De fapt, reclamantul, dl Jean-Baptiste Tevenon, era un resortisant francez, născut în 1917, care locuia la Saint-Priest (Rhône). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Bernardet, sociolog rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. La 16 august 2004, acesta a informat despre grefa reclamantului. Conform actului de notorietate întocmit de un notar la 11 iulie 2004, reclamantul a decedat la 3 mai 2002 fără a lăsa un descendent legitim, natural sau adoptiv, sau ascendent. El a instituit prin testament domnul D. Yahi legatar universal. Guvernul pârât a fost reprezentat de domnul E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 28 iunie 1999, primarul Lyon a solicitat unui medic să examineze reclamantul pentru a se informa dacă comportamentul său prezenta tulburări mentale evidente și prezenta un pericol iminent pentru siguranța sa sau a altora. Medicul a întocmit un certificat care a constatat că reclamantul prezenta tulburări de comportament care necesitau îngrijire medicală. Primarul din Lyon l-a rugat pe directorul centrului spitalicesc specializat din Saint-Jean al lui Dumnezeu să-l primească pe reclamant în școala sa. În urma certificatului de 24 de ore întocmit de un medic, prefectul Rhône a luat un ordin judecătoresc pronunțând spitalizarea din oficiu a reclamantului. Această măsură a fost reînnoită pentru șase luni pe 27 aprilie 2000 și apoi 26 aprilie 2000. Octombrie 2000. La 29 octombrie 2000, reclamantul a fost pus în afara studiului. Reintegrarea sa a fost ordonată de un ordin al prefectului la 15 noiembrie 2000. Măsura a fost ulterior reinițiată de un arestat al prefectului la 26 aprilie 2001. Pe baza unui nou certificat medical, măsura de spitalizare din oficiu a fost abrogată de un arestat al prefectului la 29 mai 2001. La 27 iunie 2000, reclamantul a solicitat Curții din Lyon să anuleze Decretul din 27 aprilie 2000 care a prelungit spitalizarea din oficiu, să se constate absența unor motive în sprijinul acestei decizii, să se afirme că ar putea părăsi spitalul imediat după intervenția deciziei și să i se acorde 20 Avocatul reclamantului a făcut obiectul a două ordini de încheiere, până la 11 octombrie 2001, și apoi până la 8 noiembrie 2001, dar nu a dat curs acestui ordin. O ordonanță de încheiere a fost luată la 8 noiembrie 2001, iar pledoariile au fost stabilite la 7 februarie 2002. La acea dată, instanța a revocat ordonanța de încheiere și a solicitat informații cu privire la situația reclamantului. Prin scrisoarea din 21 mai 2002, avocatul reclamantului a informat instanța cu privire la decesul acestuia, intervenită la 3 mai 2002. La 6 iunie 2002, Tribunalul de Mare Instanță din Lyon a emis o ordonanță de radiere din cauza decesului reclamantului. GRIEFS invocând art. 5 alineatul (2) din Convenție, reclamantul se plângea că nu a fost informat în cel mai scurt timp cu privire la motivele internei sale. De asemenea, pleda pentru încălcarea articolului 5 alineatul (4) din Convenție ca urmare a duratei procedurii diligente în fața Tribunalului de Mare Instanță și a invocat încă art. 8 din Convenție ca urmare a constrângerii privind asistența medicală la care a fost supus; reclamantul susținea în cele din urmă că art. 13 din Convenție, coroborat cu cele trei dispoziții, fusese încălcat. ÎN DREPT Curtea trebuie mai întâi să soluționeze problema dreptului dnei Yahi de a menține cererea inițială formulată de solicitant, care a decedat în mai 2002. Yahi susține că dorește să mențină cererea dlui Tevenon în fața Curții, invocând testamentul reclamantului care, din 27 iulie 1998, o desemnează ca legatar universal și menționează că Curtea a autorizat moștenitorii să depună cereri în fața ei și se referă în special la cauza Marie-Louise Loyen și Bruneelc. Franța 55929/00, Hotărârea din 5 iulie 2005) în care o femeie și o fiică au fost autorizate să continue procedura inițiată de soțul și