ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1250/2000

pronunțată de Judecătoria Blaj la 20 noiembrie 2000, în dosarul nr. 86/2000 a

fost admisă în parte acțiunea formulată de M.N., M.L. și R.A. în contradictoriu

cu P.A.I. și P.S., constatându-se că reclamanții și pârâții sunt „coproprietari

asupra imobilului situat administrativ în municipiul Blaj, str. Astra jud.

Alba” și care se compune din construcție și teren în suprafață de 342 mp.

În ceea ce privește întinderea drepturilor

indivize ale părților s-a constatat că reclamanții au o „cotă de 2/4 părți cu

titlu de cumpărare bun comun”, iar pârâții „o cotă de 2/4 părți cu titlu de

moștenire”.

Prin aceeași sentință s-a dispus încetarea

stării de indiviziune, în sensul atribuirii reclamanților și respectiv

pârâților a câte unuia dintre cele doua loturi care conform expertizei

efectuate în cauză prezentau caracteristicile unor apartamente distincte.

În legătură cu un al treilea „lot”

cuprinzând „wc - ul din curte și terenul aferent curții în suprafață de 126 mp”

s-a decis că părțile urmează să rămână în indiviziune forțată, pentru fiecare

dintre cele trei loturi fiind stabilite numere topografice distincte.

Tot în dispozitivul sentinței menționate

s-a prevăzut ca „zidul despărțitor dintre cele doua apartamente, acoperișul,

podul și pivnița” să aibă regim de „părți indivize comune”.

De asemenea, instanța a dispus intabularea

în cartea funciară a drepturilor de proprietate astfel configurate, a obligat

pe pârâți în solidar să plătească reclamanților 740 000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată și a respins celelalte capete de cerere prin care

reclamanții solicitaseră:

să se constate că au făcut lucrări de

investiții la apartamentul pe care îl ocupă;

să se recunoască „în favoarea” aceluiași

apartament un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu autoturismul

asupra terenului, servitute care să fie intabulată ca atare;

să fie obligați pârâții să le lase

reclamanților în deplină proprietate, posesie și folosință spațiile pe care le

dețin fără nici un titlu: „magazie și 1/2 din holul comun și

să fie obligați pârâții la plata unor

despăgubiri corespunzător lipsei de folosință a cotei de 1/2 din același hol

comun.

Apelul făcut ulterior de reclamanții M.N.,

M.L. și R.A. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 535/A

pronunțată de Tribunalul Alba, secția civilă la 25 aprilie 2001 în dosarul nr.

1127/2001.

Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost

schimbată în parte și s-a constatat că:

„defuncta I.V. născută C. a procedat la

parcelarea imobilului înscris în C.F. 106 Blaj oraș nr. top 300/2 în două

parcele” identificate conform expertizei tehnice efectuate în cauză,

asupra parcelei denumite „apartamentul 1”

au drepturi exclusive reclamanții M.N. și M.L., precizându-se totodată că

reclamanta R.A. are asupra aceleiași parcele un drept de uzufruct viager „în

cota de 1/2” și

- pârâții P.A.I. și P.S. sunt

coproprietari în indiviziune ai parcelei denumite „apartamentul 2” asupra

căreia au cate o cota indiviză de proprietate de 1/2 fiecare.

Prin aceeași decizie:

s-a dispus intabularea în cartea funciară

a acestei parcelări și a drepturilor reale ale părților, inclusiv a dreptului

de uzufruct aparținând reclamantei R.A.;

s-a constatat că „reclamanții au edificat

pe cheltuială proprie investiții la apartamentul nr. 1 constând în baie,

bucătărie, magazie, garaj, atelier mase plastice, construite din cărămidă și

având acoperiș din țiglă” dispunându-se intabularea în cartea funciară a

acestor construcții și radierea vechilor anexe „construite din scândură”,

au fost obligați pârâții „să lase

reclamanților în deplină proprietate, posesie și folosință” o magazie compusă

din trei încăperi, precum și „holul comun de intrare în apartamente”,

s-a dispus evacuarea pârâților din acele

spații și

s-a constatat că părțile rămân în

indiviziune forțată asupra unor elemente de construcție menționate expres în

dispozitiv.

