ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1148/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1148/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 92 din 17 februarie

2002, Tribunalul București, secția I penală, a respins cererea de schimbare a

încadrării juridice dată faptei formulată de inculpatul G.C.R. din infracțiunea

prevăzută de art. 183 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 332 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 183 C.

pen., a condamnat pe inculpatul G.C.R., zis „D.N.”, la pedeapsa de 9 ani

închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64

C. pen.

În

baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării

preventive de la 24 mai 2000, la zi.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului.

În baza art. 183 C. pen., a

condamnat pe inculpatul D.P.A. la pedeapsa de 9 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64

C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a dedus

prevenția de la 24 mai 2000 la zi.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului.

Au fost obligați în solidar

inculpații G.C.R. și D.P.A. la plata sumei de 350.000.000 lei daune materiale

și 250.000.000 lei daune morale, către partea civilă A.G., cu dobânda legală de

la data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea debitului.

Au mai fost obligați în solidar

inculpații la plata sumei de 296.432.342 lei cheltuieli spitalizare plus

dobânda legală de la data rămânerii definitive și până la achitarea debitului,

către Spitalul Clinic de Urgență București.

Inculpații au fost obligați la

cheltuieli judiciare către stat.

Tribunalul a reținut în fapt, că la

23 mai 2000, inculpatul G.R. i-a aplicat victimei A.M. o lovitură cu pumnul în

figură, că aceasta a căzut și s-a lovit cu capul de asfaltul șoselei, fiind

lovită apoi în cap, cu picioarele, de către inculpatul D.P.A.

În urma loviturilor primite,

victima, internată imediat în Spitalul Clinic de Urgență București, a decedat

la 7 iulie 2000.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel inculpații, criticând-o pentru:

- greșita respingere a cererii de

efectuare a unei expertize tehnice pentru stabilirea contribuției efective a

inculpatului G. la producerea decesului victimei la două luni de la data faptei

și greșita încadrare juridică a faptei în dispozițiile art. 183 C. pen., în loc

de art. 322 alin. (3) C. pen., în speță împrejurările săvârșirii faptei

conducând la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de încăierare (critici formulate de inculpatul G.C.R.);

- greșita reținere a

situației de fapt urmare unei greșite interpretări a unor probe și nereținerea

altora, precum și neobservarea aspectului că raportul medico-legal nu a fost

avizat de Comisia Superioară a I.M.L., mai ales că nu s-a stabilit clar

legătura de cauzalitate între acțiunea efectivă a inculpatului D. asupra

victimei și decesul acesteia, inculpatul considerând că fapta sa nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la lovituri cauzatoare

de moarte, săvârșită de inculpatul G. (critici formulate de inculpatul D.P.A.).

În subsidiar, ambii

inculpați au criticat greșita individualizare a pedepselor ce le-au fost

aplicate și pe care le consideră excesive în raport de împrejurările concrete

ale săvârșirii faptei și persoana făptuitorilor, astfel că solicită reducerea

pedepselor sub minimul special, prin aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

În plus, în motivele

scrise de apel, inculpatul D. a solicitat și reținerea scuzei provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., cerere pe care, însă, nu a mai

susținut-o în concluziile orale.

Același inculpat, pe

latura civilă a cauzei a solicitat înlăturarea obligării la daune morale către

partea civilă A.G. (250.000.000 lei) care nu a mai fost solicitată la

dezbaterile pe fond.

Curtea, la termenul

din 28 mai 2002, a încuviințat inculpatului D.P.A. efectuarea unei expertize

medico-legală cu următoarele obiective:

- indicarea zonelor

anatomice în care au fost aplicate victimei loviturile;

- dacă traumatismul

cranio-cerebral (care a cauzat decesul victimei) a fost produs prin lovirea de

un plan dur sau prin aplicarea uneia sau mai multor lovituri active;

- în cazul în care

traumatismul cranio-cerebral a fost produs prin lovirea victimei de un plan

dur, să se precizeze dacă loviturile aplicate acesteia de inculpatul D. au avut

vreo influență asupra leziunilor produse anterior;

- dacă există

legătură de cauzalitate între loviturile aplicate victimei de același inculpat

și decesul acesteia.

Raportul de nouă

expertiză medico-legală nr. A 5/6255/2002 din 13 august 2002, având în vedere

documentația medicală și medico-legală aflată la dosar, I.M.L. a concluzionat:

- moartea numitului

A.R.M. a fost violentă;

- ea s-a datorat

hematomului extradural voluminos compresiv, consecința unui traumatism

cranio-cerebral cu fractură craniană de boltă iradiată la bază și care a

evaluat cu modificări traumatice cerebrale ireversibile encefalomacie și care

reprezintă zona anatomică în care au fost aplicate victimei loviturile;

- traumatismul cranio-cerebral

care a dus la moartea victimei s-a putut produse prin lovire cu și de corp

plan, cât și prin posibilitatea sumării leziunilor traumatice (mai multe

lovituri) produse prin lovirea victimei în regiunea capului când aceasta era

căzută la planul solului, motivat și raportat la gravitatea leziunilor craniene

și cerebrale, incompatibile cu viața, deși s-a intervenit chirurgical în mod

repetat și în timp util;

- între leziunile

cranio-cerebrale suferite de victimă și decesul acesteia există un raport

direct de cauzalitate.

