ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4616/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanta S.C. C. Govora S.A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. L. SRL Strehaia, solicitând obligarea la plata sumei de 21.816.526.273 lei reprezentând marfă livrată și neachitată și dobânzi. Printr-o cerere ulterioară, reclamanta a modificat câtimea pretențiilor la suma de 20.205.235.733 lei. Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 242/C din 20 februarie 2002, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Pitești, având în vedere valoarea obiectului litigiului. Prin întâmpinarea formulată, pârâta nu contestă existența raporturilor juridice desfășurate între părți, ci numai valoarea pretențiilor, invocând excepția de litispendență, dar și compensarea datoriilor reciproce.

Curtea de Apel, prin sentința nr. 92/F.C. din 30 septembrie 2002, a admis acțiunea modificată și a obligat pe pârâtă la 11.368.795.769 lei cu titlu de preț pentru produsele livrate, la 8.836.440.264 lei dobânzi și la 283.250.262 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond, a reținut, în esență, existența unor raporturi contractuale desfășurate între părți, în care reclamanta a emis facturi acceptate de pârâtă, dar și neîndeplinirea condițiilor pentru compensarea datoriilor reciproce. Împotriva sentinței astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurenta susține că instanța de fond a considerat greșit inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1143 și urm. C. civ.

cât timp convenția părților era de livrare a produselor în sistem barter, dar și existența unei convenții de custodie pentru produsele a căror compensare este corectă. Mai susține recurenta că mențiunea „plata prin compensare” înscrisă pe facturi, face dovada acordului privind compensarea convențională iar lipsa protocoalelor de compensare nu schimbă natura actelor încheiate și nici intenția reală a părților, astfel încât reclamanta în mod fraudulos a încercat să schimbe termenii convenției. În privința sumei de 400.000.000 lei recurenta consideră că instanțele greșit a acordat-o neexistând nici o cerere prin care aceasta a solicitat-o. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Raporturile contractuale dintre părți s-au derulat în baza contractelor de vânzare cumpărare 6609/1998 și 9791/1998, stabilindu-se că plata produselor livrate se va face de cumpărător în termen de 30 zile de la livrare (art. 5). Emiterea facturilor fiscale și acceptarea lor de către cumpărător, face dovada existenței unor obligații de plată, necontestate de altfel de recurentă, care se opune în principiu compensației, ca mod de stingere a obligațiilor. Compensația, ca mod simplificat de executare, stinge obligațiile reciproce până la concurența celei mai mici: - compensația est debiti et crediti inter se contributio – ( art. 1143 – 1153 C. civ.). Fie că este legală, convențională sau judecătorească, condiția esențială a compensației este ca datoriile reciproce să fie certe și exigibile.

În privința determinării valorii creanțelor, caracterul lichid nu este o condiție de admisibilitate pentru compensația judecătorească, instanțele putând aprecia asupra stingerii obligațiilor până la concurența celei mai mici. Incertitudinea creanțelor, nu poate însă determina stingerea obligațiilor așa încât, sub acest aspect, cererea pârâtei recurente nu este întemeiată. Aceasta pentru că prin hotărârea judecătorească irevocabilă (decizia nr. 808/R din 26 septembrie 2002) s-a constatat inexistența unor creanțe reciproce, așa numita datorie a reclamantei intimate stabilindu-se a nu fi reală – marfa nefiind acceptată, iar până la restituirea ei încheindu-se un proces verbal de custodie. Acesta este, de altfel și argumentul pentru care instanța de fond nu a considerat expresia menționată în facturi „plata prin compensație”.

Recurenta nu se poate prevala astfel, fără riscul relei sale credințe, de mențiuni exprimate în facturi, cărora le lipsește susținerea legală. Nici acordarea celor 400.000.000 lei nu poate fi considerată plus petiția, reclamanta solicitând în cererea de chemare în judecată și precizarea obiectului acțiunii plata datoriilor pârâtei, care cuprindea și suma plătită pârâtei consemnată în procesul verbal din 4 iunie 1999. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței nr. 92/F-C din 30 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Strehaia împotriva sentinței nr. 92 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 25 noiembrie 2003.