Celelalte dispoziții ale sentinței apelate

au fost menținute, intimații pârâți fiind obligați să le plătească

apelanților-reclamanți 4 000 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâții P.A.I. și P.S., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel

Alba Iulia cu numărul de dosar 4575/2001.

Prin decizia civilă nr. 4575 pronunțată la

17 octombrie 2001, instanța a admis recursul și a modificat hotărârea recurată,

în sensul respingerii apelului.

Pronunțând această decizie, instanța de

recurs a reținut în esență că soluționarea cauzei în primă instanță este cea

corectă, deoarece dă eficiență juridică unui antecontract încheiat la 3 iulie

1961 între foștii proprietari ai imobilului, I.V. și I.C., pe de-o parte și

P.A.I. și P.S. pe de alta, aceștia din urmă în calitate de beneficiari ai unei

promisiuni de vânzare a unuia dintre cele doua apartamente.

În același sens s-a subliniat că

respectivul apartament includea, potrivit

clauzelor antecontractului, și o încăpere, denumită hol, care la acea dată era

ocupată de un terț chiriaș,

ulterior acea încăpere a fost ocupată de

pârâți fără a exista obiecțiuni din partea proprietarului inițial I.C.,

începând din anul 1974 când au dobândit

proprietatea celuilalt apartament și până la data formulării acțiunii

reclamanții au acceptat ei înșiși folosirea netulburată a acelei încăperi de

către pârâți și

că această acceptare corespunde

principiului conform căruia reclamanții nu pot invoca alte drepturi decât

acelea avute de vânzătorul de la care au achiziționat propriul apartament.

S-a mai apreciat că, în mod nejustificat,

instanța de apel a dat eficiență juridică anumitor mențiuni din testamentul

lăsat de către defuncta I.V., mențiuni care, deși au fost preluate în cartea

funciară, sunt irelevante în speță datorită redactării lor lacunare.

În altă ordine de idei s-a relevat de

către instanța de recurs că soluția pronunțată în apel cu privire la magaziile

aflate în litigiu este, de asemenea, criticabilă deoarece:

se bazează pe o supraestimare a valorii

probante a înscrisurilor cu care reclamanții au demonstrat doar achiziționarea

unor materiale de construcții, fără a dovedi utilizarea lor efectiva la

reclădirea magaziilor;

ignoră probele care confirma existența

unei contribuții a pârâților P. la edificarea acestor anexe și

contravine dispozițiilor testamentare

lăsate de I.V. care confereau lui P.A.I. și P.S. o cotă indiviză de proprietate

1/2 asupra dependințelor, curții și anexelor.

La 17 octombrie 2002, în temeiul art. 330

pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunțate

de către instanța de recurs.

Principala critică adusă deciziei atacate

cu recurs în anulare s-a referit la încălcarea de către instanța de apel a

prevederilor Decretului Lege nr. 115/1938.

S-a susținut că o astfel de încălcare a

avut loc în condițiile în care instanța a dat în mod nejustificat eficiență

juridică unui antecontract prin care I.V., proprietara originară a imobilului

care formează obiectul litigiului, a convenit cu pârâții P.A. și P.S. să le

vândă o parte a acelui bun.

În dezvoltarea acestei critici s-a

evidențiat că respectivul antecontract:

nu este însoțit de dovezi privind efectiva

achitare a prețului de către pârâți,

nu a fost urmat de încheierea unui act de

vânzare cumpărare în formă autentică,

nu a făcut obiectul unor mențiuni în

cartea funciară și

nu a fost invocat de beneficiarii

promisiunii de vânzare ca temei al unei acțiuni în prestație tabulară.

