ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
contestației în anulare de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința nr.5265 din 3 noiembrie 1999, Tribunalul București, secția comercială,
a anulat ca netimbrată cererea privind majorarea pretențiilor formulate de
reclamanta R.A. A.P.S. - București Sucursala pentru Reprezentare și Protocol
Triumf, și a admis în parte acțiunea aceleiași reclamante, împotriva S.C. T.V.
S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 11.842.159 lei cu
titlu de penalități de întârziere contractuale, pe perioada august 1998 –
decembrie 1998.
Prin
aceeași sentință a fost respins capătul de cerere privind plata chiriei
restante ca neîntemeiat, și s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul vila 61
Snagov pentru lipsa titlului locativ, care a fost obligată și la plata
cheltuielilor de judecată în sumă de 4.997.835 lei.
Pentru
a hotărî astfel, instanța fondului, a reținut în esență, că, potrivit art.
1436 C. civ. locațiunea a încetat la data de 31 decembrie 1998, (astfel cum
s-a prevăzut în contractul de cazare și prestații) întrucât, contractul nu a
mai fost prelungit, conform art. 4, prin acordul scris al părților.
De
asemenea, prima instanță a mai reținut, că în cauză, nu se poate considera că
ar fi întervenit tacita relocațiune, față de notificările transmise pârâtei
cu adresele nr.1386/15 octombrie 1998 și nr.1872/4 decembrie 1998 prin care
aceasta a fost înștiințată că, datorită restanțelor în plata chiriei și
nerespectării clauzelor contractuale nu se va mai încheia act adițional pentru
prelungirea contractului pentru anul 1999.
Pe
fondul cauzei, prima instanța, a reținut, că în raport de probele de la dosar,
din care rezultă, că, raporturile contractuale dintre părți au expirat la 31
decembrie 1998, reclamantei, nu i cuvine suma de 44.302.456 lei cu titlu de
chirie pe o perioadă ulterioară, respectiv 1 ianuarie – 30 aprilie 1999, astfel
că, față de cele arătate mai sus, și ținând cont, de faptul că prin petitul
acțiunii nu s-a solicitat indicele de inflație pentru tr.IV/1998, pretențiile
formulate prin cerere, sunt întemeiate numai cu privire la suma de 11.842.159
lei, reprezentând penalități de întârziere în plată, aferente facturilor
neachitate sau achitate cu întârziere în perioada 25 august 1998 – 31 decembrie
1998.
Totodată
prima instanță, a dispus, pentru lipsa titlului, evacuarea pârâtei din
imobilul, vila 61 Snagov.
Împotriva
susmenționatei sentințe, a declarat apel atât, reclamanta R.A. – A.P.P.S. –
S.R.P., cât și pârâta S.C. T.V. S.R.L.
Prin
decizia nr.1457 din 17 mai 2000, Curtea de Apel București, secția comercială, a
respins ca nemotivat apelul pârâtei S.C. T.V. S.R.L. București, și ca nefondat
apelul formulat de reclamanta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P.
Pentru
a adopta această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește
apelul reclamantei, că, potrivit art.3 din contractul de închiriere, nr.1966
din 18 iulie 1997, durata acestui contract a fost de 18 luni, și cum părțile,
nu au mai convenit prin acordul scris, conform art.4 din acelaș contract,
prelungirea închirierii după data de 31 decembrie 1998, contractul a încetat la
31 decembrie 1998, cu toate efectele, care le poate genera o astfel de
situație.
A mai
reținut instanța de apel, că, chiria restantă aferentă perioadei 1 octombrie
1998 – 30 aprilie 1999, nu poate fi acordată, așa cum bine a considerat și
prima instanță, întrucât la dosarul cauzei, reclamanta a prezentat o situație
ce se referă la debitul corespunzător cazării pe intervalul ianuarie – aprilie
1999, rezultat din facturi emise în afara contractului de cazare și prestări
servicii hoteliere, și ca urmare, nu se poate pretinde acest debit cu titlu de
chirie.
În ce
privește penalitățile de întârziere în plată s-a reținut că numai cele aferente
perioadei august 1998 – decembrie 1998, au fost corect calculate și pretinse,
spre deosebire de cele solicitate pe intervalul aprilie 1997 - august 1998,
care nu au fost dovedite conform art. 1169 C. civ., iar pentru cele referitoare
la perioada 1 ianuarie 1999 – 30 aprilie 1999, s-a apreciat, că acestea au
fost calculate pentru facturi emise în afara valabilității contractului de închiriere.
