ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2004

Reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1250/2000 pronunțată de Judecătoria Blaj la 20 noiembrie 2000, în dosarul nr. 86/2000 a fost admisă în parte acțiunea formulată de M.N., M.L. și R.A. în contradictoriu cu P.A.I. și P.S., constatându-se că reclamanții și pârâții sunt „coproprietari asupra imobilului situat administrativ în municipiul Blaj, str. Astra jud. Alba” și care se compune din construcție și teren în suprafață de 342 mp. În ceea ce privește întinderea drepturilor indivize ale părților s-a constatat că reclamanții au o „cotă de 2/4 părți cu titlu de cumpărare bun comun”, iar pârâții „o cotă de 2/4 părți cu titlu de moștenire”. Prin aceeași sentință s-a dispus încetarea stării de indiviziune, în sensul atribuirii reclamanților și respectiv pârâților a câte unuia dintre cele doua loturi care conform expertizei efectuate în cauză prezentau caracteristicile unor apartamente distincte.

În legătură cu un al treilea „lot” cuprinzând „wc - ul din curte și terenul aferent curții în suprafață de 126 mp” s-a decis că părțile urmează să rămână în indiviziune forțată, pentru fiecare dintre cele trei loturi fiind stabilite numere topografice distincte. Tot în dispozitivul sentinței menționate s-a prevăzut ca „zidul despărțitor dintre cele doua apartamente, acoperișul, podul și pivnița” să aibă regim de „părți indivize comune”.

De asemenea, instanța a dispus intabularea în cartea funciară a drepturilor de proprietate astfel configurate, a obligat pe pârâți în solidar să plătească reclamanților 740 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins celelalte capete de cerere prin care reclamanții solicitaseră: să se constate că au făcut lucrări de investiții la apartamentul pe care îl ocupă; să se recunoască „în favoarea” aceluiași apartament un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu autoturismul asupra terenului, servitute care să fie intabulată ca atare; să fie obligați pârâții să le lase reclamanților în deplină proprietate, posesie și folosință spațiile pe care le dețin fără nici un titlu: „magazie și 1/2 din holul comun și să fie obligați pârâții la plata unor despăgubiri corespunzător lipsei de folosință a cotei de 1/2 din același hol comun.

Apelul făcut ulterior de reclamanții M.N., M.L. și R.A. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 535/A pronunțată de Tribunalul Alba, secția civilă la 25 aprilie 2001 în dosarul nr. 1127/2001. Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte și s-a constatat că: „defuncta I.V. născută C. a procedat la parcelarea imobilului înscris în C.F. 106 Blaj oraș nr. top 300/2 în două parcele” identificate conform expertizei tehnice efectuate în cauză, asupra parcelei denumite „apartamentul 1” au drepturi exclusive reclamanții M.N. și M.L., precizându-se totodată că reclamanta R.A. are asupra aceleiași parcele un drept de uzufruct viager „în cota de 1/2” și - pârâții P.A.I.

și P.S. sunt coproprietari în indiviziune ai parcelei denumite „apartamentul 2” asupra căreia au cate o cota indiviză de proprietate de 1/2 fiecare.

Prin aceeași decizie: s-a dispus intabularea în cartea funciară a acestei parcelări și a drepturilor reale ale părților, inclusiv a dreptului de uzufruct aparținând reclamantei R.A.; s-a constatat că „reclamanții au edificat pe cheltuială proprie investiții la apartamentul nr. 1 constând în baie, bucătărie, magazie, garaj, atelier mase plastice, construite din cărămidă și având acoperiș din țiglă” dispunându-se intabularea în cartea funciară a acestor construcții și radierea vechilor anexe „construite din scândură”, au fost obligați pârâții „să lase reclamanților în deplină proprietate, posesie și folosință” o magazie compusă din trei încăperi, precum și „holul comun de intrare în apartamente”, s-a dispus evacuarea pârâților din acele spații și s-a constatat că părțile rămân în indiviziune forțată asupra unor elemente de construcție menționate expres în dispozitiv.

Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute, intimații pârâți fiind obligați să le plătească apelanților-reclamanți 4 000 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții P.A.I. și P.S., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia cu numărul de dosar 4575/2001. Prin decizia civilă nr. 4575 pronunțată la 17 octombrie 2001, instanța a admis recursul și a modificat hotărârea recurată, în sensul respingerii apelului. Pronunțând această decizie, instanța de recurs a reținut în esență că soluționarea cauzei în primă instanță este cea corectă, deoarece dă eficiență juridică unui antecontract încheiat la 3 iulie 1961 între foștii proprietari ai imobilului, I.V.

