Erol și Erol împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51358/99 prezentate de Pașa EROL și Erkan EROL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 februarie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, domnii Pașa Erol și Erkan Erol (fiul primului reclamant), sunt resortisanți turci, născuți în 1943 și, respectiv, 1986 și își au reședința în Tunceli.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Abdil, avocat în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 martie 1995, între orele 11:00 și 15:00, minele antipersonal ar fi fost îngropate pe o parte a spațiului de comandă al jandarmeriei lui Agamir, districtul Pierdek (Tunceli). Potrivit guvernului, după terminarea lucrărilor, locurile ar fi fost înconjurate de sârmă ghimpată și de panouri de avertizare plasate la fiecare 20 de metri. La 12 martie 1995, primul reclamant, Pașa Erol, în calitatea sa de primar al satului, și sătenii ar fi primit o notificare pentru a indica prezența minelor antipersonal într-o zonă situată în jurul conducerii jandarmeriei și avertismentele ar fi fost repetate oral.

La 11 mai 1995, al doilea reclamant, Erkan Erol, în vârstă de nouă ani, a mers la pășunatul satului, însoțit de alți copii, pentru a păstori oile. El a fost rănit de explozia unei mine antipersonal îngropată de forțele de securitate, în apropierea spațiilor de comandă de jandarmerie. A fost transportat cu elicopterul militar la spitalul civil din Elaz... unde a fost amputat de la piciorul stâng până la genunchi. Alți copii au fost răniți și în timpul exploziei. La 10 aprilie 1996, Pașa Erol a depus o cerere la Ministerul de Interne pentru a obține daune în numele fiului său. La 9 iulie 1996, a inițiat o acțiune împotriva acestui minister în fața Tribunalului Administrativ din Malatya pentru despăgubiri, în temeiul articolului 125 din Constituție.

La 2 aprilie 1997, Tribunalul Administrativ a respins cererea pe motiv că elementele dosarului: a se stabili că măsurile de securitate au fost luate în jurul zonei minate și că aceasta fusese înconjurată de mijloace de semnalizare Hotărârea subliniază faptul că au fost adresate notificări scrise primului reclamant, primar al satului, și că sătenii fuseseră, de asemenea, avertizați oral. Tribunalul estemima că nici o abatere nu putea fi imputată la … La 24 noiembrie 1998, în recursul reclamanților, Consiliul a confirmat această hotărâre.

responsabilitatea obiectivă a statului necesită în mod obligatoriu o despăgubire chiar și în cazul în care nu există o lipsă de serviciu imputabil agenților de la … Hotărârea definitivă a Consiliului de Stat a fost notificată reclamanților la 19 martie 1999. Dreptul intern relevant la art. 125 alineatele (1) și (7) din Constituție stabilește orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional. (...) Administrația este obligată să repare orice prejudiciu care rezultă din actele și măsurile sale. GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la viață, în măsura în care statul ar fi încălcat obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață al cetățenilor săi, permițând stabilirea minelor antipersonal fără a lua măsurile de securitate necesare.

Aceștia susțin, de asemenea, că cel de-al doilea reclamant, care a suferit o amputare a piciorului stâng, ar fi putut să se sinucidă. Invocând art. 5 din convenție, reclamanții reproșează autorităților că nu iau măsuri de precauție pentru a asigura siguranța cetățenilor care trăiesc pe teritoriul său. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că instanța administrativă nu a efectuat vizite la fața locului. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa unor căi de atac eficiente. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la viață, în măsura în care punerea minelor antipersonal fără instituirea măsurilor de securitate necesare a fost autorizată și din cauza faptului că cel de-al doilea reclamant și-a pierdut piciorul și susțin, de asemenea, că instanța administrativă nu a efectuat vizite la fața locului și că nu au existat căi de atac eficiente.

Ei invocă articolele 2, 5, 6 și 13 din Convenție. Guvernul susține că minele antipersonal au fost puse în jurul conducerii jandarmeriei în timpul zilei, fără nici o mușamalizare a locuitorilor, și panouri de avertizare au fost plasate în jurul zonei la fiecare 20 de metri. A doua zi după această lucrare, sătenii au fost anunțați prin notificări scrise și scrise privind riscurile și pericolele de moarte în această zonă. Guvernul subliniază faptul că primul reclamant a fost primarul satului ( În momentul faptelor și în acest sens, el avea obligația de a furniza informații administratorilor săi. În plus, în calitate de tată, el nu și-a îndeplinit responsabilitatea părintească lăsându-și fiul, care avea doar nouă ani la locul faptei, nesupravegheat.

Reclamanții contestă această teză. Ei au înfășurat în jurul ei nici sârmă ghimpată sau panouri de avertizare la momentul faptelor și că acest material a fost plasat după accidentul celui de-al doilea reclamant. Zona minată era pajiștile satului unde copiii obișnuiau să se predea pentru a păstori oile. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că obiecțiunile ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 51358/99 présentée par Pașa EROL et Erkan EROL contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 février 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 7 septembre 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Pașa Erol et Erkan Erol (fils du premier requérant), sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1943 et 1986, et résident à Tunceli.

Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Abdil, avocat à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 11 mars 1995, entre 11 et 15 heures, des mines antipersonnel auraient été enterrées sur un coté des locaux du commandement de la gendarmerie d’Akdemir, district de Pertek (Tunceli). Selon le Gouvernement, après la fin des travaux, les lieux auraient été entourés de barbelés et des panneaux d’avertissement placés tous les vingt mètres. Le 12 mars 1995, une notification aurait été adressée au premier requérant, Pașa Erol, en sa qualité de maire du village, et aux villageois afin d’indiquer la présence de mines antipersonnel dans une zone située autour du commandement de la gendarmerie et des avertissements auraient été réitérés oralement.

Le 11 mai 1995, le deuxième requérant, Erkan Erol, alors âgé de neuf ans, se rendit au pâturage du village, accompagné d’autres enfants, pour y faire paître les moutons. Il fut blessé par l’explosion d’une mine antipersonnel enterrée par les forces de sécurité, à proximité des locaux du commandement de gendarmerie. Il fut transporté par hélicoptère militaire à l’hôpital civil d’Elazığ où il fut amputé de la jambe gauche à hauteur du genou. D’autres enfants furent également blessés lors de l’explosion. Le 10 avril 1996, Pașa Erol introduisit une demande auprès du ministère de l’Intérieur pour obtenir des dommages et intérêts au nom de son fils. Le 9 juillet 1996, il ouvrit une action contre ce ministère devant le tribunal administratif de Malatya pour dommages et intérêts, sur la base de l’article 125 de la Constitution.

Le 2 avril 1997, le tribunal administratif rejeta la demande au motif que les éléments du dossier permettaient d’établir que les mesures de sécurité avaient été prises autour de la zone minée et que celle-ci avait été entourée de « signalisation » et de panneaux d’avertissement. Le jugement souligne que des notifications écrites avaient été adressées au premier requérant, maire du village, et que les villageois avaient également été avertis oralement. Le tribunal estima qu’aucune faute ne pouvait être imputable à l’Etat, étant donné que les requérants, et en particulier le premier, étaient responsables de l’accident de par leur propre négligence. Le 24 novembre 1998, sur pourvoi des requérants, le Conseil d’Etat confirma ce jugement.

Il souligna que « la responsabilité objective de l’Etat nécessite obligatoirement une indemnisation même en cas d’absence de faute de service imputable aux agents de l’Etat en vertu de l’article 125 de la Constitution, cependant, si la personne a provoqué le dommage de par sa propre action et si sa responsabilité personnelle peut être engagée, le lien de causalité nécessaire pour la responsabilité objective de l’Etat cesse d’exister ». L’arrêt définitif du Conseil d’Etat fut notifié aux requérants le 19 mars 1999. B. Le droit interne pertinent L’article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution énonce : « Tout acte ou décision de l’administration est susceptible d’un contrôle juridictionnel. (...) L’administration est tenue de réparer tout dommage résultant de ses actes et mesures.

» GRIEFS Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à la vie, dans la mesure où l’Etat aurait manqué à l’obligation positive de protéger le droit à la vie de ses citoyens en autorisant la pose de mines antipersonnel sans prendre les mesures de sécurité nécessaires. Ils font également valoir que le deuxième requérant, qui a subi une amputation de la jambe gauche, aurait pu se tuer. Invoquant l’article 5 de la Convention, les requérants reprochent aux autorités de ne prendre aucune précaution pour assurer la sécurité des citoyens vivant sur son territoire. Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent que le tribunal administratif n’a pas procédé à de visite des lieux.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence de voies de recours efficaces. EN DROIT Les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à la vie, dans la mesure où la pose de mines antipersonnel sans la mise en place des mesures de sécurité nécessaires a été autorisée, et du fait que le deuxième requérant a perdu sa jambe. Ils font également valoir que le tribunal administratif n’a pas effectué de visite des lieux, et l’absence de voies de recours efficaces. Ils invoquent les articles 2, 5, 6 et 13 de la Convention. Le Gouvernement soutient que les mines antipersonnel ont été posées autour du commandement de la gendarmerie durant la journée, sans aucune dissimulation aux habitants, et des panneaux d’avertissement ont été placés autour de la zone tous les vingt mètres.

Le lendemain de ces travaux, les villageois ont été avisés par des notifications aussi bien écrites qu’orales des risques et dangers de mort dans cette zone. Le Gouvernement met en exergue le fait que le premier requérant était le maire du village (« muhtar ») au moment des faits et qu’à ce titre, il avait également l’obligation d’assurer l’information de ses administrés. De plus, en tant que père, il avait manqué à sa responsabilité parentale en laissant son fils, qui n’avait que neuf ans à l’époque des faits, sans surveillance. Les requérants contestent cette thèse. Ils affirment qu’il n’existait ni fils barbelés ni panneaux d’avertissement au moment des faits et que ce matériel a été placé après l’accident du deuxième requérant.

La zone minée était le pâturage du village où les enfants avaient l’habitude de se rendre pour faire paître les moutons. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que les griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen de fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président