ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3560/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3560/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data

de 4 septembrie 2000, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 5211/2000, reclamantul C.E. a chemat în judecată pârâții Consiliul

General al municipiului București, V.T., V.T. și V.I., solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâților de a preda

reclamantului, în deplină și exclusivă proprietate și pașnică posesie și

folosință, apartamentul nr. 4 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în

București, str. C. sector 2, compus din 2 camere, vestibul, oficiu, baie,

bucătărie, pivniță și acces la pod, împreună cu cota aferentă din părțile

comune ale construcției și, de asemenea, din cota de teren pe care este

edificată construcția și din curtea imobilului; obligarea pârâților în solidar

la plata echivalentului lipsei de folosință a apartamentului pe ultimii 3 ani,

evaluată provizoriu la suma de 3.600.000 lei; obligarea pârâților la plata

echivalentului degradărilor aduse apartamentului și părților comune ale

construcției și a cheltuielilor necesare aducerii spațiilor construite în

situația lor constructivă anterioară, evaluate provizoriu la suma de 5.000.000

lei.

În motivarea cererii, s-a arătat că,

prin sentința civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, Judecătoria sectorului 2

București a admis acțiunea reclamantului și a dispus obligarea Consiliului

Local al municipiului București și SC F.O.I. SA să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul în litigiu, iar, contrar prevederilor art. 480 C.

civ. și ale O.U.G. nr. 40/1999, pârâții refuză să elibereze imobilul.

În cauză s-au administrat probe:

înscrisuri, expertiză tehnică construcții și expertiză contabilă.

La termenul din 29 noiembrie 2000,

pârâtul, Consiliul General al municipiului București, a invocat excepția

autorității de lucru judecat, pe care instanța a admis-o și a constatat că,

față de acest pârât, există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește

obligația acestuia de a lăsa reclamantului, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul situat în București, str. C., sector 2.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1597 din 24 octombrie 2001, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C.E.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că între imobilul menționat în sentința civilă nr. 8732 din

10 octombrie 1994 și cel din prezenta acțiune nu există identitate, în sensul

că, prin hotărârea menționată, s-a constatat dreptul de proprietate asupra

imobilului din București, str. C., nr. 2, sector 2 și, de asemenea, că pârâții

V. dețin apartamentul nr. 3 din imobil, astfel cum reiese din înscrisurile

depuse la dosar, precum și din expertizele efectuate în cauză.

Se mai reține că, în conformitate cu

concluziile expertizei tehnice construcții, pârâții nu au provocat degradări

imobilului, astfel că, față de neconcordanțele dintre susținerile din acțiune

și probele dosarului, precum și față de prevederile O.U.G. nr. 40/1999,

instanța consideră acțiunea neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul C.E., considerând-o nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive: este greșită aprecierea instanței în sensul că nu s-ar fi

dovedit identitatea dintre imobilul la care se referă prezenta acțiune și cel

cu privire la care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994,

prin care s-a recunoscut valabilitatea dreptului de proprietate al

reclamantului; în mod eronat a considerat prima instanță că există autoritate

de lucru judecat în privința pârâtului, Consiliul General al municipiului

București, față de împrejurarea că s-a reținut că nu există identitate între

imobilul din prezenta acțiune și cel pentru care s-a recunoscut dreptul de

proprietate în dosarul nr. 6900/1994, precum și față de faptul că nu există

identitate de cauză în cele două acțiuni în discuție.

Se mai susține, în motivele de apel,

că pârâții V. au fost notificați de către reclamant în vederea încheierii

contractului de închiriere, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 40/1999,

dar aceștia au refuzat să dea curs notificării, fiind, în prezent, deținători

fără titlu ai imobilului, proprietatea reclamantului, pe care îl folosesc în

mod necorespunzător, întrucât nu întrețin părțile comune ale acestuia, ceea ce

duce la ruinarea imobilului, pe zi ce trece.