și I.C., pe de-o parte și P.A.I. și P.S. pe de alta, aceștia din urmă în calitate de beneficiari ai unei promisiuni de vânzare a unuia dintre cele doua apartamente. În același sens s-a subliniat că respectivul apartament includea, potrivit clauzelor antecontractului, și o încăpere, denumită hol, care la acea dată era ocupată de un terț chiriaș, ulterior acea încăpere a fost ocupată de pârâți fără a exista obiecțiuni din partea proprietarului inițial I.C., începând din anul 1974 când au dobândit proprietatea celuilalt apartament și până la data formulării acțiunii reclamanții au acceptat ei înșiși folosirea netulburată a acelei încăperi de către pârâți și că această acceptare corespunde principiului conform căruia reclamanții nu pot invoca alte drepturi decât acelea avute de vânzătorul de la care au achiziționat propriul apartament.

S-a mai apreciat că, în mod nejustificat, instanța de apel a dat eficiență juridică anumitor mențiuni din testamentul lăsat de către defuncta I.V., mențiuni care, deși au fost preluate în cartea funciară, sunt irelevante în speță datorită redactării lor lacunare. În altă ordine de idei s-a relevat de către instanța de recurs că soluția pronunțată în apel cu privire la magaziile aflate în litigiu este, de asemenea, criticabilă deoarece: se bazează pe o supraestimare a valorii probante a înscrisurilor cu care reclamanții au demonstrat doar achiziționarea unor materiale de construcții, fără a dovedi utilizarea lor efectiva la reclădirea magaziilor; ignoră probele care confirma existența unei contribuții a pârâților P. la edificarea acestor anexe și contravine dispozițiilor testamentare lăsate de I.V.

care confereau lui P.A.I. și P.S. o cotă indiviză de proprietate 1/2 asupra dependințelor, curții și anexelor. La 17 octombrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunțate de către instanța de recurs. Principala critică adusă deciziei atacate cu recurs în anulare s-a referit la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor Decretului Lege nr. 115/1938. S-a susținut că o astfel de încălcare a avut loc în condițiile în care instanța a dat în mod nejustificat eficiență juridică unui antecontract prin care I.V., proprietara originară a imobilului care formează obiectul litigiului, a convenit cu pârâții P.A.

și P.S. să le vândă o parte a acelui bun. În dezvoltarea acestei critici s-a evidențiat că respectivul antecontract: nu este însoțit de dovezi privind efectiva achitare a prețului de către pârâți, nu a fost urmat de încheierea unui act de vânzare cumpărare în formă autentică, nu a făcut obiectul unor mențiuni în cartea funciară și nu a fost invocat de beneficiarii promisiunii de vânzare ca temei al unei acțiuni în prestație tabulară. Printr-o altă critică s-a relevat că instanța de recurs nu a ținut seama de împrejurarea că singurele drepturi reale exercitate legitim de pârâții P. au fost dobândite pe aceștia pe cale succesorală, ca efect al unui legat lăsat în favoarea lor de proprietara originară a apartamentului, fiind intabulate ca atare.

În aceeași ordine de idei s-a subliniat că recunoașterea în favoarea pârâților a dreptului de proprietate asupra unui hol și unei magazii constituie o încălcare de către instanța de recurs a prevederilor art. 899 și art. 903 C. civ., întrucât contravine dispozițiilor testamentare amintite care au delimitat cele două apartamente în cadrul imobilului. O altă critică evocată în motivarea recursului în anulare se referă la greșita apreciere de către instanța de recurs a probelor care atestau că magazia care a format obiect de litigiu a fost edificată de reclamanți. Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare, cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4591/2002.

La termenul de la 6 februarie 2004 a fost introdus în cauza P.A.A., fiul pârâtului inițial P.A.I., decedat la 21 august 2003 și pe care îl moștenește ca unic succesor acceptat, conform certificatului nr. 6/2004 emis la 29 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public B.H.I. din Blaj. În ceea ce îi privește, intimații reclamanți au solicitat admiterea recursului în anulare, iar intimații pârâți au cerut respingerea acestuia, depunând în acest sens și un „memoriu” cu caracter de întâmpinare. Având a se pronunța asupra recursului în anulare, Curtea reține că în dosarul de fond se află depusă copia unui înscris intitulat „contract de vindere-cumpărare-provizoriu” care, aparent, atestă că la 3 iulie 1961 I.V.

și I.C. ar fi convenit să le vândă pârâților P.A.I. și P.A. „apartamentul nr. 1” (care includea o camera, o bucătărie și un hol), „jumătate din terenul aferent clădirii”, „1/2 din pivnița existentă”, precum și „jumătate parte din pod”. Este de remarcat că respectivul înscris nu menționează într-o formă explicită adresa imobilului care urma să fie vândut, iar caracterul sau olograf nu oferă certitudinea că ar fi fost cu adevărat semnat de I.V. și I.C. De altfel, el nu a făcut obiectul unor notări în cartea funciară, nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză și nu a fost urmat de încheierea unui act de vânzare cumpărare, fiind deci lipsit de eficientă juridică în ceea ce privește configurarea drepturilor de proprietate ale părților.

