ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1144/2003

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 253 din 30

septembrie 2002, Tribunalul Arad, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C.

pen., cu aplicarea art. 211 alin. (2

1

) lit. a), art. 37 lit. b) C.

pen., l-a condamnat pe inculpatul C.G. la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru

tâlhărie.

În baza art. 26 C. pen., raportat la

art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., art. 211 alin. (2

1

) lit.

a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul N.F. la pedeapsa de 9 ani închisoare

pentru tâlhărie.

Pe durata și în condițiile art. 71

C. pen., a interzis inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64

C. pen.

A menținut starea de arest a

inculpaților.

A dedus din pedeapsă durata

arestării preventive privind pe inculpați de la 11 iulie 2002 la zi.

I-a obligat pe inculpați în solidar

la plata sumei de 28.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă U.S.

A menținut sechestrul asigurator

instituit prin ordonanța din 29 iulie 2002.

L-a obligat pe inculpatul C.G. la

1.500.000 lei și pe inculpatul N.F. la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către

stat.

A dispus plata din fondurile

Ministerului Justiției către Baroul de Avocați Arad, a sumei de 300.000 lei

onorar avocat oficiu.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut în fapt următoarele:

În cursul nopții de 6 iulie 2002,

inculpații se aflau în trenul 3111, care rula pe ruta Arad-Oradea, iar în unul

din vagoanele trenului se afla partea vătămată U.S., pe o banchetă față în față

cu martora V.A., într-un vagon necompartimentat. Când trenul se afla între

stațiile Șimand și Chișineu Criș, inculpații C.G. și N.F. au pătruns în vagonul

în care călătorea partea vătămată, după care, în timp în timp ce inculpatul

N.F., rămânând pe hol, a asigurat paza, inculpatul C.G. s-a apropiat de partea

vătămată prin spatele acesteia, i-a aplicat o lovitură puternică cu pumnul în

regiunea capului și profitând de faptul că și-a pierdut cunoștința, i-a sustras

părții vătămate o geantă albastră, care conținea o pereche de pantofi (sandale

de damă), o rochie de damă de culoare neagră și o altă rochie de culoare

albastră, o, poșetă de culoare albă, 3 perechi de sandale, precum și suma de

2.830.000 lei. După sustragerea genții, inculpații au sărit din tren în timpul

mersului, au fugit într-un lan de porumb, după care au deschis geanta, au

împărțit o parte din bunuri și suma de bani sustrasă, iar restul bunurilor

le-au abandonat.

Prejudiciul cauzat părții vătămate a

fost evaluat la suma de 30.000.000 lei, din care s-a recuperat o parte prin

restituirea unor bunuri, rămânând nerecuperat prejudiciul în valoare de

28.000.000 lei, cu care partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză.

În sarcina inculpatului C.G.

tribunalul a reținut starea de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37

lit. b) C. pen., din condamnările ce rezultă din fișa cazierului judiciar.

La individualizarea pedepselor

aplicate inculpaților, prima instanță a avut în vedere periculozitatea socială

a faptelor comise de inculpați apreciată în concret, urmările socialmente

periculoase produse, precum și persoana inculpaților, respectiv de perseverența

infracțională a acestora.

Împotriva sentinței au declarat apel

inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, respectiv

complicitate la tâlhărie, în infracțiunea de furt, și reducerea pedepselor aplicate.

Prin decizia penală nr. 420/A din 6

noiembrie 2002, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate apelurile

declarate de inculpați apreciind că, hotărârea pronunțată de prima instanță

este legală și temeinică, în sensul că situația de fapt și vinovăția

inculpaților a fost corect reținută, iar încadrarea juridică dată faptelor este

în concordanță cu prevederile legale.

Împotriva acestei decizii, ca și a

hotărârii pronunțată de prima instanță, în termen legal, au declarat recurs

inculpații, care personal, dar și prin apărătorul lor, au criticat hotărârile

pronunțate pentru motivele de casare prevăzute la pct. 17 și 14 ale art. 385

9

C. proc. pen., solicitând în esență, schimbarea încadrării juridice din

tâlhărie în furt, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei aplicate.

Recursurile declarate de inculpați

sunt nefondate.

Examinând actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și prevederile legale, Curtea

Supremă constată că, instanțele, în baza materialului probator administrat, la

dosarul cauzei au stabilit în mod corect situația de fapt, încadrarea juridică

dată faptelor fiind în concordanță cu prevederile legale, iar pedepsele corect

individualizate, situație în care, recursurile urmează a fi respinse, ca atare.

Astfel, apărarea formulată în cauză

de inculpatul C.G. potrivit căreia nu a exercitat violențe asupra părții

vătămate U.S., în momentul deposedării, săvârșind de fapt o infracțiune de

furt, iar nu una de tâlhărie precum și susținerea inculpatului N.F., potrivit

căreia el nu ar fi știut de acțiunea celuilalt coinculpat, decât după ce au

sărit împreună din tren, sunt infirmate de probatoriul existent la dosarul

cauzei, respectiv declarația martorei V.A., valorificată de instanțe în

conformitate cu dispozițiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă

cu certitudine că geanta a fost luată de inculpat, în prezența celuilalt

coinculpat, după ce partea vătămată a fost lovită în cap cu pumnul, după care,

împreună au sărit din tren, declarație ce se coroborează și cu declarațiile

părții vătămate, dar și cu recunoașterile inculpaților din cursul urmăririi,

situație în care, susținerile singulare și nedovedite, demonstrează doar

intenția inculpaților de a se sustrage răspunderii penale și consecințelor

condamnării.

Totodată, față de periculozitatea

socială concretă a infracțiunii comise-tâlhărie în formă gravă față de

modalitatea în care a fost săvârșită, pe timp de noapte, într-un mijloc de

transport în comun, trenul și asupra unei persoane vârstnice, de peste 60 de

ani, dar și față de antecedența penală a inculpatului C. și atitudinea

procesuală nesinceră a inculpaților din cursul judecății, în ciuda evidenței

probatoriului administrat la dosarul cauzei, Curtea Supremă, constată că

instanțele au aplicat inculpaților pedepse corect individualizate în raport de

dispozițiile art. 72 C. pen., neexistând temeiuri pentru reducerea acestora,

motiv pentru care și pentru această critică, recursurile declarate urmează să

fie respinse, ca atare.

În concluzie, întrucât motivele de

recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată

existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 389

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secția

penală a Curții Supreme de Justiție în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, urmează să respingă recursurile declarate cu

obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

În baza art. 88 C. pen., se va

deduce din pedeapsă pentru ambii inculpați perioada executată în arest

preventiv de la 12 iulie 2002 la zi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.G. și N.F. împotriva deciziei penale nr. 420/A din 6

noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Deduce din pedeapsă, pentru fiecare

dintre inculpați perioada executată în arest preventiv de la 12 iulie 2002, la

zi.

Obligă pe recurenți la plata sumei

de câte 1.400.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din

care, suma de câte 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

martie 2003.