ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1169/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1/ I / P din 20

februarie 2003, Curtea de Apel Oradea, secția penală, admițând plângerea

formulată de inculpatul C.D. împotriva ordonanței din 11 februarie 2003, emisă

de Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, a dispus

revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2 din 11

februarie 2003, emisă de același organ.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență că, față de împrejurarea că, cercetările în cauză au fost

începute în luna decembrie 2001 de către Parchetul Militar Oradea, care în luna

noiembrie 2002 și-a declinat competența în favoarea Parchetului Național

Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, iar arestarea inculpatului a avut

loc abia la 11 februarie 2003, deci peste un an de la data comiterii presupusei

infracțiuni, fără ca, în acest interval de timp să fi schimbat în vreun fel

starea de fapt, nu se mai poate susține, că lăsarea sa în libertate prezintă

pericol pentru ordinea publică, situație în care, continuarea cercetărilor se

poate face și cu inculpatul în stare de libertate.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

pentru motivul cuprins la pct. 17

1

al art. 385

9

C. proc.

pen., în sensul că, instanța a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a

dispus revocarea arestării preventive a inculpatului, solicitându-se casarea

încheierii atacate, iar pe fond respingerea plângerii.

Recursul declarat este fondat.

Prin ordonanța emisă la 11 februarie

2003, Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea a luat

măsura arestării preventive a inculpatului, pe o durată de 30 de zile, în

temeiul dispozițiilor art. 148 lit. d) și h) C. proc. pen., acțiunea penală fiind

pornită împotriva inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin.

(1) și (2) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 din Legea nr.

78/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 148

alin. (1) lit. d) și h) C. proc. pen., măsura arestării inculpatului poate fi

luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 din același cod,

respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă penală

și numai dacă, în primul caz sunt date suficiente că inculpatul a încercat să

zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea vreunui martor sau expert,

distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea

fapte, iar în cel de al doilea caz, inculpatul să fi săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa

în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Verificând probele administrate în

cauză, de către organul de urmărire penală, până în prezent, se constată că

există indicii temeinice că inculpatul C.D. a săvârșit fapte prevăzute de legea

penală.

Totodată s-a mai stabilit că, actele

materiale ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care

inculpatul este cercetat, fac parte dintr-o activitate infracțională complexă

în care sunt implicate și alte persoane, iar în declarațiile date la procuror,

martorii B.D., V.T. și M.A., au relatat că, inculpatul C.D. împreună cu

inculpatul S.C., coinculpat în cauză, au făcut presiuni asupra lor pentru a-i

determina să-și schimbe declarațiile date inițial la organul de urmărire

penală, unora dintre ei fiindu-le oferite sume de bani, în acest scop.

Motivarea instanței, în sensul că,

declarațiile celor patru martori, autentificate la notariat, ar fi fost date

pentru a folosi inculpaților în fața Consiliului de disciplină, nu poate fi

primită, întrucât, din cuprinsul declarațiilor luate acestora de procuror,

rezultă fără dubiu, că prin obținerea lor, inculpații (în speță inculpatul) a

urmărit să scape de răspundere pentru infracțiunile comise.

Așa fiind, instanța constată că în

speță, sunt date suficiente din care rezultă că inculpatul a încercat să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori așa încât și

pentru acest motiv, revocarea măsurii arestării preventive nu se impune.

Referitor la pericolul pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul prin lăsarea sa în libertate,

se constată că, față de împrejurarea că inculpatul, a deținut funcția de ofițer

în cadrul Biroului Ordine Publică al Poliției municipiului Oradea, fiind

cercetat în cauza de față pentru fapte de corupție pentru care există indicii

temeinice sub aspectul săvârșirii lor, creează în rândul membrilor

colectivității un sentiment de insecuritate socială cu consecința pierderii

încrederii în sistemul judiciar, slăbind autoritatea legii în sensul

respectului față de aceasta pe de o parte și al fermității aplicării ei, pe de

altă parte.

În fine, cercetarea în stare de

libertate, pentru fapte grave, a unor astfel de persoane, care dimpotrivă

trebuiau să vegheze la menținerea ordinii de drept și respectarea legii, poate

constitui o încurajare la încălcarea cerințelor de conduită obligatorie,

stabilite de normele de drept.

Sintetizând, se constată că au fost

îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 148 lit. d) și h) C. proc.

pen., pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, atât în ceea

ce privește existența dovezilor referitoare la încercarea inculpatului de a

zădărnici aflarea adevărului prin influențarea unor martori, cât și cele referitoare

la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care acesta este

cercetat și pericolul pentru ordinea publică pe care lăsarea sa în libertate

l-ar prezenta.

De asemenea, pentru a se asigura

buna desfășurare a procesului penal, măsura arestării preventive este

justificată, fiind îndeplinite și sub acest aspect dispozițiile art. 136 C.

proc. pen.

Urmează a se admite recursul

declarat de parchet, a se casa încheierea atacată, iar pe fond, a se respinge

ca nefondată plângerea formulată de inculpatul C.D. împotriva ordonanței de

arestare preventivă emisă la 11 februarie 2003, de Parchetul Național

Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, împotriva inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, privind pe

inculpatul C.D.

Casează încheierea nr. 1 /I / P din

20 februarie 2003 a Curții de Apel Oradea;

Respinge plângerea formulată de

inculpat, împotriva ordonanței din 11 februarie 2003, emisă de Parchetul Național

Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

martie 2003.