UCA c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3743/06 prezentate de Mehmet UCA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 aprilie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, R graffiter adjunct de secțiune, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții. Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de reclamant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața Curții, reclamantul, Mehmet Uca, este un cetățean turc, născut în 1960 și rezident în Van. El este reprezentat în fața Curții de către N. Y La 7 noiembrie 2004, Masuk Uca, fiul reclamantului, la vârsta de paisprezece ani, a mers la pășunatul satului Soiuksu (Van) pentru a păstori oile. El a murit ca urmare a exploziei unei mine antipersonal îngropate într-o zonă militară, aproape de frontiera turco-iraniană. În aceeași zi, în jurul orei 15:30, procurorul republican s-a dus la locul faptei; s-a întocmit un proces verbal de examinare a cadavrului; el a strâns depozițiile a doi martori oculari, prieteni păstori ai victimei. L Locul incidentului este situat la aproximativ 70 - 80 de metri de graniță, sătenii știu că locul este minat. Mușak Uca își păștea singur animalele, fără a fi însoțit de frații săi sau de alți apropiați ai familiei. (...). Mușak Uca avea experiența necesară pentru a fi păstor, pentru a distinge o mină antipersonel și pentru a nu intra în zona minată.... Al doilea martor F.B. a declarat (...) Astăzi la ora 8 dimineața am plecat din sat cu Masuk. În sat, toată lumea știe că locul unde a murit Mușak este minat; păstorii, în special, cunosc zona minată. Când am ajuns la locul unde pășunam oile, Mușak a intrat în zona minată unde era mai multă iarbă. Masuk a vrut ca oile sale să se hrănească cu mai multă iarbă. Acesta este motivul pentru care a intrat în zona minată. Eu nu am intrat în această zonă. Pentru că mi-a fost frică. Tatăl meu a spus că această zonă a fost minată. A doua zi dimineață, procurorul, însoțit de ofițerii militari ai comandamentului poliției din Van, a efectuat o vizită la locul faptei și a fost întocmit un proces-verbal. De asemenea, s-au făcut fotografii. La 18 noiembrie 2004, tatăl și mama victimei au fost auziți de comanda jandarmeriei lui Van. Ei au depus plângere împotriva personalului militar care a omis să ia măsurile necesare pentru a-i împiedica pe săteni să intre în zona minată. La 17 februarie 2005, procurorul militar i-a auzit pe jandarmi și pe ofițerii responsabili cu supravegherea și securitatea locului incidentului. Procesul-verbal de vizită a locurilor fiind contestat de avocatul părinților, un supliment de instrucțiuni și de noi fotografii ale locului au fost comandate de Parchetul Militar. Potrivit documentelor prezentate, o patrulă militară circula între bornele de piatră de-a lungul întregii frontiere și la curentul lunii septembrie 2004, numărul de panouri de avertizare a fost crescut. La 28 februarie 2005, parchetul militar a făcut o decizie de nejudiciare, considerând că victima a provocat explozia prin propria sa neglijență. Decizia a subliniat faptul că explozia a avut loc la o distanță cuprinsă între 80 și 100 de metri de o bornă de frontieră și că panourile de avertizare din sârmă ghimpată erau situate la fața locului, între două borne de piatră care indicau zonele de pericol. La 27 iulie 2005, tribunalul militar al lui Agha a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei de nejudiciare. Tribunalul militar a concluzionat că victima era responsabilă pentru actul său prin intrarea într-o zonă de frontieră militară de nivel 1, adică interdicție strictă. Printre elementele luate în considerare în decizie se numără, printre altele, depozițiile martorilor, mărturia mamei și a tatălui victimei, precum și mărturia comandantului și a ofițerilor responsabili cu supravegherea zonei respective, rapoartele de expertiză, rezultatele autopsiei, fotografiile și un videoclip al locului. Dreptul și practica internă și internațională relevante la art. 125 alineatele (1) și (7) din Constituție stabilește toate actele și deciziile administrației pot face obiectul unei acțiuni judiciare. (...) Administrația este ținută la dispoziție pentru orice daune care rezultă din activitățile, actele și deciziile sale. La art. 1 din Convenția din Ottawa privind interzicerea ocupării forței de muncă, a