În
sfârșit s-a mai reținut, că, dealtfel din precizările depuse de reclamantă la
fond, a rezultat că aceasta a solicitat pretenții aferente perioadei 1
octombrie 1998 – 30 septembrie 1999, compuse din chirie și penalități, fără, a
cerere, așa cum pretinde în motivele de apel penalități pentru perioada
începând cu aprilie 1997.
Această
ultimă hotărâre, a fost atacată cu recurs de către reclamanta R.A. – A.P.P.S. –
S.R.P. – pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.
Prin
decizia nr.2813 din 29 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,
a respins, ca nefondat, recursul reclamantei, instanța supremă, reținând în
esență în fundamentarea soluției, că, instanța de fond, s-a pronunțat, urmare
stabilirii corecte a situației de fapt, și a aplicării dispozițiilor legale
incidente în cauză, și că nici în recurs, reclamanta nu trece dincolo de
nivelul afirmativ al pretențiilor, și nu dovedește prorogarea, locațiunii în
condițiile art.4 din contract, cum dealtfel nu dovedește cuantumul penalităților
prin depunerea facturilor achitate cu întârziere în perioada de referință.
A mai
reținut instanța de recurs, că, plecând de la principiul că, chiria reprezintă
prețul folosinței stabilit prin contractul de închiriere, reclamanta nu este
îndreptățită să solicite plăți cu acest titlu în contextul în care perioada de
calcul nu este acoperită printr-un contract de închiriere, privind folosința
vilei 61, așa cum corect a reținut instanța de apel.
Împotriva
acestei decizii, a formulat contestație în anulare, reclamanta R.A. – A.P.P.S.
– prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, București.
Potrivit
art. 318 (1) din C. de proc. civ. (text legal pe care contestatoarea și-a
întemeiat cererea) hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu
contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau
când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din
greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În
speță, contestatoarea invocă în sprijinul admiterii cererii sale, faptul că
instanța respingând recursul, a omis să cerceteze principalul motiv de apel și
de recurs, și anume existența tacitei relocațiuni, care este demonstrată de
împrejurarea că deși intimata a fost notificată prin executorul judecătoresc,
totuși aceasta a refuzat să părăsească imobilul, după expirarea contractului.
Motivul
invocat, nu este fondat, deoarece din examinarea considerentelor deciziei
atacate, rezultă că instanța de recurs s-a preocupat la pronunțarea hotărârii
de toate aspectele legate de soluționarea temeinică și legală a cauzei,
reținând, în acest sens, că, sentința primei instanțe, este rezultatul
stabilirii corecte a situației de fapt și aplicării corespunzătoare a normelor
legale, în limitele pretențiilor deduse judecății.
Ca
atare și ținând seama că, tribunalul a stabilit astfel, cum rezultă din
considerentele sentinței, că nu se poate considera față de existența
notificărilor nr.1386/15 octombrie 1998 și nr.1572/4 decembrie 1998 (prin care
reclamanta a încunoștiințat-o pe pârâtă, că nu mai este de acord pentru
motivele expuse în cele două adrese cu prelungirea contractului pentru anul
1999) că în speță a intervenit tacita relocațiune, înseamnă, că instanța de
recurs, s-a pronunțat implicit și asupra motivului invocat, și anume a
inexistenței tacitei relocațiuni, din moment, ce prin respingerea recursului, a
fost menținută atât decizia instanței de apel cât și sentința primei instanțe,
prin care s-a stabilit așa cum s-a arătat că în speță nu a intervenit tacita
relocațiune.
În
această situație, afirmația reclamantei contestatoare în sensul că, instanța de
recurs nu ar fi examinat motivul de casare invocat, ca temei al contestației,
nu este întemeiată.
Mai
este de reținut, că, chiar dacă contestatoarea, consideră, că soluția la care
s-a oprit instanța de recurs, ar cuprinde greșeli de judecată pe fond, aceasta
nu poate fi corectată pe această cale, procesuală a contestației în anulare,
care este o cale de retractare și nu de reformare a hotărârii atacate.
Așa
fiind, contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – A.P.P.S. –
S.R.P. urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge
contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – R.A.P.P.S. – prin
Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, împotriva deciziei nr.2813 din 29
mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2004.