La termenul din 12 martie 2002,

instanța de apel a dispus atașarea dosarului nr. 6900/1994 al Judecătoriei

sectorului 2 București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8732 din 10

octombrie 1994, pentru a se verifica adresa imobilului revendicat în acel

litigiu și adresa imobilului din prezenta cauză.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 186/A din 16 aprilie 2002, a admis apelul

declarat de apelantul-reclamant C.E., a schimbat în parte sentința atacată, a

respins excepția autorității de lucru judecat și a admis acțiunea față de

pârâtul, Consiliul General al municipiului București, dispunând obligarea

acestuia să lase, în deplină și exclusivă proprietate, precum și pașnică

folosință reclamantului, apartamentul nr. 4, situat la etajul 1 al imobilului din

București str. C. nr. 11, sector 2, compus din 2 camere, dependințe și anexe

plus 25,46 metri pătrați teren situat în curtea imobilului; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței civile, privind respingerea acțiunii, față

de pârâții V., ca neîntemeiată, precum și a capetelor de cerere privind cota

aferentă din părțile comune ale construcției și din cota de teren pe care este

edificată construcția, privind obligarea la plata echivalentului lipsei de folosință

a apartamentului și privind plata echivalentului degradărilor aduse

apartamentului și părților comune ale construcțiilor și cheltuielilor necesare

aducerii spațiilor constructive în situația anterioară, toate aceste cereri în

contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București, ca neîntemeiate.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, că în mod

greșit prima instanță a admis această excepție, dar nu pentru faptul că nu ar

exista identitate de cauză între cele două acțiuni, cum susține apelantul,

întrucât sunt întrunite condițiile triplei identități între cele două acțiuni,

ci pentru faptul că sentința civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994 nu a fost

pusă în executare în timp de 3 ani de la rămânerea definitivă, astfel că și-a

pierdut puterea de lucru judecat și nu mai poate fi executată.

Pe fond, s-a reținut că sentința

civilă, pronunțată în 1994, reprezintă un mijloc de probă în favoarea

reclamantului, privind constatarea dreptului de proprietate al acestuia asupra

imobilului în discuție, ce nu a fost combătut prin administrarea nici unei

dovezi contrare din partea pârâtului, Consiliul General al municipiului

București.

S-a mai reținut că, atât

reclamantul, cât și reprezentantul statului și ceilalți eventuali proprietari,

care locuiesc în imobil, au un drept de proprietate forțată și perpetuă asupra

terenului pe care este edificată construcția și a părților comune ale

construcției.

În ceea ce privește acțiunea

îndreptată împotriva pârâților V.T., V.T. și V.I., ce a fost respinsă ca

neîntemeiată, s-a reținut, pe de o parte, că atributele dreptului de

proprietate specifice acțiunii în revendicare nu pot fi opuse chiriașilor, iar

pe de altă parte, că aceștia locuiesc în alt apartament decât cel revendicat,

respectiv, apartamentul cu nr. 3.

Privind contraechivalentul lipsei de

folosință, instanța de apel a arătat că pârâții nu pot fi obligați la plata

acestuia, atâta timp cât reclamantul, deși a avut posibilitatea să pună în

executare sentința civilă inițială, nu a efectuat nici un demers în acest sens.

Referitor la obligarea pârâților la

echivalentul degradărilor aduse apartamentului și părților comune

construcțiilor, precum și la cheltuielile necesare aducerii spațiilor

constructive în situația anterioară, s-a reținut că în mod corect prima

instanță a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat, întrucât raportul de

expertiză menționează aspecte generale, referitoare la despăgubirile din aceste

zone, dar fără să poată identifica persoanele culpabile de producerea lor.

Împotriva acestei decizii au

exercitat calea de atac a recursului pârâtul, municipiul București, prin

Primarul General, și reclamantul C.E.

În recursul declarat de pârâtul, municipiul

București, prin Primarul General, acesta a criticat soluția instanței de apel

privind respingerea excepției autorității de lucru judecat.

În recursul declarat de reclamantul C.E.,

acesta a criticat decizia pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în

primul rând, că în mod greșit s-a reținut că, atât reprezentantul statului, cât

și ceilalți eventuali proprietari, care locuiesc în imobil, au un drept de

proprietate forțată și perpetuă asupra terenului pe care este edificată

construcția și asupra părților comune ale construcției, atâta timp cât nu s-a

făcut nici o dovadă că, în afara reclamantului, ar mai fi și alte persoane

fizice sau juridice, care ar fi coproprietari ai imobilului în litigiu.

Mai susține recurentul că, în mod

eronat, s-a respins acțiunea față de pârâții V., ca netemeinică, atâta timp cât

s-a făcut dovada că aceștia au refuzat să încheie cu el, în calitate de

proprietar, contract de închiriere, ceea ce atrage aplicarea art. 13 din O.U.G.

nr. 40/1999 și că prezenta acțiune este acțiunea proprietarului neposesor

împotriva posesorului neproprietar (detentor precar).