tatăl lor înainte de moartea sa. Ea adaugă că, în cazul în care ea nu a avut nici o legătură de familie cu domnul Tevenon ea a avut legături cu el Cunoașterea acestuia de mai bine de 20 de ani și, de altfel, din acest motiv, acesta l-a făcut legatar universal și se referă, de asemenea, la cauza Elsholz, în care Curtea a amintit că noțiunea de familie nu se limitează numai la relațiile bazate pe căsătorie (Elsholz c. Germania [GC], n 25735/94, § 43 CEDH 2000-VIII). Prin urmare, Comisia concluzionează că aceaceasta a fost singurul sprijin de care dispune dl Tevenon, inclusiv în timpul internării sale, și că trebuie, prin urmare, să fie abilitată să continue procedura în fața Curții. Guvernul amintește că locul de desfășurare a activității dlui Yahi trebuie examinat în raport cu sistemul de recurs individual prevăzut la art. 34 din convenție. El adaugă că Curtea a decis întotdeauna că o rudă apropiată poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 2 atunci când decesul unei persoane angajează răspunderea statului pârât. În schimb, în ceea ce privește justificarea calității sale de a invoca drepturile unui defunct în fața Curții, aceasta a subliniat importanța unor legături familiale strânse. Sanles Sanles, a considerat că reclamanta nu poate solicita, în numele persoanei decedate, drepturi în temeiul articolelor 2, 3, 5, 8, 9 și 14 din convenție, care aparțin categoriei de drepturi netransferabile (Sanles Sanles c. Spania (dec.), 48335/99, CEDO 2000-XI). Guvernul subliniază că, pentru a putea prelua instanța inițiată de un reclamant decedat, moștenitorii trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: ei trebuie să fie rude apropiate și cererea trebuie să se refere la drepturi transferabile. Guvernul nu contestă calitatea de legatar universal al Mlle Yahi în comparație cu domnul Tevenon, care a murit fără descendenți sau ascendenți încă în viață. Cu toate acestea, el consideră că aceasta nu ar putea fi rechemată În sensul jurisprudenței Curții, în măsura în care aceasta nu avea nicio legătură de rudenie cu reclamantul inițial. În plus, cererea se referă la drepturile prevăzute la articolele 5 și 8 din convenție, care nu sunt transferabile. Guvernul concluzionează că domnul Yahi nu are locus standi Curtea amintește că, în mai multe cazuri în care un reclamant a decedat în timpul procedurii, aceasta a luat în considerare dorința de a continua procedura exprimată de moștenitori sau rude apropiate (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, §§ 37-38, seria A n Regatul Unit din 5 noiembrie 1981, § 32, seria A n Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, § 2, seria A n 206-C G. c. Italia din 27 februarie 1992, § 2, seria A n 228-F Pandolfelli și Palumbo c. Italia din 27 februarie 1992, § 2, seria A n 231-B X c. Franța din 31 martie 1992, § 26, seria A n 234 Raimondo c. Italia din 22 februarie 1994, § 2, seria A n 281 Malhous c. Republica Cehă (dec.) [GC], n 33071/96, CEDO 2000 XII, și, a contraro, Hotărârea Scheer c. Elveția din 25 martie 1994, §§ 31-32, seria A n 287. Cu toate acestea, nimic nu arată că acest lucru se întâmplă aici. Într-adevăr, în cazul în care nimeni nu contestă faptul că reclamantul a lăsat un testament care o desemnează pe MIL Yahi, ca legatar universal al său, nu este mai puțin adevărat că, în acest caz, nu unul dintre rudele apropiate ale reclamantului dorește să mențină cererea în fața Curții. De fapt, domnul Yahi a fost o prietenă a domnului Tevenon cu care nu susține că a avut vreo legătură de rudenie, îngustă sau îndepărtată. În plus, un legatar universal, în dreptul francez, nu este nici măcar un moștenitor. În ceea ce privește cauza Marie-Louise Loyen și Bruneel la care se referă domnul Il Yahi, Curtea amintește că recurentele, soția și fiica domnului René Loyen, au invocat în numele său încălcarea articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție