ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2490/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 1 aprilie 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanta I.C. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că este proprietara, prin succesiune de la soțul său I.N., a imobilului teren și construcție situat la nr. 80, greșit trecut în proprietatea statului prin naționalizare. În baza înscrisurilor depuse la dosar, Judecătoria sectorului 5, prin sentința civilă nr. 6996 din 4 noiembrie 1994, a admis acțiunea în revendicare, obligând pârâtul să-i lase liberă posesia și proprietatea reclamantei.

S-a reținut în esență că soțul reclamantei, fost funcționar public, a construit casa prin venituri din muncă și împrumuturi la bancă fiind astfel exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Sentința a fost atacată cu apel de pârât. În fața Tribunalului București, la 11 octombrie 1995 s-a formulat de către L.A., chiriaș în imobil, cerere de intervenție în interesul pârâtului. Prin decizia civilă nr. 1244 din 14 iunie 1996 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și cererea de intervenție, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. În esență, s-a reținut în motivare că acțiunea a fost calificată de instanță ca o acțiune în realizare, deși din formularea acesteia rezultă că este acțiune în constatare.

În fața Judecătoriei sectorului 4 București (investită în urma strămutării de la Judecătoria sectorului 5) C.D.(fiica reclamantei inițiale, decedată pe parcursul procesului) a precizat acțiunea ca fiind în revendicare. De asemeni, prin aceeași cerere, s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe parcursul judecării cauzei, între stat, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, prin S.C. C. S.A. și familia L. Prin sentința civilă nr. 5348 din 29 mai 1998 Judecătoria sectorului 4 a respins ca nefondată acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că era singura moștenitoare a fostului proprietar.

După depunerea copiei certificatului de moștenitor emis în anul 1982 de pe urma lui I.N., din care rezultă că reclamanta inițială, ca soție supraviețuitoare, era singura moștenitoare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 508 din 19 februarie 1999 a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că posesia intervenientului L. (care între timp a cumpărat de la stat imobilul) era mai bine caracterizată. Recursul împotriva acestei decizii a fost soluționat în urma strămutării de Curtea de Apel Alba, care prin decizia civilă nr. 871 din 5 aprilie 2000 a admis recursul reclamantei, a casat decizia nr. 508/1999 și sentința civilă nr. 5348/1998 și a trimis cauza la Tribunalul Alba pentru competentă soluționare în primă instanță, în raport cu valoarea obiectului cererii.

Pronunțându-se în primă instanță, Tribunalul Alba a pronunțat sentința civilă nr. 124 din 13 iunie 2001, prin care a respins acțiunea și a admis cererea de intervenție. În motivarea soluției s-a reținut în esență că reclamanta a încercat să eludeze aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, la data la care și-a precizat acțiunea, imobilul fusese deja vândut intervenienților, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul din 4 februarie 1997. Apelul împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 7/15 ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba, care a schimbat-o, a admis în parte acțiunea, a constatat că imobilul construcții și teren aferent a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, a dispus restabilirea situației anterioare în Registrul de transcripțiuni.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41787/4 februarie 1997 încheiat între S.C. C. S.A. ca mandatar și intervenienții L.A. și T., anulând încheierea de înscriere în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. A fost respins capătul de cerere privind predarea în deplină proprietate și folosință a imobilului, formulată de reclamantă, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de L.A., intimații fiind obligați și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Motivându-și decizia, Curtea de Apel Alba a reținut în esență următoarele aspecte: I.N., a fost economist, a construit din venituri proprii și împrumut bancar-restituit, imobilul casă compusă din demisol, parter și etaj și un garaj cu parter și etaj, bun de care în mod abuziv a fost deposedat de stat, deși era exceptat de la naționalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Soția supraviețuitoare a acestuia, I.C., a depus demersuri pentru recuperarea imobilului atât prin formularea acțiunii de față, cât și prin cereri depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, rămase nesoluționate. Față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar soții L. au cunoscut despre existența litigiului și cu toate acestea au cumpărat întregul imobil la 4 februarie 1997 de la stat, cu încălcarea art. 1 pct. 3 6 din H.G. nr. 11/1997, s-a constatat reaua-credință a acestora, motiv pentru care s-a admis cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În temeiul art. 2 din O.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuințe s-a respins cererea reclamantei de intrare în posesia imobilului.

Cererea de intervenție a fost respinsă, reținându-se reaua-credință a intervenienților, care nu pot rămâne în proprietatea imobilului, dobândită prin fraudarea legii. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta, pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții L.A. și T. Prin recursul său, încadrat generic în dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., reclamanta a criticat decizia sub două aspecte: greșita respingere a capătului de cerere privind predarea imobilului în condițiile în care intervenienții nu invocaseră dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999; greșita diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite, care au fost de circa 100 milioane lei, iar nu doar de 4.990.000 lei.