Recurentul critică decizia atacată

și pentru că instanța de apel s-a prevalat de o eroare materială

(intimații-pârâți V. locuiesc în apartamentul. 3 și nu în apartamentul 4, cum

s-a menționat în acțiune), pentru a adopta o atitudine pur formală la adăpostul

căreia a evitat să soluționeze fondul procesului.

În ceea ce privește modul în care a

motivat instanța de apel respingerea excepției autorității de lucru judecat, în

recurs se critică argumentația conform căreia, la împlinirea celor 3 ani de la

momentul rămânerii definitive, sentința civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994

și-a pierdut puterea de lucru judecat în temeiul art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, se susține că dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică atunci

când este vorba de drepturi reale, jurisprudența pronunțându-se în mod constant,

în sensul că acțiunile în revendicare, cu privire la asemenea drepturi reale,

sunt imprescriptibile.

Recursul declarat de pârâtul, municipiul

București, prin Primarul General, este fondat și urmează a fi admis pentru

următoarele considerente:

Autoritatea de lucru judecat,

prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu

poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută într-o

hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă

hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a

justiției.

Principiul autorității de lucru

judecat împiedică astfel, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat,

având același obiect, aceiași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și

contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile

recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să

nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.

În speța de față, în mod evident se

întrunesc condițiile triplei identități între cele două acțiuni, respectiv:

Există identitate de părți, în

ambele procese participând reclamantul și reprezentantul statului.

Prin identitate de părți se înțelege

participarea în ambele procese a acelorași persoane, fiind lipsit de relevanță

faptul că, pe lângă acestea, în cel de-al doilea mai figurează și alte

persoane, atâta timp cât acestea sunt considerate, din cauza raportului juridic

ce le leagă cu părțile în litigiu, ca participând la efectele judecății.

Există și identitate de obiect,

deoarece în prima acțiune se solicită obligarea pârâtului de a lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în str. C. nr. 11, sector 2, iar în prezenta

se solicită doar o parte din imobil, dar aceasta se înglobează în imobilul mai

sus menționat, astfel că identitatea de obiect subzistă.

Pentru existența autorității de

lucru judecat nu este necesar ca obiectul ambelor acțiuni să fie identic

formulat, fiind suficient ca, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, să

rezulte că acesta este același, fapt ce determină corelativ și identitatea de

cauză.

Există, de asemenea, identitate de

cauză, întrucât, în prima acțiune, se contestă valabilitatea măsurii de trecere

în proprietatea statului a imobilului, iar în prezenta acțiune se invocă

această sentință civilă.

Cauza, în sensul în care este

definită ca element al acțiunii, trebuie privită sub aspectul scopului urmărit

de subiectul dreptului, fiind în ambele acțiuni același: apărarea, ocrotirea

dreptului de proprietate al reclamantului.

În ceea ce privește recursul

reclamantului C.E., acesta este nefondat în raport cu cele ce urmează:

Față de motivul de recurs prin care

se critică motivarea instanței de apel, privitor la excepția autorității de

lucru judecat și se susține că acțiunile, având ca obiect drepturi reale, sunt

imprescriptibile, este de reținut că această argumentație nu este aplicabilă

speței.

Astfel, conform prevederilor art. 405

alin. (1) teza a doua C. proc. civ., în cazul titlurilor emise în materia

acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani.

În cazul de față, sentința civilă nr.

8732, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, la data de 10 octombrie

1994, a rămas definitivă la data de 20 iulie 1995.

Termenul până la care reclamantul C.E.

ar putea pune în executare această hotărâre judecătorească este 19 iulie 2005,

conform dispozițiilor procedurale mai sus menționate, ce sunt aplicabile

speței.

Dar, pentru recurentul-reclamant nu

mai are relevanță, în prezent, data la care se împlinește acest termen de

prescripție, întrucât din actele și lucrările dosarului reiese, fără echivoc,

faptul că pârâtul, Consiliul General al municipiului București, a executat de

bună voie dispozitivul sentinței civile nr. 8732 din 10 octombrie 1994,

punându-l în posesie pe C.E., în calitatea sa de proprietar al imobilului din

București, str. C. nr. 11, sector 2.