din cauza duratei și a echității procedurii, precum și a articolului 5 alineatul (5) din convenție. Curtea a considerat în această cauză că recurentele, în calitate de rude apropiate și care au drept, au un interes legitim care le conferă calitatea de a se plânge, în numele soțului și tatălui lor decedat, de încălcarea articolelor 6 alineatul (1) și 13 din Convenție (Marie-Louise Loyen și Bruneel, citată anterior, punctul 29). Cu ocazia unei cauze similare în care reclamanții au depus o cerere ulterioară decesului victimei (Fairfield și alții c. Regatul Unit (dec.), 24/97/04, CEDO 2005-VI), Curtea a amintit că faptul că victima este afectată direct de presupusa încălcare a unui drept garantat prin convenție este o condiție indispensabilă pentru punerea în aplicare a mecanismului de protecție a convenției, deși acest criteriu nu trebuie să se aplice în mod rigid și inflexibil. Având în vedere circumstanțele cazului, Curtea nu poate decât să acorde o importanță decisivă faptului că persoana care dorește să mențină cererea nu este nici rudă apropiată a reclamantului, nici moștenitor și că drepturile garantate prin articolele 5 și 8 din convenție sunt eminamente personale și netransferabile (a se vedea Sanles Sanles, decizia menționată anterior). Prin urmare, Curtea consideră că sunt îndeplinite în speță condițiile care permit eliminarea unei cauze a rolului, astfel cum sunt definite la art. 37 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, aplicarea articolului 29 alineatul (3) din convenție ar trebui să înceteze și să elimine cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine cererea de rol.
(...)
Le requérant, M. Jean-Baptiste Thévenon, était un ressortissant français, né en 1917, et qui résidait à Saint-Priest (Rhône). Il est représenté devant la Cour par M. P. Bernardet, sociologue résidant à La Fresnaye-sur-Chedouet. Le 16 août 2004, celui-ci a informé le greffe du décès du requérant. D'après l'acte de notoriété établi par un notaire le 11 juillet 2004, le requérant est décédé le 3 mai 2002 sans laisser de descendant légitime, naturel ou adoptif, ni ascendant. Il avait institué par testament M
lle
Le gouvernement défendeur était représenté par M
me
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 28 juin 1999, le maire de Lyon requit un médecin aux fins d'examiner le requérant afin de faire connaître si son comportement révélait des troubles mentaux manifestes et présentait un danger imminent pour sa sûreté ou celle des autres. Le médecin rédigea un certificat constatant que le requérant présentait des troubles du comportement nécessitant des soins médicaux.
Le maire de Lyon requit le directeur du centre hospitalier spécialisé de Saint-Jean de Dieu de recevoir le requérant dans son établissement.
A la suite du certificat de vingt-quatre heures établi par un médecin, le préfet du Rhône prit un arrêté prononçant l'hospitalisation d'office du requérant.
Cette mesure fut reconduite pour six mois le 27 avril 2000 puis le 26
octobre 2000. Le 29 octobre 2000, le requérant fut placé en sortie à l'essai. Sa réintégration fut ordonnée par un arrêté du préfet le 15 novembre 2000. La mesure fut ensuite reconduite par un arrêté du préfet en date du 26
avril 2001.
Sur la base d'un nouveau certificat médical, la mesure d'hospitalisation d'office fut abrogée par un arrêté du préfet en date du 29 mai 2001.
Le 27 juin 2000, le requérant fit assigner la direction départementale des affaires sanitaires et sociales (DDASS) du Rhône et le préfet du Rhône devant le tribunal de grande instance de Lyon en demandant que soit annulé l'arrêté du 27 avril 2000 ayant prolongé son hospitalisation d'office, que soit constatée l'inexistence de motifs à l'appui de cette décision, qu'il soit dit qu'il pourrait quitter l'hôpital dès l'intervention de la décision et que lui soient alloués 20
000 francs français pour préjudice moral.
