ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4616/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4616/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată
următoarele:
Reclamanta S.C. C. Govora S.A., a chemat în
judecată pe pârâta S.C. L. SRL Strehaia, solicitând obligarea la plata sumei de
21.816.526.273 lei reprezentând marfă livrată și neachitată și dobânzi.
Printr-o cerere ulterioară, reclamanta a modificat câtimea pretențiilor la suma
de 20.205.235.733 lei.
Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 242/C din
20 februarie 2002, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de
Apel Pitești, având în vedere valoarea obiectului litigiului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta nu contestă existența
raporturilor juridice desfășurate între părți, ci numai valoarea pretențiilor,
invocând excepția de litispendență, dar și compensarea datoriilor reciproce.
Curtea de Apel, prin sentința nr. 92/F.C. din 30
septembrie 2002, a admis acțiunea modificată și a obligat pe pârâtă la
11.368.795.769 lei cu titlu de preț pentru produsele livrate, la 8.836.440.264
lei dobânzi și la 283.250.262 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond, a reținut, în esență,
existența unor raporturi contractuale desfășurate între părți, în care
reclamanta a emis facturi acceptate de pârâtă, dar și neîndeplinirea
condițiilor pentru compensarea datoriilor reciproce.
Împotriva sentinței astfel pronunțate, pârâta a
declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurenta susține că instanța de fond a
considerat greșit inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1143 și urm. C. civ. cât
timp convenția părților era de livrare a produselor în sistem barter, dar și
existența unei convenții de custodie pentru produsele a căror compensare este
corectă.
Mai susține recurenta că mențiunea „plata prin
compensare” înscrisă pe facturi, face dovada acordului privind compensarea
convențională iar lipsa protocoalelor de compensare nu schimbă natura actelor
încheiate și nici intenția reală a părților, astfel încât reclamanta în mod
fraudulos a încercat să schimbe termenii convenției.
În privința sumei de 400.000.000 lei recurenta
consideră că instanțele greșit a acordat-o neexistând nici o cerere prin care
aceasta a solicitat-o.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru
considerentele ce se vor expune.
Raporturile contractuale dintre părți s-au
derulat în baza contractelor de vânzare cumpărare 6609/1998 și 9791/1998, stabilindu-se
că plata produselor livrate se va face de cumpărător în termen de 30 zile de la
livrare (art. 5).
Emiterea facturilor fiscale și acceptarea lor de
către cumpărător, face dovada existenței unor obligații de plată, necontestate
de altfel de recurentă, care se opune în principiu compensației, ca mod de
stingere a obligațiilor.
Compensația, ca mod simplificat de executare,
stinge obligațiile reciproce până la concurența celei mai mici: - compensația
est debiti et crediti inter se contributio – ( art. 1143 – 1153 C. civ.).
Fie că este legală, convențională sau
judecătorească, condiția esențială a compensației este ca datoriile reciproce
să fie certe și exigibile. În privința determinării valorii creanțelor,
caracterul lichid nu este o condiție de admisibilitate pentru compensația
judecătorească, instanțele putând aprecia asupra stingerii obligațiilor până la
concurența celei mai mici.
Incertitudinea creanțelor, nu poate însă
determina stingerea obligațiilor așa încât, sub acest aspect, cererea pârâtei
recurente nu este întemeiată.
Aceasta pentru că prin hotărârea judecătorească
irevocabilă (decizia nr. 808/R din 26 septembrie 2002) s-a constatat
inexistența unor creanțe reciproce, așa numita datorie a reclamantei intimate
stabilindu-se a nu fi reală – marfa nefiind acceptată, iar până la restituirea
ei încheindu-se un proces verbal de custodie.
Acesta este, de altfel și argumentul pentru care
instanța de fond nu a considerat expresia menționată în facturi „plata prin
compensație”.
Recurenta nu se poate prevala astfel, fără
riscul relei sale credințe, de mențiuni exprimate în facturi, cărora le
lipsește susținerea legală.
Nici acordarea celor 400.000.000 lei nu poate fi
considerată plus petiția, reclamanta solicitând în cererea de chemare în judecată
și precizarea obiectului acțiunii plata datoriilor pârâtei, care cuprindea și
suma plătită pârâtei consemnată în procesul verbal din 4 iunie 1999.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C.
proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva
sentinței nr. 92/F-C din 30 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel
Pitești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Strehaia
împotriva sentinței nr. 92 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția
comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 25
noiembrie 2003.