ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2004

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.5265 din 3 noiembrie 1999, Tribunalul București, secția comercială, a anulat ca netimbrată cererea privind majorarea pretențiilor formulate de reclamanta R.A. A.P.S. - București Sucursala pentru Reprezentare și Protocol Triumf, și a admis în parte acțiunea aceleiași reclamante, împotriva S.C. T.V. S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 11.842.159 lei cu titlu de penalități de întârziere contractuale, pe perioada august 1998 – decembrie 1998. Prin aceeași sentință a fost respins capătul de cerere privind plata chiriei restante ca neîntemeiat, și s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul vila 61 Snagov pentru lipsa titlului locativ, care a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.997.835 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului, a reținut în esență, că, potrivit art. 1436 C. civ. locațiunea a încetat la data de 31 decembrie 1998, (astfel cum s-a prevăzut în contractul de cazare și prestații) întrucât, contractul nu a mai fost prelungit, conform art. 4, prin acordul scris al părților.

De asemenea, prima instanță a mai reținut, că în cauză, nu se poate considera că ar fi întervenit tacita relocațiune, față de notificările transmise pârâtei cu adresele nr.1386/15 octombrie 1998 și nr.1872/4 decembrie 1998 prin care aceasta a fost înștiințată că, datorită restanțelor în plata chiriei și nerespectării clauzelor contractuale nu se va mai încheia act adițional pentru prelungirea contractului pentru anul 1999. Pe fondul cauzei, prima instanța, a reținut, că în raport de probele de la dosar, din care rezultă, că, raporturile contractuale dintre părți au expirat la 31 decembrie 1998, reclamantei, nu i cuvine suma de 44.302.456 lei cu titlu de chirie pe o perioadă ulterioară, respectiv 1 ianuarie – 30 aprilie 1999, astfel că, față de cele arătate mai sus, și ținând cont, de faptul că prin petitul acțiunii nu s-a solicitat indicele de inflație pentru tr.IV/1998, pretențiile formulate prin cerere, sunt întemeiate numai cu privire la suma de 11.842.159 lei, reprezentând penalități de întârziere în plată, aferente facturilor neachitate sau achitate cu întârziere în perioada 25 august 1998 – 31 decembrie 1998. Totodată prima instanță, a dispus, pentru lipsa titlului, evacuarea pârâtei din imobilul, vila 61 Snagov.

Împotriva susmenționatei sentințe, a declarat apel atât, reclamanta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P., cât și pârâta S.C. T.V. S.R.L. Prin decizia nr.1457 din 17 mai 2000, Curtea de Apel București, secția comercială, a respins ca nemotivat apelul pârâtei S.C. T.V. S.R.L. București, și ca nefondat apelul formulat de reclamanta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. Pentru a adopta această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantei, că, potrivit art.3 din contractul de închiriere, nr.1966 din 18 iulie 1997, durata acestui contract a fost de 18 luni, și cum părțile, nu au mai convenit prin acordul scris, conform art.4 din acelaș contract, prelungirea închirierii după data de 31 decembrie 1998, contractul a încetat la 31 decembrie 1998, cu toate efectele, care le poate genera o astfel de situație.

A mai reținut instanța de apel, că, chiria restantă aferentă perioadei 1 octombrie 1998 – 30 aprilie 1999, nu poate fi acordată, așa cum bine a considerat și prima instanță, întrucât la dosarul cauzei, reclamanta a prezentat o situație ce se referă la debitul corespunzător cazării pe intervalul ianuarie – aprilie 1999, rezultat din facturi emise în afara contractului de cazare și prestări servicii hoteliere, și ca urmare, nu se poate pretinde acest debit cu titlu de chirie. În ce privește penalitățile de întârziere în plată s-a reținut că numai cele aferente perioadei august 1998 – decembrie 1998, au fost corect calculate și pretinse, spre deosebire de cele solicitate pe intervalul aprilie 1997 - august 1998, care nu au fost dovedite conform art. 1169 C. civ., iar pentru cele referitoare la perioada 1 ianuarie 1999 – 30 aprilie 1999, s-a apreciat, că acestea au fost calculate pentru facturi emise în afara valabilității contractului de închiriere.