Pârâtul Consiliul General al Municipiului București a solicitat casarea deciziei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. S-a susținut că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, cu referire la dispoziția de anulare a înscrierii din Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, greșit stabilită, de vreme ce titlul statului nu era nul, imobilul cu 5 apartamente fiind corect naționalizat de la autorul reclamantei. Sub un alt aspect, s-a susținut că eronat a fost reținută reaua-credință a cumpărătorilor, care încheiaseră contractul înainte ca reclamanta să-i cheme în judecată. În recursul lor, neîncadrat în drept, intervenienții L. au susținut în esență următoarele: autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare, datorită averii pe care o avea; reaua-credință a fost în mod eronat reținută de instanța de apel, care a ignorat probele ce dovedeau că adresându-se S.C.

C. S.A., în vederea cumpărării, li s-a răspuns că reclamantei urmează a-i fi acordate despăgubiri; greșit au fost obligați prin hotărâre în temeiul chemării lor în judecată ca intervenienți forțați, art. 57 C. proc. civ., nefiind aplicabil la speță, întrucât ei nu pretindeau aceleași drepturi ca și reclamanta. Examinând recursurile formulate, precum și dosarele atașate, Înalta Curte constată că nici unul nu este fondat, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce urmează. Cu privire la recursul reclamantei: Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut în justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.

Dată fiind formularea imperativă a legii, care restrânge dreptul de folosință al proprietarului, instanța de apel a avut temei, fără a încălca dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să respingă cererea de predare imediată a imobilului către recurentă, având în vedere caracterul executoriu al deciziei pronunțate. Nici cel de-al doilea motiv invocat de recurenta-reclamantă nu este fondat. Curtea de apel a motivat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, cu referire la actele justificative depuse. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are caracterul unui capăt de sine stătător, pretenția urmând a fi dovedită potrivit regulilor generale ale art. 1169 C. civ.: „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.

Cum reclamanta a dovedit cu probe certe numai suma de 4.990.000 lei, corect instanța de apel a limitat la aceasta cheltuielile de judecată la care au fost obligați intimații. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, și acesta este nefondat. Deși strict formal, Curtea de Apel Alba s-a pronunțat „ultra petita” atunci când a dispus restabilirea situației anterioare în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, se constată că recurenta nu justifică un interes pentru susținerea acestui motiv de recurs, în raport cu caracterul neconstitutiv de drepturi al înregistrării în acest regim de publicitate, rolul său fiind doar acela de opozabilitate.

Cu privire la pretinsele motive de nelegalitate ce vizează aplicarea decretului de naționalizare, motiv comun al recurentului-pârât și al recurenților - intervenienți, se constată că instanța de apel, printr-o atentă analiză a probelor a concluzionat că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat la speță, autorul reclamantei fiind funcționar. Împrejurarea că în anexa acestui decret apar indicate 5 apartamente nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Astfel cum s-a demonstrat pe parcursul celor zece ani de judecată, imobilul a format o singură unitate locativă, construit de I.N. pentru familia sa. De altfel și intervenienții au cumpărat-o în întregime, tot pentru nevoile familiei lor.

Și cel de-al treilea motiv al recursului pârâtului, comun cu unul dintre motivele invocate de intervenienți, este nefondat. Mai întâi se impune observația că aprecierea bunei sau relei-credințe este o problemă de fapt, ce a format obiect al motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., text de lege ce a fost abrogat. Pe baza probatoriului existent în dosar (cerere de intervenție proprie formulată de familia L. la 11 octombrie 1995, anterior apariției Legii nr. 112/1995; demersurile aceleiași familii pentru cumpărarea întregului imobil, deși era ocupat și de alți chiriași etc.) corect s-a constatat reaua-credință a cumpărătorilor. Recursul intimaților este de asemeni nefondat.

Primele două motive au fost deja analizate anterior, fiind comune cu ale recurentului-pârât. Cu privire la ultimul motiv de recurs, vizând greșita obligare a lor în temeiul art. 57 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanța de apel a calificat cererea formulată. Pe parcursul judecății cererii de revendicare formulată împotriva statului, familia L. (care formulase cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului) a cumpărat imobilul. Urmare a acestei stări, reclamanta și-a extins acțiunea în contra acestora, solicitând constatarea nulității absolute a contractului, corect admisă, conform considerentelor anterior expuse. Ca atare, deși formal au fost chemați ca intervenienți forțați, corect instanța de apel i-a calificat ca având calitatea procesuală de pârâți.

Pentru aceste considerente, văzând că nici unul dintre recursuri nu este fondat, Înalta Curte va dispune, conform art. 312 C. proc. civ., respingerea recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.E.D., de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de intervenienții L.A. și L.T. împotriva deciziei nr. 7 A din 15 ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2004.