L'avocat du requérant fit l'objet de deux injonctions de conclure, pour le 11 octobre 2001, puis pour le 8 novembre 2001, mais n'y donna pas suite.
Une ordonnance de clôture fut prise le 8 novembre 2001 et les plaidoiries furent fixées au 7 février 2002. A cette date, le tribunal révoqua l'ordonnance de clôture et demanda des informations sur la situation du requérant.
Par une lettre du 21 mai 2002, l'avocat du requérant informa le tribunal du décès de celui-ci, intervenu le 3 mai 2002.
Le 6 juin 2002, le tribunal de grande instance de Lyon rendit une ordonnance de radiation en raison du décès du requérant.
1.
Invoquant l'article 5 § 2 de la Convention, le requérant se plaignait de ne pas avoir été informé dans le plus court délai des raisons de son internement.
2.
Il alléguait également avoir subi une violation de l'article 5 § 4 de la Convention du fait de la durée de la procédure diligentée devant le tribunal de grande instance.
3.
Il invoquait encore l'article 8 de la Convention du fait de la contrainte de soins à laquelle il était astreint.
4.
Le requérant soutenait enfin que l'article 13 de la Convention combiné avec ces trois dispositions avait été violé.
La Cour doit tout d'abord résoudre la question du droit de M
lle
Yahi à maintenir la requête originellement introduite par le requérant, qui est décédé en mai 2002.
M
lle
Yahi affirme vouloir maintenir la requête de M. Thévenon devant la Cour. Elle invoque le testament du requérant qui, daté du 27 juillet 1998, la désigne comme légataire universelle. Elle fait observer que la Cour a autorisé des héritiers à poursuivre des requêtes devant elle. Elle se réfère notamment à l'affaire
Marie-Louise Loyen et Bruneel c. France
(n
o
55929/00, arrêt du 5 juillet 2005) dans laquelle une femme et une fille ont été autorisées à poursuivre la procédure engagée par leur époux et père avant son décès. Elle ajoute que si elle n'avait aucun lien familial avec M.
Thévenon elle avait avec lui des liens «
familiers
», le connaissant depuis plus de vingt ans, et que c'est d'ailleurs pour cette raison que celui-ci en a fait sa légataire universelle. Elle se réfère également à l'affaire
Elsholz
dans laquelle la Cour a rappelé que la notion de famille ne se borne pas aux seules relations fondées sur le mariage (
Elsholz c. Allemagne
[GC], n
o
Elle en conclut qu'elle était le seul soutien «
familial
» dont disposait M.
Thévenon, y compris pendant son internement, et qu'elle doit dès lors être habilitée à poursuivre la procédure devant la Cour.
Le Gouvernement rappelle que le
locus standi
de M
lle
Yahi doit être examiné au regard du système de recours individuel prévu à l'article 34 de la Convention. Il ajoute que la Cour a toujours décidé qu'un parent proche peut se prétendre victime d'une violation de l'article 2 lorsque le décès d'une personne engage la responsabilité de l'Etat défendeur. En revanche, pour ce qui est de justifier de sa qualité à invoquer les droits d'un défunt devant la Cour, celle-ci a souligné l'importance de liens familiaux étroits. C'est ainsi que dans l'affaire
Sanles Sanles
, elle a considéré que la requérante ne saurait réclamer, au nom de la personne décédée, des droits au titre des articles 2, 3, 5, 8, 9 et 14 de la Convention, qui appartiennent à la catégorie des droits non transférables (
Sanles Sanles c. Espagne
(déc.), n
o
48335/99, CEDH 2000-XI). Le Gouvernement souligne que pour pouvoir reprendre l'instance engagée par un requérant décédé les héritiers doivent remplir deux conditions cumulatives
: ils doivent être des parents proches et la requête doit porter sur des droits transférables.