stocării, a producției și a transferului minelor antipersonal și a distrugerii acestora, deschisă semnării la 18 septembrie 1997, statele părți solicită, pe de o parte, să nu utilizeze mine antipersonal și, pe de altă parte, să distrugă toate minele antipersonal sau să vegheze la distrugerea acestora în termen de 10 ani de la data intrării în vigoare a convenției, după aprobarea de către autoritatea lor internă. Turcia a intrat în vigoare la 1 martie 2004. La 29 octombrie 2007, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei, în cadrul controlului executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, privind cauza similară Pașa Erol, la 28 martie 2003. 1358/99, Hotărârea din 12 decembrie 2006) a solicitat guvernului turc să explice cu privire la măsurile cu caracter general care trebuie luate pentru a se conforma dispozițiilor Convenției de la Ottawa ratificată de acesta din urmă în 2004. În acest sens, autoritățile turce au informat Secretariatul Comitetului de Miniștri că Începând din 1996, au fost instituite moratorii de 3 ani care prevăd interzicerea producției, vânzării și transferului minelor antipersonal. Deminarea sistematică a început în 1998. În plus, în temeiul Convenției din Ottawa, guvernul turc și-a asumat angajamentul de a demina zonele minate până la data limită stabilită pentru 2014. Guvernul informează periodic Națiunile Unite cu privire la numărul de mine distruse și la operațiunile de distrugere a minelor rămase. Construirea unei instalații militare a fost finalizată în iulie 2007 pentru a îmbunătăți eforturile de distrugere. Această instalație va începe să funcționeze cât mai curând posibil. Astfel, lucrările de distrugere continuă. Comitetul miniștrilor a solicitat autorităților turce să continue eforturile de deminare și să furnizeze informații cu privire la măsurile luate sau avute în vedere pentru îmbunătățirea amenajărilor de securitate în jurul zonelor minate (anunțată ordine de zi CM/Del/OJ/DH(2007)1013, versiunea publică, la punctul 4.2., 9 ianuarie 2008). 11. Legea nr. 5233, intitulată Legea privind despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de actele de terorism sau de măsurile de combatere a terorismului (denumită în continuare "legea privind despăgubirile") a fost adoptată de Marele Parlament Național la 14 iulie 2004 și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004. Sunt despăgubite în temeiul prezentei legi, prin intermediul unui regulament amiabil, următoarele prejudicii: orice tip de prejudiciu cauzat animalelor de crescătorie, arborilor, produselor de agricultură sau bunurilor mobile sau imobile prejudiciile cauzate de o pagubă corporală, de un handicap fizic sau de un deces, precum și cheltuielile suportate pentru un tratament medical sau pentru o înmormântare prejudiciile materiale suferite de persoanele care s-au aflat în zona în care își au domiciliul, ca urmare a acțiunilor întreprinse în cadrul luptei împotriva terorismului. La art. 6 se prevede că oricine a suferit un prejudiciu din cauza terorismului sau a măsurilor luate de autorități pentru combaterea terorismului poate solicita despăgubiri de la comisia de despăgubire competentă. Această cerere trebuie depusă în termen de 60 de zile de la data la care persoana respectivă a luat cunoștință de incidentul care a cauzat prejudiciul și, în orice caz, nu mai mult de un an de la data la care incidentul a fost atribuit. Tribunalul de apel trebuie să se pronunțe în termen de șase luni de la depunerea cererii. Dacă este necesar, prefectul poate prelungi acest termen cu trei luni (pentru mai multe detalii, a se vedea Turcia (dec.), n 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006). Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la viață al fiului său, în măsura în care statul nu și-ar fi îndeplinit obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață al cetățenilor săi, neluând măsurile necesare în jurul zonelor minate. 13. Invocând art. 13 din Convenție, el se plânge de lipsa unor căi de atac efective. 14. Reclamantul reproșează că nu a luat măsurile necesare pentru a proteja dreptul la viață al fiului său. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. (...) 15. Guvernul reproșează reclamantului că a omis căile de atac civile și administrative pentru a obține repararea prejudiciului atât moral, cât și material, precum și calea de atac prevăzută de Legea nr. 5233 din 27 iulie 2004. 