Printr-o altă critică s-a relevat că

instanța de recurs nu a ținut seama de împrejurarea că singurele drepturi reale

exercitate legitim de pârâții P. au fost dobândite pe aceștia pe cale

succesorală, ca efect al unui legat lăsat în favoarea lor de proprietara originară

a apartamentului, fiind intabulate ca atare.

În aceeași ordine de idei s-a subliniat că

recunoașterea în favoarea pârâților a dreptului de proprietate asupra unui hol

și unei magazii constituie o încălcare de către instanța de recurs a

prevederilor art. 899 și art. 903 C. civ., întrucât contravine dispozițiilor

testamentare amintite care au delimitat cele două apartamente în cadrul

imobilului.

O altă critică evocată în motivarea

recursului în anulare se referă la greșita apreciere de către instanța de

recurs a probelor care atestau că magazia care a format obiect de litigiu a

fost edificată de reclamanți.

Ca urmare a declarării acestui recurs în

anulare, cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de

Casație și Justiție cu numărul de dosar 4591/2002.

La termenul de la 6 februarie 2004 a fost

introdus în cauza P.A.A., fiul pârâtului inițial P.A.I., decedat la 21 august

2003 și pe care îl moștenește ca unic succesor acceptat, conform certificatului

nr. 6/2004 emis la 29 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public B.H.I. din Blaj.

În ceea ce îi privește, intimații

reclamanți au solicitat admiterea recursului în anulare, iar intimații pârâți

au cerut respingerea acestuia, depunând în acest sens și un „memoriu” cu

caracter de întâmpinare.

Având a se pronunța asupra recursului în

anulare, Curtea reține că în dosarul de fond se află depusă copia unui înscris

intitulat „contract de vindere-cumpărare-provizoriu” care, aparent, atestă că

la 3 iulie 1961 I.V. și I.C. ar fi convenit să le vândă pârâților P.A.I. și

P.A. „apartamentul nr. 1” (care includea o camera, o bucătărie și un hol),

„jumătate din terenul aferent clădirii”, „1/2 din pivnița existentă”, precum și

„jumătate parte din pod”.

Este de remarcat că respectivul înscris nu

menționează într-o formă explicită adresa imobilului care urma să fie vândut,

iar caracterul sau olograf nu oferă certitudinea că ar fi fost cu adevărat

semnat de I.V. și I.C.

De altfel, el nu a făcut obiectul unor

notări în cartea funciară, nu se coroborează cu alte probe administrate în

cauză și nu a fost urmat de încheierea unui act de vânzare cumpărare, fiind

deci lipsit de eficientă juridică în ceea ce privește configurarea drepturilor

de proprietate ale părților.

Cu toate acestea respectivul înscris a

fost analizat pe larg de către instanțele de fond și de recurs care au apreciat

fără temei că ar avea o forță probantă considerabilă.

Pe de altă parte instanțele, inclusiv cea

de apel, s-au pronunțat fără a verifica anumite înscrisuri care ar putea fi

esențiale pentru deslușirea raporturilor juridice deduse judecății.

Nu s-a observat de pildă că intabularea

drepturilor pe care pârâții pe de-o parte și I.C. pe de alta le-au moștenit de

la I.V. s-a făcut nu numai în baza testamentului autentificat sub nr. 791/1961

de către fostul Notariat de Stat Raional Mediaș aflat în copie în dosarul de

fond ci și în considerarea unui certificat de moștenitor emis de către același

notariat sub numărul 16/1993.

În acest sens sunt de amintit mențiunile

din extrasul de Carte funciară depus în dosarul de apel.

Așa fiind, prezentarea respectivului

certificat era absolut necesară cu atât mai mult cu cât este de presupus că,

prin mențiunile pe care le conține, actul amintit ilustrează într-o formă chiar

mai explicită decât cartea funciara natura și întinderea drepturilor pe care

participanții la dezbaterea succesorală și le-au recunoscut reciproc.

În acest context este cu totul pertinentă

sublinierea făcută în motivarea recursului în anulare, în sensul că reclamanții

M.N., M.L. și R.A. nu se pot prevala de mai multe drepturi decât acelea avute

de I.C. cu care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 1520/1974 de către fostul Notariat de Stat Alba, act depus în copie în

dosarul de fond.