Le Gouvernement ne conteste pas la qualité de légataire universelle de M
lle
Yahi par rapport à M. Thévenon, celui-ci étant décédé sans avoir de descendants ou ascendants encore en vie. Il estime toutefois que celle-ci ne saurait se prétendre «
membre de la proche famille
» au sens de la jurisprudence de la Cour, dans la mesure où elle n'avait aucun lien de parenté avec le requérant initial. En outre, la requête concerne des droits tirés des articles 5 et 8 de la Convention, qui ne sont pas transférables.
Le Gouvernement en conclut que M
lle
Yahi n'a pas de
locus standi
lui permettant de reprendre la requête de M. Thévenon et que la requête doit, dès lors, être rayée du rôle.
La Cour rappelle que, dans plusieurs affaires où un requérant était décédé pendant la procédure, elle a pris en compte la volonté de poursuivre celle-ci exprimée par des héritiers ou parents proches (voir, par exemple, les arrêts
Deweer c. Belgique
du 27 février 1980, §§ 37-38, série A n
o
35
;
X
c.
Royaume-Uni
du 5 novembre 1981, § 32, série A n
o
46
;
Vocaturo c.
Italie
du 24 mai 1991, § 2, série A n
o
206-C
;
G. c. Italie
du 27 février 1992, § 2, série A n
o
228-F
;
Pandolfelli et Palumbo c. Italie
du 27 février 1992, § 2, série A n
o
231-B
;
X c. France
du 31 mars 1992, § 26, série A n
o
234
‑
C
;
Raimondo c. Italie
du 22 février 1994, § 2, série A n
o
281
‑
A
;
Malhous c. République tchèque
(déc.) [GC], n
o
‑
XII, et,
a contrario
, l'arrêt
Scherer c. Suisse
du 25 mars 1994, §§ 31-32, série A n
o
287). Rien ne montre toutefois qu'il en aille de même ici.
En effet, si nul ne conteste que le requérant a laissé un testament désignant M
lle
Yahi comme sa légataire universelle, il n'en demeure pas moins qu'en l'espèce ce n'est pas l'un des proches parents du requérant qui souhaite maintenir la requête devant la Cour. En fait, M
lle
Yahi était une amie de M. Thévenon avec qui elle ne soutient pas avoir eu un quelconque lien de parenté, étroit ou lointain. En outre, un légataire universel, en droit français, n'est pas même un héritier.
Pour ce qui est de l'affaire
Marie-Louise Loyen et Bruneel
à laquelle se réfère M
lle
Yahi, la Cour rappelle que les requérantes, épouse et fille de M. René Loyen, alléguaient en son nom la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en raison de la durée et du défaut d'équité de la procédure, ainsi que de l'article 5 § 5 de la Convention. La Cour avait considéré dans cette affaire que les requérantes, en tant que proches parentes et ayants droit, avaient un intérêt légitime leur donnant qualité pour se plaindre, au nom de leur époux et père décédé, de la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention (
Marie-Louise Loyen et Bruneel
, précité, § 29).
A l'occasion d'une affaire similaire dans laquelle les requérants avaient introduit une requête postérieurement au décès de la victime (
Fairfield et autres c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
24790/04, CEDH 2005-VI), la Cour a rappelé que le fait que la victime soit directement affectée par la violation alléguée d'un droit garanti par la Convention est une condition indispensable à la mise en œuvre du mécanisme de protection de la Convention, bien que ce critère ne doive pas s'appliquer de manière rigide et inflexible.
Eu égard aux circonstances de l'espèce, la Cour ne peut qu'attacher une importance décisive au fait que la personne désireuse de maintenir la requête n'est ni un proche parent du requérant ni un héritier et au fait que les droits garantis par les articles 5 et 8 de la Convention sont éminemment personnels et non transférables (voir
Sanles Sanles
, décision précitée).
La Cour considère dès lors que sont remplies en l'espèce les conditions permettant de rayer une affaire du rôle, telles qu'elles sont définies à l'article 37 § 1 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l'application de l'article 29 §
3 de la Convention et de rayer l'affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.