ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2490/2004

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 1 aprilie 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 5,

reclamanta I.C. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului București,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că este

proprietara, prin succesiune de la soțul său I.N., a imobilului teren și

construcție situat la nr. 80, greșit trecut în proprietatea statului prin

naționalizare.

În baza înscrisurilor depuse la

dosar, Judecătoria sectorului 5, prin sentința civilă nr. 6996 din 4 noiembrie 1994,

a admis acțiunea în revendicare, obligând pârâtul să-i lase liberă posesia și

proprietatea reclamantei.

S-a reținut în esență că soțul

reclamantei, fost funcționar public, a construit casa prin venituri din muncă

și împrumuturi la bancă fiind astfel exceptat de la aplicarea Decretului nr.

92/1950.

Sentința a fost atacată cu apel de

pârât.

În fața Tribunalului București, la

11 octombrie 1995 s-a formulat de către L.A., chiriaș în imobil, cerere de

intervenție în interesul pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 1244 din 14

iunie 1996 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și

cererea de intervenție, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare. În esență, s-a reținut în motivare că acțiunea a fost calificată de

instanță ca o acțiune în realizare, deși din formularea acesteia rezultă că

este acțiune în constatare.

În fața Judecătoriei sectorului 4

București (investită în urma strămutării de la Judecătoria sectorului 5) C.D.(fiica

reclamantei inițiale, decedată pe parcursul procesului) a precizat acțiunea ca

fiind în revendicare.

De asemeni, prin aceeași cerere, s-a

cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat pe parcursul judecării cauzei, între stat, reprezentat de Consiliul

General al Municipiului București, prin S.C. C. S.A. și familia L.

Prin sentința civilă nr. 5348 din 29

mai 1998 Judecătoria sectorului 4 a respins ca nefondată acțiunea, cu motivarea

că reclamanta nu a făcut dovada că era singura moștenitoare a fostului

proprietar.

După depunerea copiei certificatului

de moștenitor emis în anul 1982 de pe urma lui I.N., din care rezultă că

reclamanta inițială, ca soție supraviețuitoare, era singura moștenitoare,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 508 din 19

februarie 1999 a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că posesia

intervenientului L. (care între timp a cumpărat de la stat imobilul) era mai

bine caracterizată.

Recursul împotriva acestei decizii a

fost soluționat în urma strămutării de Curtea de Apel Alba, care prin decizia

civilă nr. 871 din 5 aprilie 2000 a admis recursul reclamantei, a casat decizia

nr. 508/1999 și sentința civilă nr. 5348/1998 și a trimis cauza la Tribunalul

Alba pentru competentă soluționare în primă instanță, în raport cu valoarea

obiectului cererii.

Pronunțându-se în primă instanță,

Tribunalul Alba a pronunțat sentința civilă nr. 124 din 13 iunie 2001, prin

care a respins acțiunea și a admis cererea de intervenție.

În motivarea soluției s-a reținut în

esență că reclamanta a încercat să eludeze aplicarea prevederilor Legii nr.

112/1995, iar pe de altă parte, la data la care și-a precizat acțiunea,

imobilul fusese deja vândut intervenienților, în temeiul Legii nr. 112/1995,

prin contractul din 4 februarie 1997.

Apelul împotriva acestei sentințe a

fost admis prin decizia civilă nr. 7/15 ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba,

care a schimbat-o, a admis în parte acțiunea, a constatat că imobilul

construcții și teren aferent a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil,

a dispus restabilirea situației anterioare în Registrul de transcripțiuni.

A constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 41787/4 februarie 1997 încheiat între

S.C. C. S.A. ca mandatar și intervenienții L.A. și T., anulând încheierea de

înscriere în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni.

A fost respins capătul de cerere

privind predarea în deplină proprietate și folosință a imobilului, formulată de

reclamantă, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de L.A.,

intimații fiind obligați și la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Motivându-și decizia, Curtea de Apel

Alba a reținut în esență următoarele aspecte:

I.N., a fost economist, a construit

din venituri proprii și împrumut bancar-restituit, imobilul casă compusă din

demisol, parter și etaj și un garaj cu parter și etaj, bun de care în mod

abuziv a fost deposedat de stat, deși era exceptat de la naționalizare, conform

art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Soția supraviețuitoare a acestuia, I.C.,

a depus demersuri pentru recuperarea imobilului atât prin formularea acțiunii

de față, cât și prin cereri depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995,

rămase nesoluționate.

Față de împrejurarea că acțiunea a

fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar soții L.

au cunoscut despre existența litigiului și cu toate acestea au cumpărat

întregul imobil la 4 februarie 1997 de la stat, cu încălcarea art. 1 pct. 3

6

din H.G. nr. 11/1997, s-a constatat reaua-credință a acestora, motiv pentru

care s-a admis cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

În temeiul art. 2 din O.G. nr.

40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu

destinație de locuințe s-a respins cererea reclamantei de intrare în posesia

imobilului.

Cererea de intervenție a fost

respinsă, reținându-se reaua-credință a intervenienților, care nu pot rămâne în

proprietatea imobilului, dobândită prin fraudarea legii.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs reclamanta, pârâtul Consiliul General al Municipiului

București și intervenienții L.A. și T.

Prin recursul său, încadrat generic

în dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., reclamanta a criticat decizia

sub două aspecte: greșita respingere a capătului de cerere privind predarea

imobilului în condițiile în care intervenienții nu invocaseră dispozițiile

O.U.G. nr. 40/1999; greșita diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată

cuvenite, care au fost de circa 100 milioane lei, iar nu doar de 4.990.000 lei.