16. Reclamantul contestă această teză. 17. Guvernul susține că căile de atac interne nu sunt epuizate. Acesta informează că acțiunile de despăgubire pecuniară nu sunt în nici un caz legate de concluziile procedurii penale și că pot fi acordate despăgubiri persoanelor vătămate pe baza riscului social prevăzut la art. 125 din Constituție și art. 13 din Codul de procedură administrativă n 2577. După părerea sa, reclamantul ar fi putut, de asemenea, să sesizeze autoritățile interne cu privire la o cerere de despăgubire pe baza Legii nr. 5233 În această privință, Curtea constată că sarcina probei revine, în primul rând, guvernului excitant al neobosirii, care trebuie să convingă Curtea că o acțiune efectivă era disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, și anume că acesta era accesibil, care ar putea oferi reclamantului despăgubiri pentru obiecțiunile sale și prezenta perspective rezonabile de succes. În schimb, după ce s-a demonstrat acest lucru, reclamantul trebuie să stabilească fie că acțiunea invocată de guvern a fost de fapt utilizată, fie că, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv, având în vedere faptele cauzei, fie că, din cauza unor circumstanțe speciale, nu trebuia să fie exercitată (Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Repertoriul hotărârilor și deciziilor din 1996-IV, p. 1210-311, § 65-69 Menteș și alții c. Turcia, Hotărârea din 28 noiembrie 1997, Rec., 1997 VIII, p. 2706, § 57, citată anterior, §§ 69-72 19. Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acțiunilor interne ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX 20). În speță, Curtea constată că tribunalul militar, în urma unei anchete aprofundate, a considerat că victima, călătorind în zona minată interzisă, și-a asumat responsabilitatea pentru actul său, rupând astfel legătura de cauzalitate necesară pentru a fi recunoscută răspunderea obiectivă a statului. Curtea constată că ancheta a fost efectivă și că reclamantul nu contestă în niciun fel acest lucru. 21. În ceea ce privește prima cale de atac, întemeiată pe art. 125 din Constituție, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește calea de atac prevăzută de Legea nr. 5233, în măsura în care nu a fost posibil să se menționeze cazurile în care persoanele care au suferit decesul unei persoane apropiate, în situații similare cu cele ale reclamantului, ar fi fost despăgubite în temeiul articolului 125 din Convenție. 22. în ceea ce privește despăgubirea prejudiciilor cauzate de actele de terorism sau de măsurile de combatere a terorismului, Curtea a avut deja ocazia să considere această cale ca fiind efectivă în ceea ce privește obiecțiunile formulate pe teren la articolele 8 din convenție și 1 din Protocolul adițional nr. 1 (a se vedea anterior § 73-8723). În această jurisprudență, Curtea și-a îndeplinit una dintre hotărârile pronunțate de una dintre comisiile de despăgubire și în care prejudiciile cauzate de explozia unei mine au fost despăgubite în conformitate cu legea menționată nr. 5233 (a se vedea mai sus, punctul 40). 24. Curtea consideră că, în speță, s-a efectuat o anchetă aprofundată, dispozițiile legii din dincuviința n 5233 sunt în măsură să corecteze în mod corespunzător obiecțiunile formulate la articolele 2 și 13 din convenție. Prin urmare, această cale de atac ar fi trebuit să fie epuizată de reclamant înainte de a-și înainta cererea în fața Curții. 25. Având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea nu consideră că există motive întemeiate pentru a ajunge, în speță, la o soluție diferită de cea reținută în cauza În ceea ce privește măsurile cu caracter general de prevenire a acestui tip de accident mortal, Curtea concluzionează că este de competența autorităților naționale, sub controlul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, să ia măsurile de redresare necesare în conformitate cu principiul subsidiarității al convenției (a se vedea punctul 84; alineatul (10) de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare separat restul obiecțiunilor formulate pe teren de la art. 13 din Convenție. 29. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Instance adjunctă președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

