ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5513/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele :

Prin sentința civilă nr. 229 din 17

martie 2003 a Tribunalului București a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanții J.G. și J.T., în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a

Pădurilor, Direcția Silvică București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că imobilul situat în București, a fost proprietatea

autorilor reclamanților. În perioada 1942-1948 imobilul a fost închiriat fostei

Administrații a Casei Școalelor, iar prin Decretul nr. 266/1948 a fost trecut

în proprietatea statului. Art. 51 alin. (1) din acest decret prevedea că

bunurile mobile și imobile folosite cu orice titlu de instituțiile școlare de

orice grad și categorie sunt proprietatea statului și sunt date în folosința

Ministerului Învățământului Public.

Preluarea bunului s-a făcut cu titlu

valabil, deoarece la data aplicării actului normativ menționat imobilul era

închiriat Administrației Casei Școalelor, fiind folosit ca atelier de biologie.

Imobilul nu era folosit ca locuință, așa

cum susțin reclamanții.

Curtea de Apel București, prin decizia

civilă nr. 539 din 2 decembrie 2003, a admis apelul declarat de reclamanți, a

schimbat în tot sentința apelată, a admis acțiunea, a desființat decizia nr.

246 din 17 septembrie 2001 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor,

Direcția Silvică a municipiului București și a fost obligată pârâta să

restituie reclamanților în natură imobilul situat în București, compus din

suprafața de 590 mp teren și construcția aflată pe teren, formată din pivniță,

camera de serviciu și parter cu 4 camere, bucătărie, camera de serviciu și

baie.

Instanța de apel a reținut că reclamanții

au calitate procesuală activă. Imobilul a aparținut soților J.G. și J.M., care

au avut un fiu J.G. junior. Acesta a fost căsătorit cu J.T., iar autorul

reclamanților J.D.M., a fost fiul acestora.

Prin urmare, J.M. a fost bunica lui

J.D.M. și nu soția acestuia, cum susține pârâta-intimată.

Imobilul care face obiectul procesului a

fost naționalizat în baza Decretului nr. 266/1948, iar acest imobil folosit ca

locuință, a fost închiriat în baza contractului din data de 1 februarie 1942,

contract prelungit până la data de 23 aprilie 1946, ca atelier de biologie, de

către Administrația Casei Școalelor, care la data de 6 mai 1946 a subînchiriat

spațiul numiților T.N. și T.M., fără acordul proprietarilor.

La momentul naționalizării, imobilul

fiind închiriat unor persoane fizice, cu destinația de locuință, nu mai era

folosit ca laborator de biologie. De acea, bunul a fost trecut în proprietatea

statului fără titlu, fiind încălcate dispozițiile înscrise în art. 51 alin. (1)

din Decretul nr. 266/1948.

Reține instanța de apel, că Decretul nr.

266/1948 venea în contradicție cu dispozițiile art. 8 și art. 10 ale

Constituției în vigoare la acea dată, care garantau dreptul de proprietate

privată și cu tratatele internaționale la care România era parte.

Se mai reține, că excepția

inadmisibilității acțiunii fiind respinsă de tribunal prin încheierea din 18

martie 2003, nu poate fi reținută nici susținerea pârâtei că, în raport cu art.

8 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu poate fi restituit în natură sau prin

echivalent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta, care, invocând art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.,

formulează următoarele critici:

- Greșit s-a reținut că imobilul a fost

preluat abuziv de la autorii reclamanților.

Arată

recurenta că acest imobil nu a avut destinația de locuință. Potrivit Codului

silvic din anul 1910 terenurile și clădirile deținute de Casa Școalelor erau

domeniu public, precizarea că imobilele aparțin domeniului public existând și

în Legea nr. 204/1947. În anul 1946 imobilul care face obiectul procesului

aparținea Comisariatului nr. 32, iar legile menționate prevăd că aparțin

domeniului public al statului și terenurile administrate de Ministerul Apărării

Naționale.

- Greșit s-a reținut că imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 266/1948 din patrimoniul privat al

petenților. Această normă administrativă reglementa preluarea de către

Ministerul Învățământului a bunurilor, cu titlu de domeniu public.

-Cererea

de reconstituire a dreptului nu îndeplinește condițiile prevăzute de

constituție, de Legea nr. 10/2001 și de alte legi, instanța a analizat greșit

actul dedus judecății, a aplicat greșit legea și hotărârea este lipsită de

temei legal.

Susține recurenta că restituirea în

natură presupunea deținerea imobilului de către reclamanți în perioada 9 martie

1945-22 decembrie1989 cu titlu de locuință.

Din actele depuse la dosar rezultă

că nu există identitate între Bdul D.G. și F.V., iar M.C.J. nu este una și

aceeași persoană cu J.M. Potrivit actelor de stare civilă invocate, reclamanții

nu sunt succesorii foștilor proprietari.

- Există la dosar hotărâri definitive în

raport cu care operează puterea lucrului judecat.

- Preluarea imobilului s-a făcut cu

respectarea Decretului nr. 266/1948 și bunul face parte din domeniul public al

statului, conform art. 135 alin. (5) din Constituție și art. 1 din Legea nr.

26/1996, fiind înscris în amenajamentul Ocolului Silvic București.