Față de aceste

concluzii, inculpatul D.P.A. prin apărătorul ales, a renunțat la motivul

principal de apel referitor la greșita reținere în sarcina sa a infracțiunii

prevăzută de art. 183 C. pen.

Instanța de control

judiciar, a apreciat că din analiza ansamblului probelor administrate la

urmărirea penală și cercetarea judecătorească, instanța fondului a reținut o

corectă situație de fapt și încadrare juridică a infracțiunii în dispozițiile

art. 183 C. pen. și nu în dispozițiile art. 322 C. pen., aceasta din urmă

presupunând existența a două grupuri adverse și între care se schimbă lovituri

reciproce. În speță, însă, cei doi inculpați aplicând victimei lovituri fără ca

ceilalți membri ai grupurilor care s-au întâlnit întâmplător să fi săvârșit

acte de violență asupra inculpaților.

Prin urmare, corect

instanța fondului a respins cererea inculpatului G.C.R. de schimbare a

încadrării juridice, astfel că la rândul său, Curtea apreciază ca nefondată

critica aceluiași inculpat, în apel, ca și critica privind greșita reținere a

infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen., în sarcina sa.

Astfel, reanalizând

probele existente la fond și având în vedere raportul de nouă expertiză

medico-legală, Curtea constată că se confirmă următoarea situație de fapt

reținută de tribunal prin hotărârea apelată:

La 22 mai 2000,

martorul R.S.V., aflându-se împreună cu martorul M.P.I. pe str. Dunării din

comuna Voluntari, jud. Ilfov, a avut un conflict spontan cu un grup de băieți,

împrejurare în care a fost lovit de două persoane din acel grup, respectiv a

primit o palmă și un pumn în figură.

A doua zi, 23 mai

2000, același martor R.S.V. se afla la intersecția dintre străzile Dunării și

Bârsei, împreună cu prietenii săi M.P.I. (același din ziua precedentă), M.I.,

I.E., R.P., R.V., T.T., precum și inculpații G.C.R. și D.P.A.

La un moment dat,

martorul R. a observat un alt grup în care se aflau A.R.M. (victima), S.G. și

A.M.D., confundându-l pe A.R.M. cu unul din băieții cu care, în ziua

precedentă, martorii R.S.V. și M.P.I. avuseseră o altercație, acesta din urmă

le-a spus prietenilor săi că A. este cel care l-a agresat cu o zi înainte (n.n.

iar martorul R. nu a negat cele spuse de M.).

Din acest motiv,

inculpatul D.P.A. s-a apropiat de A.R.M. și l-a apucat de umeri, moment în care

inculpatul G.C.R., venind din spate, a aplicat victimei un pumn în figură.

În urma acestei

lovituri, victima a căzut cu capul pe asfaltul șoselei, după care inculpatul D.

a lovit-o cu piciorul în cap, apoi atât inculpații, cât și ceilalți tineri au

fugit.

Victima a fost

transportată la spital cu o mașină particulară dar, cu toate intervențiile

repetate și îngrijirile acordate, a supraviețuit doar circa șase săptămâni,

decedând la 8 iulie 2000, timp în care nu a putut fi audiată întrucât s-a aflat

în comă.

Ambii inculpați au

recunoscut succesiunea acțiunilor asupra victimei, ceea ce se confirmă și prin

declarațiile martorilor aflați de față, iar martorul R.V. chiar a arătat că,

personal s-a „îmbrâncit” cu unul din băieții aflați în grupul victimei.

De asemenea, martorul

R.S.V. a precizat că, înainte să lovească victima cu pumnul, inculpatul G. a

întrebat pe martor dacă aceasta este persoana care l-a lovit în ziua precedentă

și fiind întuneric (ora 22,00), martorul a confirmat că „el este”, după care a

fugit în curtea unei fabrici din apropiere (unde lucra martorul, împreună cu

M.P. urmând să intre în schimb).

Având în vedere cele

de mai sus, Curtea a considerat că, aplicând inculpaților câte 9 ani

închisoare, respectiv cu mult peste minimul prevăzut de lege (5 – 15 ani),

instanța fondului nu și-a motivat corespunzător modalitatea de individualizare

a pedepselor, amintind doar criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.,

conduita inculpaților pe tot parcursul procesului penal și vârsta tânără.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat că, deși fapta este gravă (iar victima avea doar 17 ani) și

nu sunt elemente suficiente pentru a face aplicabile dispozițiile art. 74 și

art. 76 C. pen., așa cum au solicitat inculpații, motivul subsidiar de apel al

acestora este fondat pe aspectul cuantumului pedepselor.