3743/06

présentée par Mehmet UCA

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 29 avril 2008 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Antonella Mularoni,

Rıza Türmen,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

juges,

et

de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Mehmet Uca, est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Van. Il est représenté devant la Cour par M

e

N. Yıldız, avocat à Van. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

1.

Le 7 novembre 2004, Mașuk Uca, le fils du requérant, alors âgé de quatorze ans, se rendit au pâturage du village de Soğuksu (Van) pour y faire paître les moutons. Il mourut suite à l’explosion d’une mine antipersonnel enterrée sur une zone militaire, à proximité de la frontière turco-iranienne.

2.

Le jour même, vers 15 h 30, le procureur de la République se rendit sur les lieux ; un procès-verbal de l’examen du corps fut établi. Il recueillit également les dépositions de deux témoins oculaires, amis bergers de la victime. L’un de ces témoins, E.Ç., affirma :

«

(...) Mușak Uca faisait paître les moutons de son père, il se trouvait sur les lieux de l’incident pour cette raison. Le lieu de l’incident est situé à environ 70 à 80 mètres de la frontière, les villageois savent que l’endroit est miné. Mușak Uca faisait paître ses animaux tout seul, sans être accompagné de ses frères ou d’autres proches de la famille. (...). Mușak Uca avait l’expérience nécessaire pour être berger, pour distinguer une mine antipersonel, et pour ne pas pénétrer dans la zone minée

».

Le deuxième témoin F.B. affirma

:

«

(...) Aujourd’hui à 8 heures du matin nous sommes partis du village avec Mașuk. Dans le village, tout le monde sait que l’endroit où Mușak est mort est miné

; les bergers, en particulier, connaissent la zone minée. Quand nous sommes arrivés à l’endroit où nous faisions paître les moutons, Mușak est entré à l’intérieur de la zone minée où il y avait davantage d’herbe. Mașuk voulait que ses moutons se nourrissent avec plus d’herbes. C’est pour cette raison qu’il est entré dans la zone minée. Moi, je ne suis pas entré dans cette zone. Parce que j’en avais peur. Mon père m’avait dit que cette zone était minée

».

3.

Le lendemain matin, le procureur accompagné des responsables militaires du commandement de la gendarmerie de Van effectuèrent une visite des lieux, dont il fut dressé un procès-verbal. Des photographies furent également prises. Le dossier d’instruction fut transmis au parquet militaire près le commandement des forces armées à Ağrı (ci-après «

le parquet militaire

»).

4.

Le 18 novembre 2004, le père et la mère de la victime furent entendus par le commandement de la gendarmerie de Van. Ils portèrent plainte contre le personnel militaire qui avait omis de prendre les mesures nécessaires afin d’empêcher les villageois de pénétrer dans la zone minée.

5.

Le 17 février 2005, le parquet militaire entendit les gendarmes et officiers responsables de la surveillance et de la sécurité du lieu de l’incident. Le procès-verbal de visite des lieux ayant été contesté par l’avocat des parents, un complément d’instruction et de nouvelles prises de photographies du lieu furent ordonnés par le parquet militaire. D’après les documents soumis, une patrouille militaire circulait entre les bornes de pierre tout le long de la frontière et au courant du mois de septembre 2004, le nombre de panneaux d’avertissement avaient été augmenté.

6.

Le 28 février 2005, le parquet militaire rendit une décision de non-lieu, estimant que la victime avait provoqué l’explosion par sa propre négligence. La décision souligna que l’explosion avait eu lieu à une distance comprise entre 80 et 100 mètres d’une borne frontière et que des panneaux d’avertissement reliés par du fil de fer barbelé se trouvaient sur les lieux de l’incident, entre deux bornes de pierre indiquant les zones de danger.

7.

Le 27 juillet 2005, le tribunal militaire d’Ağrı rejeta l’opposition formée par le requérant contre la décision de non-lieu. Le tribunal militaire conclut que la victime était responsable de son acte en ayant pénétré dans une zone frontalière militaire de niveau 1, soit d’interdiction stricte. Au nombre des éléments pris en considération dans la décision figuraient, notamment les dépositions des témoins, le témoignage de la mère et du père de la victime ainsi que celui du commandant et des officiers responsables de la surveillance de ladite zone, les rapports d’expertise, les résultats de l’autopsie, des photographies et une vidéo de l’endroit.

B.

Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents

8.

L’article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution énonce

:

«

Tous les actes et décisions de l’administration peuvent faire l’objet d’un recours judiciaire.

(...)

L’administration est tenue d’indemniser tout tout dommage résultant de ses activités, actes et décisions..

».

9.