Cu toate acestea respectivul înscris a fost analizat pe larg de către instanțele de fond și de recurs care au apreciat fără temei că ar avea o forță probantă considerabilă. Pe de altă parte instanțele, inclusiv cea de apel, s-au pronunțat fără a verifica anumite înscrisuri care ar putea fi esențiale pentru deslușirea raporturilor juridice deduse judecății. Nu s-a observat de pildă că intabularea drepturilor pe care pârâții pe de-o parte și I.C. pe de alta le-au moștenit de la I.V. s-a făcut nu numai în baza testamentului autentificat sub nr. 791/1961 de către fostul Notariat de Stat Raional Mediaș aflat în copie în dosarul de fond ci și în considerarea unui certificat de moștenitor emis de către același notariat sub numărul 16/1993.

În acest sens sunt de amintit mențiunile din extrasul de Carte funciară depus în dosarul de apel. Așa fiind, prezentarea respectivului certificat era absolut necesară cu atât mai mult cu cât este de presupus că, prin mențiunile pe care le conține, actul amintit ilustrează într-o formă chiar mai explicită decât cartea funciara natura și întinderea drepturilor pe care participanții la dezbaterea succesorală și le-au recunoscut reciproc. În acest context este cu totul pertinentă sublinierea făcută în motivarea recursului în anulare, în sensul că reclamanții M.N., M.L. și R.A. nu se pot prevala de mai multe drepturi decât acelea avute de I.C. cu care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1520/1974 de către fostul Notariat de Stat Alba, act depus în copie în dosarul de fond.

Materialul probatoriu este incomplet și în ceea ce privește suprafața exactă a terenului asupra căruia se poartă litigiul. Este de amintit astfel că expertiza efectuată în cauză a evidențiat existența în fapt a unei suprafețe de 342 mp și că în acest sens sunt și mențiunile actuale din cartea funciara. Tot în dosarul primei instanțe a fost depusă și copia unei petiții în care pârâții inițiali P.A.I. și P.S. au menționat că acești 342 mp au fost „obținuți prin sentința civilă nr. 880/1999”. Deși susceptibilă de a contribui la determinarea întinderii drepturilor părților nici această hotărâre nu a fost depusă în dosar, iar instanțele nu și-au exercitat rolul activ, în sensul de a impune părților să prezinte respectiva sentință.

Aceeași lipsă de rol activ se evidențiază și în ceea ce privește amintita petiție a pârâților P.A.I. și P.S. depusă în dosarul de fond în condiții neclare și în legătură cu care nu s-a precizat dacă are caracterul unei cereri reconvenționale, ori reprezintă doar copia unei acțiuni formulate separat. O altă încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., rezidă în omisiunea instanțelor de a pune în discuția părților natura juridică a acțiunii deduse judecății în condițiile în care temeiurile de drept invocate sunt contradictorii. Este de observat astfel că pe de-o parte reclamanții au invocat dispozițiile art. 728 și art. 729 C. civ., aplicabile în cazul unei acțiuni în realizare având ca obiect încetarea stării de indiviziune, iar pe de altă parte s-au prevalat de prevederile art. 111 C. proc.

civ., sugerând ca în realitate imobilul a fost împărțit în doua loturi prin chiar testamentul defunctei I.V., iar în cauza de față s-ar urmări în principal doar o constatare a acestei situații juridice. Este vădit de altfel că instanța de fond și mai târziu cea de recurs au luat în considerare caracterul de acțiune în realizare, în timp ce soluția instanței de apel pare a corespunde într-o mai mare măsură unei acțiuni în constatare. În raport cu încălcările esențiale ale legii evocate mai sus, Curtea urmează a face aplicarea art. 330 pct. 2, precum și a art. 330 3 alin. (1) și respectiv a art. 313 C. proc. civ., admițând recursul în anulare, casând hotărârile pronunțate în apel și în recurs și trimițând cauza, în vederea rejudecării apelurilor, instanței competente material.

Referitor la acest ultim aspect, Curtea are în vedere că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., competența de judecare a apelurilor declarate în cauza de față aparține Curții de Apel Alba Iulia. Instanța de trimitere urmează a pune în vedere reclamanților necesitatea precizării temeiului legal al acțiunii, solicitând totodată explicații pârâților în legătură cu petiția aflata în dosarul de fond. Aceste chestiuni urmează a fi, de asemenea, supuse dezbaterii părților în vederea unei corecte determinări a cadrului procesual. Aceeași instanță va dispune măsurile procedurale necesare completării materialului probatoriu cu înscrisurile a căror depunere a fost omisă în primul ciclu procesual. În cadru legal și probatoriu astfel definit urmează a fi analizate și celelalte apărări invocate de reclamanți și pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2100/ R din 17 octombrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează hotărârea atacată, precum și decizia nr. 535/ A din 25 aprilie 2001 a tribunalului Alba, secția civilă. Trimite cauza la Curtea de Apel Alba Iulia în vederea rejudecării apelului declarat de reclamanții M.N., M.L. și R.A. împotriva sentinței civile nr. 1250 din 20 noiembrie 2000 a Judecătoriei Blaj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2004.