ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3293/2003

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC R.T.I. SRL București a

chemat-o în judecată pe pârâta SC S.P. SRL și a solicitat obligarea acesteia să

încheie în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare nr. 1560 din 18

februarie 2000. La 13 noiembrie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând

instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare,

în ipoteza în care pârâta refuză să încheie actul în formă autentică.

Tribunalul Arad, secția comercială,

a respins acțiunea precizată, cu motivarea că părțile nu au încheiat o

convenție de vânzare-cumpărare comercială, denumită contract, și că, în speță,

nu sunt întrunite cerințele art. 248 C. civ.

În concret, s-a reținut că, prin

convenție, se confirmă doar o ofertă de vânzare, acceptată, cu posibilitatea,

pentru viitor, de negociere pentru încheierea contractului, că lipsește

consimțământul valabil al pârâtei și că nu s-a făcut dovada achitării prețului

stabilit de părți.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel Timișoara, secția comercială, care, prin decizia nr. 746, pronunțată la

data de 10 iulie 2001, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Criticile

aduse sentinței au fost înlăturate, ca nefondate, apreciindu-se că hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor din 17 februarie 2000, care a stat la baza

convenției, a fost anulată printr-o hotărâre definitivă, care este opozabilă

tuturor asociaților, printre care și reclamanții, astfel încât, instanța nu

poate să pronunțe o hotărâre, prin care să valideze vânzarea activului.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs reclamanta, SC T.I. SRL București, prin care a invocat

motive de netemeinicie și nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 8, 9 C.

proc. civ.

Din analiza criticilor, Curtea

Supremă de Justiție a reținut că înscrisul încheiat între părți, invocat de

reclamantă, cuprinde toate elementele esențiale ale vânzării-cumpărării și nu

există motive care să împiedice constatarea pe cale judecătorească a

valabilității convenției, așa încât a pronunțat o hotărâre care să țină loc de

act autentic de vânzare-cumpărare. A mai reținut instanța supremă că actul

încheiat de părți nu poate fi calificat drept antecontract, întrucât acesta

cuprinde acordul de voință explicit, pentru vânzarea-cumpărarea activului, în

condițiile art. 948 C. civ.

După abrogarea Decretului nr. 144/1958,

s-a revenit la principiul consensualismului, a mai reținut instanța de recurs

și, ca atare, nimic nu se opune la constatarea judecătorească a valabilității

convenției și la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Pârâta SC S.P. SRL a formulat

contestație în anulare, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 7378/2002,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 7505/2001 la 4

decembrie 2002, pe considerentul că a săvârșit o eroare materială gravă, prin

omiterea examinării sentinței civile nr. 19 din 9 octombrie 2002 a Tribunalului

Gorj, prin care a fost anulată hotărârea AGA nr. 5 din 17 februarie 2000, a SC

S.P. SRL Tg. Jiu și că, astfel, nu erau îndeplinite cerințele legii, privind

manifestarea voinței juridice, AGA nefiind legal constituită.

O altă eroare, pe care o invocă

contestatoarea, este lipsa acceptului vânzătorului, care, prin sentința

pronunțată, a fost modificată, acordându-se mai mult decât au solicitat părțile,

prin acordul lor de voință.

În ce privește modificarea de

acțiune, contestatoarea a susținut că instanța nu poate să pronunțe o hotărâre

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, dacă nu a timbrat

cererea la valoarea celor două contracte, așa cum prevăd dispozițiile legale.

Mai mult, obiectul cererii de

chemare în judecată, în opinia contestatoarei, a fost obligația de „a face”, în

baza art. 1073 și 1077 C. civ., și nu acțiunea în constatare, în baza art. 111 C.

civ., asupra căreia s-a pronunțat instanța, în lipsa unei astfel de cereri.

În fine, un alt motiv îl constituie

nepronunțarea instanței asupra apărărilor, pe care le-a formulat în fața

instanței de recurs.

Contestația în anulare va fi

respinsă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare nu a fost

motivată în drept, dar, din solicitările contestatoarei, se poate aprecia că se

tinde la invocarea dispozițiilor prevăzute de art. 318 pct. 1 C. proc. civ.