Materialul probatoriu este incomplet și în

ceea ce privește suprafața exactă a terenului asupra căruia se poartă litigiul.

Este de amintit astfel că expertiza

efectuată în cauză a evidențiat existența în fapt a unei suprafețe de 342 mp și

că în acest sens sunt și mențiunile actuale din cartea funciara.

Tot în dosarul primei instanțe a fost

depusă și copia unei petiții în care pârâții inițiali P.A.I. și P.S. au

menționat că acești 342 mp au fost „obținuți prin sentința civilă nr.

880/1999”.

Deși susceptibilă de a contribui la

determinarea întinderii drepturilor părților nici această hotărâre nu a fost

depusă în dosar, iar instanțele nu și-au exercitat rolul activ, în sensul de a

impune părților să prezinte respectiva sentință.

Aceeași lipsă de rol activ se evidențiază

și în ceea ce privește amintita petiție a pârâților P.A.I. și P.S. depusă în

dosarul de fond în condiții neclare și în legătură cu care nu s-a precizat dacă

are caracterul unei cereri reconvenționale, ori reprezintă doar copia unei

acțiuni formulate separat.

O altă încălcare a prevederilor art. 129

C. proc. civ., rezidă în omisiunea instanțelor de a pune în discuția părților

natura juridică a acțiunii deduse judecății în condițiile în care temeiurile de

drept invocate sunt contradictorii.

Este de observat astfel că pe de-o parte

reclamanții au invocat dispozițiile art. 728 și art. 729 C. civ., aplicabile în

cazul unei acțiuni în realizare având ca obiect încetarea stării de

indiviziune, iar pe de altă parte s-au prevalat de prevederile art. 111 C.

proc. civ., sugerând ca în realitate imobilul a fost împărțit în doua loturi

prin chiar testamentul defunctei I.V., iar în cauza de față s-ar urmări în

principal doar o constatare a acestei situații juridice.

Este vădit de altfel că instanța de fond

și mai târziu cea de recurs au luat în considerare caracterul de acțiune în

realizare, în timp ce soluția instanței de apel pare a corespunde într-o mai

mare măsură unei acțiuni în constatare.

În raport cu încălcările esențiale ale

legii evocate mai sus, Curtea urmează a face aplicarea art. 330 pct. 2, precum

și a art. 330

3

alin. (1) și respectiv a art. 313 C. proc. civ.,

admițând recursul în anulare, casând hotărârile pronunțate în apel și în recurs

și trimițând cauza, în vederea rejudecării apelurilor, instanței competente

material.

Referitor la acest ultim aspect, Curtea

are în vedere că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., competența de judecare a

apelurilor declarate în cauza de față aparține Curții de Apel Alba Iulia.

Instanța de trimitere urmează a pune în

vedere reclamanților necesitatea precizării temeiului legal al acțiunii,

solicitând totodată explicații pârâților în legătură cu petiția aflata în

dosarul de fond.

Aceste chestiuni urmează a fi, de

asemenea, supuse dezbaterii părților în vederea unei corecte determinări a

cadrului procesual.

Aceeași instanță va dispune măsurile

procedurale necesare completării materialului probatoriu cu înscrisurile a

căror depunere a fost omisă în primul ciclu procesual.

În cadru legal și probatoriu astfel

definit urmează a fi analizate și celelalte apărări invocate de reclamanți și

pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 2100/ R din 17 octombrie 2001 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă.

Casează hotărârea atacată, precum și

decizia nr. 535/ A din 25 aprilie 2001 a tribunalului Alba, secția civilă.

Trimite cauza la Curtea de Apel Alba Iulia

în vederea rejudecării apelului declarat de reclamanții M.N., M.L. și R.A.

împotriva sentinței civile nr. 1250 din 20 noiembrie 2000 a Judecătoriei Blaj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie

2004.