ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3061/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.1. Acțiunea și cererea

reconvențională.

a) La 9 decembrie 1999 reclamanta

P.(C.)E., cu domiciliul ales la avocat C.A., a înregistrat acțiunea în

revendicare contra pârâților C.P. și M. Obiectul cauzei indicat prin cererea de

chemare în judecată îl constituie:

a) predarea apartamentului 23,compus

din 3 camere, dependințe și teren de 34,23 mp și

b) constatarea neopozabilității

(art. 973 C. civ.) și a ineficienței legale (art. 948 și art. 1803 C. civ.) a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1521 din 29 noiembrie 1996 dintre S.C. H.

S.A. și C.P.

Temeiul juridic al acțiunii și

cadrul procesual a fost fixat de reclamantă, indicându-se art. 480 și art. 481

C. civ.

Înscrisurile doveditoare ale

titlului de proprietate, cele privind preluarea de stat au fost anexate

cererii.

c) Pârâții C., la 9 martie 2000 au

depus în ședință întâmpinarea și cererea reconvențională, invocând

buna-credință la cumpărarea apartamentului preluat de stat cu titlu valabil și

solicitând să se constate validitatea titlului, că nu sunt incidente

dispozițiile art. 973, art. 948 și art. 1803 C. civ., iar, în subsidiar, că vor

introduce o acțiune separată în despăgubire.

1.2. Hotărârile pronunțate

a) Tribunalul București, secția a IV

– a civilă, prin sentința civilă nr. 915 din 29 iulie 2001 a admis acțiunea și

a obligat pârâții să lase în proprietate și posesie imobilul revendicat și a

respins cererea reconvențională ca nefondată.

Instanța a reținut, deci, că

obiectul acțiunii îl constituie revendicarea și a comparat cele două titluri,

preferîndu-l pe cel originar, întrucât pârâta C.P.a cumpărat „imobilul în

litigiu de la un neproprietar … care nu a deținut în proprietatea sa nici un

moment acest imobil”.

Drept consecință, instanța de fond

nu a examinat și soluționat explicit capătul 2 de cerere vizând constatarea

neopozabilității și ineficacității legale a contractului de vânzare-cumpărare

din 1996. Întrucât reclamanta nu a atacat cu apel sentința, aceasta a rămas

definitivă și irevocabilă față de ea, conform art. 377 alin. (2) pct. 2 cu

privire la capătul 2 de cerere, care nu va mai face obiect de cercetare în

recurs.

b) Prin decizia nr. 583 a din 20

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile pârâților Consiliul General și C.P. și M., cu

motivarea că:

- hotărârea judecătorească, sentința

nr. 535 din 23 aprilie 1999, este definitivă și irevocabilă „constatând dreptul

de proprietate preexistent asupra apartamentului”;

- această hotărâre judecătorească,

reprezintă o realitate socială care nu poate fi ignorată și încălcată de către

persoanele care nu au figurat în proces, ele se impun ca fapte juridice, care

trebuie respectate de toate celelalte persoane și reprezintă, în esență,

respectul datorat în raporturile sociale, drepturilor legalmente dobândite”;

- dispozițiile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 se aplică „în situația în care se invocă nulitatea actului

juridic de înstrăinare, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție”, iar

obiectul acțiunii îl constituie revendicarea imobiliară, în cadrul căreia

buna-credință nu poate constitui un criteriu preferabil, căci

- „buna-credință are relevanță

într-o acțiune în revendicare imobiliară numai în situația în care nici una din

părți nu are titlu de proprietate”, iar Legea nr. 10/2001 „are relevanță numai

cu privire la valabilitatea/nevalabilitatea titlului subdobânditorului, fără a

oferi criterii noi, absolute pentru compararea titlurilor de proprietate”,

- iar, în final, reține că apelul

Consiliului General „nu a fost motivat în fapt și în drept”, lipsind mijloacele

de apărare care să fie analizate.

1.3. Motivele de recurs

a) Recursului Consiliului General al

Municipiului București se întemeiază pe dispozițiile art. 204 pct. 9 C. proc.

civ. susținând că „greșit instanțele au apreciat ca nefiind valabil titlul

statului”, cât timp decizia nr. 349/1986, de preluare, dată în baza Decretului

nr. 223/1974, i-a fost comunicată reclamantei, ca urmare, statul a fost

legitimat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chiriașa C.P., cu

respectarea Legii nr. 112/1996 și în lipsa notificării de către reclamantă.

b) Recursul pârâților C.P. și C.M.