L’article 1 de la Convention d’Ottawa sur l’interdiction de l’emploi, du stockage, de la production et du transfert des mines antipersonnel et sur leur destruction, ouverte à la signature le 18 septembre 1997, impose aux Etats parties, d’une part, de ne pas employer de mines antipersonnel et, d’autre part, de détruire toutes les mines antipersonnel ou de veiller à leur destruction dans les dix années suivant la date d’entrée en vigueur de la Convention après approbation par leur autorité interne.

La Turquie est partie à la Convention d’Ottawa depuis le 28 mars 2003. Celle-ci y est entrée en vigueur le 1

er

mars 2004.

10.

Le 29 octobre 2007, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe, dans le cadre du contrôle de l’exécution des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, concernant l’affaire similaire

Pașa Erol

(n

o

1358/99, arrêt du 12 décembre 2006) a demandé au gouvernement turc de s’expliquer sur les mesures de caractère général à prendre afin de se conformer aux dispositions de la Convention d’Ottawa ratifiée par ce dernier en 2004. Sur ce, les autorités turques ont informé le secrétariat du Comité des Ministres que

:

«

Depuis 1996, des moratoires de 3 ans ont été mis en place prévoyant l’interdiction de la production, de la vente et du transfert de mines antipersonnel. Le déminage systématique a commencé en 1998.

Par ailleurs, en vertu de la Convention d’Ottawa, le gouvernement turc s’est engagé à déminer les zones minées jusqu’à la date limite fixée à 2014. Le gouvernement informe périodiquement les Nations Unies du nombre de mines détruites et des opérations pour la destruction des mines restantes. La construction d’une installation militaire a été achevée en juillet 2007 afin d’améliorer les efforts de destruction. Cette installation commencera à fonctionner dans les plus brefs délais. Ainsi, les travaux de destruction se poursuivent. ».

Le Comité des Ministres a demandé aux autorités turques de poursuivre les efforts de déminage et de communiquer des informations sur les mesures prises ou envisagées pour améliorer les aménagements de sécurité autour des zones minées

(ordre du jour annoté CM/Del/OJ/DH(2007)1013, version publique, rubrique 4.2., 9 janvier 2008).

11.

La

loi n

o

5233, intitulée «

loi sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme

» (ci-après «

la loi d’indemnisation

»), fut adoptée par la Grande Assemblée nationale

le 14 juillet 2004 et entra en vigueur le 27 juillet 2004.

L’article 7 de cette loi dispose ce qui suit :

«

Sont indemnisés en vertu de la présente loi, au moyen d’un règlement amiable, les préjudices suivants

:

a)

tout type de préjudice causé aux animaux d’élevage, aux arbres, aux produits de l’agriculture ou à tout bien meuble ou immeuble

;

b)

les préjudices résultant d’un dommage corporel, d’un handicap physique ou d’un décès, ainsi que les frais engagés pour un traitement médical ou des obsèques

;

c)

les préjudices matériels subis par les personnes qui se sont trouvées dans l’impossibilité d’accéder à leurs biens

en raison des actions menées dans le cadre de la lutte contre le terrorisme.

»

L’article 6 dispose que quiconque a subi un préjudice à cause du terrorisme ou de mesures prises par les autorités pour lutter contre le terrorisme peut demander réparation auprès de la commission d’indemnisation compétente. Cette demande est à déposer dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle l’intéressé a eu connaissance de l’incident à l’origine du préjudice et, en tout état de cause, pas plus d’un an après la survenance de l’incident litigieux. La commission d’indemnisation doit statuer dans un délai de six mois à compter du dépôt de la demande. Si besoin est, le préfet peut prolonger ce délai de trois mois (pour plus de détails voir

İçyer c. Turquie

(déc.), n

o

18888/02, §§ 44-54, 12

janvier 2006).

GRIEFS

12.

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au droit à la vie de son fils, dans la mesure où l’Etat aurait manqué à son obligation positive de protéger le droit à la vie de ses citoyens en ne prenant pas les mesures nécessaires autours des zones minées.

13.

Invoquant l’article 13 de la Convention, il se plaint de l’absence de voies de recours effectives.

EN DROIT

14.

Le requérant reproche à l’Etat de ne pas avoir pris les mesures nécessaires pour protéger le droit à la vie de son fils. Il invoque l’article 2 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. (...)

».

15.