În acest sens, la dosarul de fond

(dos. nr. 5211/2000 al Tribunalului București) se află răspunsul SC F.O.I. SA

la adresa instanței prin care se solicită comunicarea situației juridice

actuale a imobilului în litigiu. Din acest răspuns reiese că imobilul a fost

retrocedat numitului C.E., în baza dispoziției nr. 1909 din 22 decembrie 1995 a

Primarului General al municipiului București.

De asemenea, la dosarul de fond se

află o copie a adresei nr. 12455 din 12 februarie 1996, emisă de Consiliul

Local al municipiului București – Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar

- către chiriașii imobilului situat în str. C., nr. 11, sector 2, prin care li

se aduce la cunoștință că, în baza sentinței civile nr. 8732 din 10 octombrie

1994, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă și executorie,

precum și a dispoziției Primarului General al municipiului București nr. 1909

din 22 decembrie 1995, imobilul a fost restituit în proprietatea domnului C.E.

și, prin urmare, contractele de închiriere încheiate cu SC F.O.I. SA își

încetează aplicabilitatea, urmând ca noul proprietar să le respecte locațiunea,

conform art. 1437 C. civ. și Legii nr. 17/1994.

O dovadă în plus o constituie chiar

cererea reclamantului C.E., depusă în dosarul nr. 6900/1994 (atașat la

prezentul dosar, conform dispozițiilor Curții de Apel București), prin care solicită

emiterea titlului executoriu în vederea obținerii drepturilor ce i-au fost

acordate prin sentința civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, de către Consiliul

Local al municipiului București. Hotărârea judecătorească învestită cu formulă

executorie i-a fost înmânată la data de 15 decembrie 1995, iar, la data de 22

decembrie 1995, a fost emisă dispoziția nr. 1909, prin care C.E. a fost pus în

posesia imobilului retrocedat.

În această situație este evident că

reclamantul avea la dispoziție, împotriva pârâților V., o acțiune în evacuare,

întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, care, dacă ar fi fost promovată

pe calea unei ordonanțe președințiale, ar fi asigurat și o celeritate maximă a

procesului.

Or, prin promovarea prezentei

acțiuni, reclamantul a ales o cale greșită de a-i evacua din imobil pe pârâții,

persoane fizice, ocolind, fără temei, opțiunea unei acțiuni în evacuare în baza

O.U.G. nr. 40/1999.

Cauza acțiunii în evacuare o

constituie ocuparea abuzivă a locuinței de către pârât și voința reclamantului

de a face ca această ocupare să înceteze, stabilindu-se o stare corespunzătoare

dreptului pretins, respectiv, predarea locuinței în materialitatea ei.

Este vorba de o obligație de a face,

adică de a preda proprietarului materialmente locuința, dar care nu trebuie

confundată cu obligația de a da, respectiv, de a constitui sau transmite un

drept real.

Reclamantul nu ar fi trebuit să

caute să-și valorifice dreptul de proprietate în cadrul unei acțiuni în

revendicare, ci în cadrul unei acțiuni în evacuare, urmând să-l constrângă pe

pârât să execute o obligație de a face, adică de a evacua și preda material

locuința.

Altfel spus, reclamantul nu ar fi

trebuit să solicite obligarea pârâților să îi recunoască dreptul de proprietate

asupra imobilului, ci doar să îi evacueze și să i-l predea în materialitatea

lui.

În cadrul unei acțiuni în evacuare,

reclamantul ar fi putut cere părților, întemeiat, să îi plătească și

echivalentul lipsei de folosință al apartamentului în discuție.

Cu privire la obligarea pârâților la

plata echivalentului degradărilor aduse apartamentului și părților comune

construcțiilor, precum și la cheltuielile necesare aducerii spațiilor

constructive în situația anterioară, în mod corect au respins instanțele acest

capăt de cerere, ca neîntemeiat, motivat de faptul că raportul de expertiză

tehnică menționează aspecte generale, referitoare la degradările din aceste

zone, fără, însă, a identifica persoanele culpabile de producerea lor. Aceste

dovezi nu s-au făcut nici prin alte mijloace de probă.

Față de considerentele expuse,

recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

reclamantul C.E. împotriva deciziei civile nr. 186 din 16 aprilie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Admite recursul declarat de municipiul

București, prin Primarul General, împotriva aceleiași decizii, pe care o

modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 1597 din 24 octombrie 2001 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 12 mai 2004.