În sfârșit s-a mai reținut, că, dealtfel din precizările depuse de reclamantă la fond, a rezultat că aceasta a solicitat pretenții aferente perioadei 1 octombrie 1998 – 30 septembrie 1999, compuse din chirie și penalități, fără, a cerere, așa cum pretinde în motivele de apel penalități pentru perioada începând cu aprilie 1997. Această ultimă hotărâre, a fost atacată cu recurs de către reclamanta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. – pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr.2813 din 29 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins, ca nefondat, recursul reclamantei, instanța supremă, reținând în esență în fundamentarea soluției, că, instanța de fond, s-a pronunțat, urmare stabilirii corecte a situației de fapt, și a aplicării dispozițiilor legale incidente în cauză, și că nici în recurs, reclamanta nu trece dincolo de nivelul afirmativ al pretențiilor, și nu dovedește prorogarea, locațiunii în condițiile art.4 din contract, cum dealtfel nu dovedește cuantumul penalităților prin depunerea facturilor achitate cu întârziere în perioada de referință.

A mai reținut instanța de recurs, că, plecând de la principiul că, chiria reprezintă prețul folosinței stabilit prin contractul de închiriere, reclamanta nu este îndreptățită să solicite plăți cu acest titlu în contextul în care perioada de calcul nu este acoperită printr-un contract de închiriere, privind folosința vilei 61, așa cum corect a reținut instanța de apel. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare, reclamanta R.A. – A.P.P.S. – prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, București. Potrivit art. 318 (1) din C. de proc. civ. (text legal pe care contestatoarea și-a întemeiat cererea) hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În speță, contestatoarea invocă în sprijinul admiterii cererii sale, faptul că instanța respingând recursul, a omis să cerceteze principalul motiv de apel și de recurs, și anume existența tacitei relocațiuni, care este demonstrată de împrejurarea că deși intimata a fost notificată prin executorul judecătoresc, totuși aceasta a refuzat să părăsească imobilul, după expirarea contractului. Motivul invocat, nu este fondat, deoarece din examinarea considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de recurs s-a preocupat la pronunțarea hotărârii de toate aspectele legate de soluționarea temeinică și legală a cauzei, reținând, în acest sens, că, sentința primei instanțe, este rezultatul stabilirii corecte a situației de fapt și aplicării corespunzătoare a normelor legale, în limitele pretențiilor deduse judecății.

Ca atare și ținând seama că, tribunalul a stabilit astfel, cum rezultă din considerentele sentinței, că nu se poate considera față de existența notificărilor nr.1386/15 octombrie 1998 și nr.1572/4 decembrie 1998 (prin care reclamanta a încunoștiințat-o pe pârâtă, că nu mai este de acord pentru motivele expuse în cele două adrese cu prelungirea contractului pentru anul 1999) că în speță a intervenit tacita relocațiune, înseamnă, că instanța de recurs, s-a pronunțat implicit și asupra motivului invocat, și anume a inexistenței tacitei relocațiuni, din moment, ce prin respingerea recursului, a fost menținută atât decizia instanței de apel cât și sentința primei instanțe, prin care s-a stabilit așa cum s-a arătat că în speță nu a intervenit tacita relocațiune.

În această situație, afirmația reclamantei contestatoare în sensul că, instanța de recurs nu ar fi examinat motivul de casare invocat, ca temei al contestației, nu este întemeiată. Mai este de reținut, că, chiar dacă contestatoarea, consideră, că soluția la care s-a oprit instanța de recurs, ar cuprinde greșeli de judecată pe fond, aceasta nu poate fi corectată pe această cale, procesuală a contestației în anulare, care este o cale de retractare și nu de reformare a hotărârii atacate. Așa fiind, contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea R.A. – R.A.P.P.S. – prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Triumf, împotriva deciziei nr.2813 din 29 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2004.