Pârâtul Consiliul General al

Municipiului București a solicitat casarea deciziei pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. S-a susținut că instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, cu referire la dispoziția de anulare a înscrierii din

Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, greșit stabilită, de vreme ce

titlul statului nu era nul, imobilul cu 5 apartamente fiind corect naționalizat

de la autorul reclamantei. Sub un alt aspect, s-a susținut că eronat a fost

reținută reaua-credință a cumpărătorilor, care încheiaseră contractul înainte

ca reclamanta să-i cheme în judecată.

În recursul lor, neîncadrat în

drept, intervenienții L. au susținut în esență următoarele: autorul reclamantei

nu era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare, datorită averii pe

care o avea; reaua-credință a fost în mod eronat reținută de instanța de apel,

care a ignorat probele ce dovedeau că adresându-se S.C. C. S.A., în vederea

cumpărării, li s-a răspuns că reclamantei urmează a-i fi acordate despăgubiri;

greșit au fost obligați prin hotărâre în temeiul chemării lor în judecată ca

intervenienți forțați, art. 57 C. proc. civ., nefiind aplicabil la speță,

întrucât ei nu pretindeau aceleași drepturi ca și reclamanta.

Examinând recursurile formulate, precum

și dosarele atașate, Înalta Curte constată că nici unul nu este fondat, urmând

a fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la recursul reclamantei:

Potrivit dispozițiilor art. 6 din

O.U.G. nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut în justiție

va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995

și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru

o perioadă de 5 ani.

Dată fiind formularea imperativă a

legii, care restrânge dreptul de folosință al proprietarului, instanța de apel

a avut temei, fără a încălca dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să

respingă cererea de predare imediată a imobilului către recurentă, având în

vedere caracterul executoriu al deciziei pronunțate.

Nici cel de-al doilea motiv invocat

de recurenta-reclamantă nu este fondat. Curtea de apel a motivat cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate, cu referire la actele justificative depuse.

Cererea de acordare a cheltuielilor

de judecată are caracterul unui capăt de sine stătător, pretenția urmând a fi

dovedită potrivit regulilor generale ale art. 1169 C. civ.: „cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Cum reclamanta a dovedit

cu probe certe numai suma de 4.990.000 lei, corect instanța de apel a limitat

la aceasta cheltuielile de judecată la care au fost obligați intimații.

Cu privire la recursul declarat de

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, și acesta este nefondat.

Deși strict formal, Curtea de Apel

Alba s-a pronunțat „ultra petita” atunci când a dispus restabilirea situației

anterioare în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, se constată că

recurenta nu justifică un interes pentru susținerea acestui motiv de recurs, în

raport cu caracterul neconstitutiv de drepturi al înregistrării în acest regim

de publicitate, rolul său fiind doar acela de opozabilitate.

Cu privire la pretinsele motive de

nelegalitate ce vizează aplicarea decretului de naționalizare, motiv comun al

recurentului-pârât și al recurenților - intervenienți, se constată că instanța

de apel, printr-o atentă analiză a probelor a concluzionat că Decretul nr.

92/1950 a fost greșit aplicat la speță, autorul reclamantei fiind funcționar.

Împrejurarea că în anexa acestui decret apar indicate 5 apartamente nu este de

natură să conducă la o altă concluzie.

Astfel cum s-a demonstrat pe

parcursul celor zece ani de judecată, imobilul a format o singură unitate

locativă, construit de I.N. pentru familia sa. De altfel și intervenienții au

cumpărat-o în întregime, tot pentru nevoile familiei lor.

Și cel de-al treilea motiv al

recursului pârâtului, comun cu unul dintre motivele invocate de intervenienți, este

nefondat.

Mai întâi se impune observația că

aprecierea bunei sau relei-credințe este o problemă de fapt, ce a format obiect

al motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., text de lege

ce a fost abrogat.

Pe baza probatoriului existent în

dosar (cerere de intervenție proprie formulată de familia L. la 11 octombrie

1995, anterior apariției Legii nr. 112/1995; demersurile aceleiași familii

pentru cumpărarea întregului imobil, deși era ocupat și de alți chiriași etc.)

corect s-a constatat reaua-credință a cumpărătorilor.

Recursul intimaților este de asemeni

nefondat.

Primele două motive au fost deja

analizate anterior, fiind comune cu ale recurentului-pârât.

Cu privire la ultimul motiv de

recurs, vizând greșita obligare a lor în temeiul art. 57 C. proc. civ., se

constată că în mod corect instanța de apel a calificat cererea formulată. Pe

parcursul judecății cererii de revendicare formulată împotriva statului,

familia L. (care formulase cerere de intervenție accesorie în favoarea

pârâtului) a cumpărat imobilul. Urmare a acestei stări, reclamanta și-a extins

acțiunea în contra acestora, solicitând constatarea nulității absolute a

contractului, corect admisă, conform considerentelor anterior expuse.

Ca atare, deși formal au fost

chemați ca intervenienți forțați, corect instanța de apel i-a calificat ca

având calitatea procesuală de pârâți.

Pentru aceste considerente, văzând

că nici unul dintre recursuri nu este fondat, Înalta Curte va dispune, conform

art. 312 C. proc. civ., respingerea recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta C.E.D., de pârâtul Consiliul General al Municipiului

București și de intervenienții L.A. și L.T. împotriva deciziei nr. 7 A din 15

ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 martie 2004.