- Instanța nu s-a pronunțat asupra

mijloacelor de probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Recurenta arată că, potrivit art. 8 din

Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înregistrat în fondul forestier național, nu

intra sub incidența acestei legi. El a fost administrat de Casa Școalelor și

folosit ca atelier de biologie din anul 1942 până în anul 1948, când a fost

preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 266/1948, iar faptul că

în acest imobil au fost cazate 2 persoanre nu schimbă destinația bunului.

Făcând referiri la prevederile Legilor

nr. 26/1996, nr. 7/1996 și nr. 213/1998, recurenta susține că imobilul este

proprietate publică a statului, că în anul 1940 în imobil era Comisariatul

Militar nr. 32, fiind preluat în anul 1946 de Ministerul Învățământului, Casa

Școalelor, pentru atelier, iar în alinierea și delimitarea imobilului și schița

prezentată de reclamanți nu figurează vreo construcție. În realitate,

reclamanții au cumpărat teren viran în nume propriu, pe F.V. și nu pe Bdul

D.G., în act există mențiunea cumpărării terenului pentru utilitate publică,

iar din compararea schiței terenului, făcută de ing. B.I., cu cea a

reclamanților rezultă diferențe evidente.

Intimații-reclamanți au formulat

întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul declarat de pârâtă.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Deși recurenta invocă mai multe motive de

recurs, criticile formulate fac posibilă încadrarea numai în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Dispozițiile înscrise în acest text nu

sunt însă incidente în cauză.

Cu privire la imobilul care face obiectul

pricinii, între părți s-a purtat încă un proces, finalizat prin decizia civilă

nr.1543 din 19 noiembrie 1997 a Curții de Apel București, hotărâre prin care

s-a reținut că imobilul situat în Bdul D.G., fost str. C., a aparținut

autorilor reclamanților, că a fost închiriat Administrației Casei Școalelor în

anul 1942 și că a fost preluat de stat prin Decretul nr. 266/1948.

Nu există autoritate de lucru judecat, în

raport de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar împrejurările reținute

prin hotărârea irevocabilă, pronunțată în procesul de revendicare, sunt

dovedite și cu actele depuse la dosar în prezenta cauză.

Actele de stare civilă depuse de

reclamanți la dosar atestă calitatea acestora de nepoți ai foștilor

proprietari, iar faptul că în actele de dobândire a dreptului de proprietate

s-a menționat gradul militar al cumpărătorilor nu confirmă susținerea

recurentei că nu există identitate între autorii reclamanților și foștii

proprietari ai bunului.

De altfel, contractul de închiriere s-a

încheiat la data de 18 ianuarie 1942, între G.G.J., în calitate de proprietar

și Administrația Casei Școalelor și a Culturii Poporului, în calitate de

chiriaș, pentru imobilul situat în B-dul D.G., compus din vestibul, holl, 5

camere, bucătărie, baie complet instalată, cameră de servitori, closet,

pivniță, magazie pentru lemne din scânduri cu 3 compartimente, curte

împrejmuită pentru păsări și 2 grădinițe împrejmuite cu gard de sârmă

împletită.

Trecerea imobilului în proprietatea

statului din proprietatea autorilor reclamanților este reținută și prin

sentința instanței de fond, neapelată de pârâtă, iar prin hotărârea atacată

corect s-a reținut că preluarea a fost abuzivă.

Susținerea recurentei că restituirea în

natură presupunea deținerea imobilului de către reclamanți în perioada 9 martie

1945–22 decembrie 1989 „cu titlu de locuință” nu este întemeiată, deoarece prin

lege nu este prevăzută o asemenea condiție.

Imobilul face obiectul măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care se referă la toate cazurile în

care statul a preluat imobile de la particulari, iar susținerea că bunul nu

poate fi restituit în natură, pentru că aparține domeniului public, este neîntemeiată,

în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text invocat de

recurentă.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

dispune „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945–22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

hotărârea atacată, Decretul nr. 266/1948 a fost în neconcordanță cu Constituția

din 1948 care ocrotea dreptul de proprietate și prevedea posibilitatea

naționalizării numai în condițiile și pentru imobilele prevăzute de art. 11 din

Constituție.

De aceea, chiar dacă la data preluării

imobilul închiriat de autorii reclamanților era folosit ca atelier de biologie,

preluarea s-a făcut fără titlu valabil, iar reclamanții sunt îndreptățiți la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Imobilul care face obiectul pricinii nu

este exclus de la incidența Legii nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 8

din lege, așa cum susține recurenta. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 privește

numai terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legile nr.

18/1991 și 1/2000, terenuri care au fost solicitate potrivit prevederilor

Legilor nr. 18/1991 și nr. 169/1997.

Or, în prezenta cauză imobilul care face

obiectul cererii formulate de reclamanți este alcătuit din teren și construcții

și nu a fost solicitat potrivit prevederilor Legii fondului funciar.

În declarația de recurs sunt invocate și

enunțate și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 10 C. proc.

civ., fără să se dezvolte critici care să facă posibilă încadrarea în aceste

motive de recurs.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, recursul declarat de pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică București, împotriva deciziei nr.

539 din 2 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 iunie 2005.