Hotărârile instanțelor de recurs pot

fi atacate cu contestație, potrivit art. 318 C. proc. civ., dacă decizia dată

este rezultatul unei greșeli materiale, sau dacă instanța, respingând recursul,

sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul din

motivele de modificare, sau de casare.

În sensul textului citat mai sus,

„greșeală materială” înseamnă greșeală de fapt și nu de judecată, de apreciere

a probelor, ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Art.318 C. proc. civ., urmărește, cu

alte cuvinte, neregularitățile evidente, privind actele de procedură și nu cele

referitoare la problemele de fond, întrucât, pe această cale legea nu a urmărit

să deschidă părților recursul la recurs, sub motivul că s-a stabilit greșit

situația de fapt.

Analizând primul motiv, care vizează

omisiunea examinării sentinței nr. 19 din 9 octombrie 2002, pronunțată de

Tribunalul Gorj, Curtea constată, în conformitate cu dispozițiile citate, că

petiționarul a solicitat, în realitate, o reexaminare a fondului, o reapreciere

a probelor.

Instanța a examinat actele aflate la

dosar, deci și hotărârea invocată de contestatoare, a cunoscut conținutul

acesteia și a făcut o apreciere asupra sa, în contextul tuturor probelor, așa

încât nu poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul legii, întrucât nu

se referă la neregularități evidente, care privesc actele de procedură.

Contestatoarea, în realitate, pune

în discuție probleme de fond, legate de probele administrate și de starea de fapt

la care se referă litigiul.

Pentru aceleași considerente, nici

cel de-al doilea motiv nu poate fi admis, întrucât susținerea, referitoare la

faptul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, privește tot probleme de fond

și de apreciere a probelor. Motivul invocat ar putea fi apreciat ca fiind o

greșeală de judecată, numai că aceasta nu poate fi îndreptată pe calea

contestației în anulare.

O altă problemă pusă de

contestatoare este cea care privește insuficienta timbrare a recursului, pentru

calea de atac promovată.

Problema stabilirii cuantumului

taxei judiciare de timbru, deși de atributul instanței și în legătură cu

judecata, în sensul că deschide calea analizei motivelor cererii, nu constituia

motiv de retractare a deciziei pronunțată în recurs, întrucât stabilirea sumei

datorate nu este rezultatul unei erori materiale, ci a modului în care instanța

a înțeles să aplice dispoziția legală, privitoare la calcularea sumei ce

trebuia achitată în instanța de recurs.

Legea nr. 146/1997 în art. 20 pct.

5, stabilește, pentru astfel de situații, dreptul instanțelor judecătorești,

investite cu soluționarea unei căi de atac ordinare, sau extraordinare, de a

dispune obligarea părții la diferența de taxă judiciară, neachitată în fazele

procedurale anterioare.

În aceste condiții, Curtea dispune

debitarea SC R.T.I. SRL cu suma de 239.800.000 lei, taxă judiciară de timbru,

neachitată în recurs.

Prin concluziile scrise, problema

cuantumului taxei judiciare de timbru a fost pusă prin prisma neanalizării unui

motiv de ordine publică, în conformitate cu prevederile art. 306 pct. 2 C.

proc. civ.

Nici acest motiv nu poate fi reținut,

întrucât, prin contestația în anulare, se poate critica o hotărâre pronunțată

în recurs, numai pentru neexaminarea motivelor de nulitate invocate de părți,

nu și pentru cele pe care instanța de recurs putea să le invoce din oficiu.

În consecință, întrucât motivele

invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestația

în anulare va fi respinsă.

Conform art. 274 C. proc. civ.,

contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 38.000.000 lei către intimata SC

R.T.I. SRL București, pentru această cale de atac.

Conform art. 20 pct. 5 din Legea nr.

146/1997, modificată, dă în debit pe recurenta S.C. R.T.I., cu suma neachitată

în recurs, drept taxă de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC S.P. SRL Tg. Jiu împotriva deciziei nr. 7378 din

4 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Obligă contestatoarea la plata sumei

de 38.000.000 lei către intimata SC R.T.I. SRL București, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Dă în debit recurenta SC R.T.I. SRL

București, cu suma de 239.800.000 lei taxă judiciară de timbru și timbru

judiciar.

Irevocabilă.

Pronunțata, în ședință publică,

astăzi, 2 iulie 2003.