ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5534/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea

contenciosului administrativ, P.G. a solicitat anularea hotărârii nr. 1.125 din

2 iunie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Sibiu, cu consecința obligării

pârâtei de a emite o nouă hotărâre prin care să acorde reclamantului,

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii a arătat că în

mod greșit i s-a respins cererea vizând acordarea drepturilor prevăzute de

Legea nr. 189/2000, întrucât a dovedit că îndeplinește cerințele prevăzute de

actul normativ amintit, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 367/2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 345 din 24

septembrie 2003, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a venit în comuna Axente Sever, județul Sibiu,

încă din anul 1939, din alte rațiuni decât persecuția etnică și nu îndeplinește

condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru a beneficia de drepturile instituite

prin această lege.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, reclamantul P.G., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul a susținut, în esență, că

până în septembrie 1940, a avut domiciliul stabil alături de tatăl său, în Cluj,

iar în urma Dictatului de la Viena s-a refugiat împreună cu familia B., în comuna

Axente Sever. Că, într-adevăr, în anul 1939, din motive familiale, a stat la

bunica lui, dar că această împrejurare nu schimbă calitatea de refugiat pe care

a avut-o împreună cu tatăl său, așa cum rezultă, de altfel și din actele depuse

la dosarul cauzei.

Recursul este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

acestei legi, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice.

Din actele depuse la dosarul cauzei,

rezultă că reclamantul P.G. avea la data semnării Dictatului de la Viena, vârsta de 8 ani, iar tatăl său, G.P., potrivit adeverinței nr. 225/1944, a avut

calitatea de refugiat din motive etnice, după data de 30 august 1940.

Or, minorul nu putea avea alt

domiciliu, decât cel al părinților săi, întrucât în conformitate cu dispozițiile

art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Ca atare, copilul minor a împărtășit

condiția grav restrictivă impusă părinților săi, dobândind calitatea de

refugiat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 189/2000.

Pentru aceste considerente,

reclamantul este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de legea

sus-citată, motiv pentru care se va admite recursul și se va modifica sentința

atacată, în sensul admiterii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.G.O

împotriva sentinței civile nr. 345 din 24 septembrie 2003, pronunțată de Curtea

de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea și anulează hotărârea 1.125 din 2 iunie 2003 a Casei Județene

de Pensii Sibiu. Obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să se stabilească

calitatea reclamantului, de refugiat pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6

martie 1945, cu începere de la 1 ianuarie 2003.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 iunie 2004.