expirat la 31

decembrie 1998, reclamantei, nu i cuvine suma de 44.302.456 lei cu titlu de

chirie pe o perioadă ulterioară, respectiv 1 ianuarie – 30 aprilie 1999, astfel

că, față de cele arătate mai sus, și ținând cont, de faptul că prin petitul

acțiunii nu s-a solicitat  indicele de inflație pentru tr.IV/1998, pretențiile

formulate prin cerere, sunt întemeiate numai cu privire la suma de 11.842.159

lei, reprezentând  penalități de întârziere în plată, aferente facturilor

neachitate sau achitate cu întârziere în perioada 25 august 1998 – 31 decembrie

1998.

Totodată

prima instanță, a dispus, pentru lipsa titlului, evacuarea pârâtei din

imobilul, vila 61 Snagov.

Împotriva

susmenționatei sentințe, a declarat apel atât, reclamanta R.A. – A.P.P.S. –

S.R.P., cât și pârâta S.C. T.V. S.R.L.

Prin

decizia nr.1457 din 17 mai 2000, Curtea de Apel București, secția comercială, a

respins ca nemotivat apelul pârâtei S.C. T.V. S.R.L. București, și ca nefondat

apelul formulat de reclamanta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P.

Pentru

a adopta această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește

apelul reclamantei, că, potrivit art.3 din contractul de închiriere, nr.1966

din 18 iulie 1997, durata acestui contract a fost de 18 luni, și cum părțile,

nu au mai convenit prin acordul scris, conform art.4 din acelaș contract,

prelungirea închirierii după data de 31 decembrie 1998, contractul a încetat la

31 decembrie 1998, cu toate efectele, care le poate genera o astfel de

situație.

A mai

reținut instanța de apel, că, chiria restantă aferentă perioadei 1 octombrie

1998 – 30 aprilie 1999, nu poate fi acordată, așa cum bine a considerat și

prima instanță, întrucât la dosarul cauzei, reclamanta a prezentat o situație

ce se referă la debitul corespunzător cazării pe intervalul ianuarie – aprilie

1999, rezultat din facturi emise în afara contractului de cazare și prestări

servicii hoteliere, și  ca urmare, nu se poate pretinde acest debit cu titlu de

chirie.

În ce

privește penalitățile de întârziere în plată s-a reținut că numai cele aferente

perioadei august 1998 – decembrie 1998, au fost corect calculate și pretinse,

spre deosebire de cele solicitate pe intervalul aprilie 1997 - august 1998,

care nu au fost dovedite conform art. 1169 C. civ., iar pentru cele referitoare

la perioada 1 ianuarie 1999 – 30 aprilie 1999,  s-a apreciat, că acestea au

fost calculate pentru facturi emise în afara valabilității contractului de închiriere.

În

sfârșit s-a mai reținut, că, dealtfel din precizările depuse de reclamantă la

fond, a rezultat că aceasta a solicitat pretenții aferente perioadei 1

octombrie 1998 – 30 septembrie 1999, compuse din chirie și penalități, fără, a

cerere, așa cum pretinde în motivele de apel penalități pentru perioada

începând cu aprilie 1997.

Această

ultimă hotărâre, a fost atacată cu recurs de către reclamanta R.A. – A.P.P.S. –

S.R.P.  – pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.

Prin

decizia nr.2813 din 29 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,

a respins, ca nefondat, recursul reclamantei, instanța supremă, reținând în

esență în fundamentarea soluției, că, instanța de fond, s-a pronunțat, urmare

stabilirii corecte a situației de fapt, și a aplicării dispozițiilor legale

incidente în cauză, și că nici în recurs, reclamanta nu trece dincolo de

nivelul afirmativ al pretențiilor, și nu dovedește prorogarea, locațiunii în

condițiile art.4 din contract, cum dealtfel nu dovedește cuantumul penalităților

prin depunerea facturilor achitate cu întârziere în perioada de referință.

A mai

reținut instanța de recurs, că, plecând de la principiul că, chiria reprezintă

prețul folosinței stabilit prin contractul de închiriere, reclamanta nu este

îndreptățită să solicite plăți cu acest titlu în contextul în care perioada de

calcul nu este acoperită printr-un contract de închiriere, privind folosința

vilei 61, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Împotriva

acestei decizii, a formulat contestație în anulare, reclamanta R.A. – A.P.P.S.

– prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, București.

Potrivit

art. 318 (1) din C. de proc. civ. (text legal pe care contestatoarea și-a

întemeiat cererea) hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În

speță, contestatoarea invocă în sprijinul admiterii cererii sale, faptul că

instanța respingând recursul, a omis să cerceteze principalul motiv de apel și

de recurs, și anume existența tacitei relocațiuni, care este demonstrată de

împrejurarea că deși intimata a fost notificată prin executorul judecătoresc,

totuși aceasta a refuzat să părăsească imobilul, după expirarea contractului.

Motivul

invocat, nu este fondat, deoarece din examinarea considerentelor deciziei

atacate, rezultă că instanța de recurs s-a preocupat la pronunțarea hotărârii

de toate aspectele legate de soluționarea temeinică și legală a cauzei,

reținând, în acest sens, că, sentința primei instanțe, este rezultatul

stabilirii corecte a situației de fapt și aplicării corespunzătoare a normelor

legale, în limitele pretențiilor deduse judecății.

Ca

atare și ținând seama că, tribunalul a stabilit astfel, cum rezultă din

considerentele sentinței, că nu se poate considera față de existența

notificărilor nr.1386/15 octombrie 1998 și  nr.1572/4 decembrie 1998 (prin care

reclamanta a încunoștiințat-o pe pârâtă, că nu mai este de acord pentru

motivele expuse în cele două adrese cu prelungirea contractului pentru anul

1999) că în speță a intervenit tacita relocațiune, înseamnă, că instanța de

recurs, s-a pronunțat implicit și  asupra motivului invocat, și anume a

inexistenței tacitei relocațiuni, din moment, ce prin respingerea recursului, a

fost menținută atât decizia instanței de apel cât și sentința primei instanțe,

prin care s-a stabilit așa cum s-a arătat că în speță nu a intervenit tacita

relocațiune.

În

această situație, afirmația reclamantei contestatoare în sensul că, instanța de

recurs nu ar fi examinat motivul de casare invocat, ca temei al contestației,

nu este întemeiată.

Mai

este de reținut, că, chiar dacă contestatoarea, consideră, că soluția la care

s-a oprit instanța de recurs, ar cuprinde greșeli de judecată pe fond, aceasta

nu poate fi corectată pe această cale, procesuală a contestației în anulare,

care este o cale de retractare și nu de reformare a hotărârii atacate.

Așa

fiind, contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – A.P.P.S. –

S.R.P.  urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – R.A.P.P.S. – prin

Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, împotriva deciziei nr.2813 din 29

mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi  27 ianuarie 2004.