Le Gouvernement reproche au requérant d’avoir omis d’exercer les voies de recours civiles et administratives afin d’obtenir la réparation du préjudice tant moral que matériel qu’il revendique, ainsi que la voie d’indemnisation prévue par la loi n

o

5233 du 27 juillet 2004.

16.

Le requérant conteste cette thèse.

17.

Le Gouvernement maintient que les voies de recours internes ne sont pas épuisées. Il fait savoir que les actions aux fins de réparation pécuniaire ne sont en aucun cas liées aux conclusions de la procédure pénale, et que des indemnités peuvent être octroyées aux personnes lésées sur la base du risque social prévu dans l’article 125 de la Constitution et l’article 13 du code de procédure administrative n

o

o

5233 «

sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme

», entrée en vigueur le 27 juillet 2004.

18.

A cet égard, la Cour observe que la charge de la preuve pèse avant tout sur le Gouvernement excipant du non

‑

épuisement, qui doit convaincre la Cour qu’un recours effectif était disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, susceptible d’offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès. Une fois cela démontré, il revient en revanche au requérant d’établir soit que le recours évoqué par le Gouvernement a de fait été employé, soit que, pour une raison quelconque, il n’était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause, soit encore que, en raison de circonstances particulières, il n’avait pas à être exercé (

Akdivar et autres c.

Turquie

, arrêt du 16

septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV, pp.

1210-1211, §§ 65-69

;

Menteș et autres c. Turquie

, arrêt du 28

novembre 1997,

Recueil

1997

‑

VIII, p. 2706, § 57

;

İçyer,

précité, §§ 69-72).

19.

Toutefois, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation des recours internes (

Brusco c. Italie

(déc.), n

o

69789/01, CEDH 2001-IX).

20.

En l’espèce, la Cour constate que le tribunal militaire, à la suite d’une investigation approfondie, a estimé que la victime, en se rendant sur la zone minée interdite, avait pris la responsabilité de son acte, rompant ainsi le lien de causalité requis pour que soit reconnue la responsabilité objective de l’Etat. La Cour constate que l’enquête a été effective et que le requérant ne le conteste nullement.

21.

Concernant la première voie de recours, fondée sur l’article 125 de la Constitution, la Cour estime qu’au regard de la conclusion précitée du tribunal militaire quant à la responsabilité de la victime, il aurait été difficile, voire impossible, pour le requérant, d’obtenir des indemnités (

Pașa Erol,

précité, §§ 13-14). D’ailleurs, le Gouvernement n’a pas été en mesure de citer des cas où les personnes ayant subi le décès d’un proche, dans des situations similaires à celle du requérant auraient été indemnisées en vertu de l’article 125 de la Convention.

22.

En ce qui concerne la voie d’indemnisation prévue par la loi n

o

5233 «

sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme

», la Cour a déjà eu l’occasion de considérer cette voie comme effective concernant des griefs formulés sur le terrain des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole additionnel n

o

1 (

İçyer,

précité, §§ 73-87).

23.

Dans cette jurisprudence, la Cour s’est référée à l’une des décisions rendues par une des commissions d’indemnisation et dans laquelle les dommages causés par l’explosion d’une mine ont été indemnisés en application de ladite loi n

o

5233 (

İçyer

, précité, § 40).

24.

La Cour estime donc qu’en l’espèce, une enquête approfondie ayant été effectuée, les dispositions de la loi d’indemnisation n

o

5233 sont à même de redresser de manière adéquate les griefs tirés des articles 2 et 13 de la Convention. Partant, cette voie de recours aurait dû être épuisée par le requérant avant l’introduction de sa requête devant la Cour.

25.

Compte tenu des circonstances particulières de la présente affaire, la Cour ne voit pas de raisons valables pour parvenir, en l’espèce, à une solution différente de celle retenue dans l’affaire

İçyer

.

26.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour non-épuisement des voies de recours internes.

27.

S’agissant des mesures de caractère général propres à prévenir ce type d’accident mortel, la Cour conclut qu’il incombe aux autorités nationales, sous le contrôle du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe, de prendre, les mesures de redressement nécessaires conformément au principe de subsidiarité de la Convention (

İçyer,

précité, § 84

; paragraphe 10 ci-dessus).

28.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le restant des griefs formulés sur le terrain de l’article 13 de la Convention.

29.

Il convient dès lors de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Présidente