Astfel, curtea a avut

în vedere, în primul rând, împrejurările concrete în care inculpații, având

doar 19 ani (G.), respectiv 21 ani (D.) care au acționat în solidaritate față

de prietenii lor, este adevărat prost înțeleasă dar, din nefericire, obișnuită

în rândul tinerilor, mai ales din mediul rural, precum și de fondul unei

regretabile confuzii create de martorii R.S.V. și M.P.I., la rândul lor victime

anterioare ale altui grup de tineri.

Este limpede, a

motivat Curtea, că inculpații au dorit să aplice doar o corecție presupusului

agresor, sens în care nu au acționat cu bestialitate și repetat, precum și fără

a intenționa direct consecințele produse, căderea victimei cu capul pe asfalt

și lovirea apoi cu piciorul în zona urechii drepte, declanșând complicațiile

succesive ce au condus la deces.

Inculpații și-au

recunoscut constant aceste acțiuni, pe care le-au regretat sincer și au fost de

acord cu plata despăgubirilor.

Pe de altă parte, s-a

mai arătat, că din declarațiile martorilor și actele depuse, rezultă că

inculpații nu erau cunoscuți cu antecedente penale sau violenți, nu au vicii,

ci erau serioși și echilibrați. De asemenea, inculpatul D. a fost încadrat în

muncă, timp în care a urmat cursurile serale ale liceului, la data faptei fiind

încă elev, iar G. de asemenea, desfășoară o activitate utilă.

De altfel, că

inculpații nu erau persoane fără ocupație și conflictuale, precum și că fapta

constituie un accident în viața lor, rezultă și din împrejurarea că, inițial,

cei din grupul lor fiind cercetați ca învinuiți pentru faptele prevăzute de

art. 322 și art. 323 C. pen., s-a dovedit că erau tot persoane încadrate în

muncă sau studenți (unul din ei chiar la Facultatea de teologie, Rășcanu

Teofil), la data faptei grupul conducându-l pe martorul R. la serviciu, toate

aceste aspecte nefiind observate de instanța fondului.

De asemenea, este

relevantă și împrejurarea că, aflați de peste doi ani în arest preventiv,

inculpații au avut o bună comportare la locul de detenție, sunt folosiți la

muncă, inculpatul D., fiind și recompensat de 3 ori cu suplimentarea

drepturilor.

Prin urmare, Curtea a

constatat că scopul educativ al pedepsei, în sensul dispozițiilor art. 52 C.

pen., poate fi atins fără aplicarea unor pedepse într-un cuantum aproape dublu

față de minimul special (9 ani, față de 5 ani).

Astfel, prin decizia

penală nr. 601/A din 3 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția I

penală, a admis apelurile declarate de inculpați numai cu privire la pedepsele

aplicate acestora, a desființat sentința atacată și a redus pedepsele aplicate

de la câte 9 ani închisoare la câte 7 ani închisoare, fiind menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, cât și inculpații D.P.A. și G.C.R., criticând hotărârea atacată

pentru motivul de casare cuprins la pct. 14 al art. 385

9

C. proc.

pen., parchetul solicitând majorarea pedepsei, iar inculpații reducerea

acesteia.

Recursurile declarate

sunt nefondate.

Examinând actele și

lucrările dosarului prin prisma motivului de casare invocat și prevederile

legale, Curtea Supremă constată că, instanța de apel a avut în vedere toate

criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., atunci când a

reținut toate acele elemente și împrejurări ce circumstanțiază favorabil

persoana acestora, respectiv lipsa antecedentelor penale a inculpaților,

atitudinea procesuală sinceră, regretul manifestat de aceștia după săvârșirea

faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă de solidaritate, prost

înțeleasă, între tinerii de vârsta lor, atunci când au redus-o de la 9 ani

închisoare, la 7 ani închisoare, orientând-o către mediu, prevăzut de legea

penală specială, dar, în același timp, instanța de control judiciar a ținut

cont și de gravitatea faptei comise, pericolul social concret al acesteia și

urmările produse, moartea victimei, atunci când a stabilit-o în cuantumul

arătat, situație în care, instanța supremă, neidentificând temeiuri noi care să

conducă la o nouă reindividualizare, fie în sensul majorării, fie în sensul

reducerii pedepsei, urmează să respingă recursurile declarate, ca atare.

În concluzie,

întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului

nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu,

secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod, urmează să respingă recursurile declarate.

În temeiul

dispozițiilor art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă reținerea și perioada

executată în arest preventiv de la 24 mai 2000 la zi, cu obligarea inculpaților

la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și de inculpații D.P.A. și G.C.R. împotriva deciziei penale nr. 601/A

din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce

pentru fiecare dintre inculpați reținerea și perioada executată în arest

preventiv de la 24 mai 2000 la zi.

Obligă

pe recurentul inculpat G.C.R. la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă

pe recurentul inculpat D.P.A. la plata sumei de 1.100.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 martie 2003.