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cuprinde

următoarele motive:

- în lipsa dosarului nr. 2982/1998

și a exemplarului original al sentinței nr. 535 din 22 aprilie 1999, instanțele

nu trebuiau să admită o xerocopie a ei, pe care să-și justifice soluția,

- această hotărâre nu le este

opozabilă întrucât pârâții nu au fost părți în acel proces, în care reclamanta

s-a judecat, în 1998/1999, cu un neproprietar, Consiliul General, căci

apartamentul fusese vândut din 1996 pârâtei C.,

- reclamanta nu avea vocație legală

la restituire în natură, căci la 2 aprilie 1996, când a cerut, nu avea

cetățenie română, condiție impusă prin art. 4 din Legea nr. 112/1995, căci a

dobândit-o la 8 februarie 1998.

- în baza Acordului Româno-Italian

din 23 ianuarie 1996, Statul Român a plătit despăgubiri în valoare de

1.312.000.000 lire italiene, incluzând și pe cele referitoare la apartamentul

în litigiu, preluat în baza Decretului nr. 233/1974, astfel că:

- în 1998 când a introdus acțiunea

în revendicare reclamanta nu avea calitatea de proprietar „pentru că practic

apartamentul îi fusese cumpărat de Statul Român în baza acordului cu Italia din

23 ianuarie 1968”,

- titlul pârâților C. este valabil

fiind consolidat de calitatea de subdobânditori de bună-credință, mai ales că

nu s-a cerut și nici declarat nulitatea acestuia și, în sfârșit,

- chiar și în situația cumpărării

celor două titluri, instanțele trebuiau să „constate că la titluri legale

câștig de cauză are el ce posedă bunul litigios”, adică pârâta-recurentă C.P.

Intimata-reclamantă P.E. nu a depus

întâmpinare și nici note scrise, ci doar, numeroase înscrisuri, unele existente

în dosarul de fond și copii ale unor hotărâri judecătorești, cu titlu de

exemple de jurisprudență în materia retrocedării imobiliare.

2.1. Cadrul procesual, obiectul

cauzei și temeiul juridic.

Cum s-a arătat, reclamanta a cerut

prin acțiune (și a stăruit ulterior) numai revendicarea apartamentului nr. 23,

vândut, de stat, în baza Legii nr. 12/1996, pârâtei-recurente C.P.

Acțiunea în revendicare s-a

întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. proc. civ. și, în acest cadru,

pe compararea celor două titluri, fără ca, în prealabil, ori prin aceeași

cerere reclamanta să solicite declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 1996.

2.2. Preluarea apartamentului de

către Statul Român.

a. Reclamanta a susținut energic că

preluarea s-a făcut fără titlu valabil deoarece Decretul nr. 223/1974 este

neconstituțional și contrar tratatelor internaționale incidente, iar pârâții că

preluarea s-a realizat cu titlu valabil, întrucât a fost respectat Decretul nr.

223/1974, decizia de preluare fiind comunicată reclamantei și necontestată. Pe

de altă parte, s-a invocat Acordul dintre România și Italia în baza căruia s-au

plătit despăgubiri statului italian, care includ și pe cele relative la

apartamentul în litigiu, reclamanta fiind cetățean italian, până în 1998 când a

dobândit și cetățenia română.

b) Este, așadar, necontestat și

dovedit că apartamentul nr. 23 a fost preluat de stat în baza art. 2 alin. (1)

din Decretul nr. 223/1974 prin decizia nr. 1696 din 29 octombrie 1947 a Comitetului

Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului București și trecut în

administrarea ICRAL H.

În expunerea de motive a deciziei se

invocă adresa nr. 50179 din 30 iulie 1977 a Ministerului Finanțelor, Direcția

valutară și a relațiilor financiare cu străinătatea, în care se relevă că

„numita C.P.E., cetățeană italiană, are în proprietate apartamentul 23 ….. care

se încadrează în acordul româno-italian din 23 ianuarie 1968, figurând în lista

anexă 1, poziția 9, - astfel că urmează a fi preluat în proprietatea statului

conform Decretului nr. 223/1974”.

Reclamanta nu a infirmat acest

temei, iar înscrisul prezentat prin care se atestă că nu ar fi primit

despăguhirile cuvenite de la Statul Italian nu anihilează efectele acordului

intrat în vigoare în 1972, în baza căruia România a achitat suma globală de

peste 1,3 miliarde lire italiene; chestiunea plății sumei cuvenite cu titlu

individual de despăgubiri reclamantei, de către statul italian, excede cadrului

procesual și obligațiilor statului român.

Așadar, preluarea s-a făcut cu titlu

valabil, iar Statul Român, prin plata despăgubirilor globale către Statul

Italian, în baza Acordului din 23 ianuarie 1968, și-a consolidat dreptul de

proprietatea asupra apartamentului revendicat, iar reclamanta și-a pierdut

irevocabil acest drept, astfel că nu are nici calitatea de „persoană

îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001.

2.5. Caracterizarea titlurilor

De altfel, reclamanta nu s-a

prevalat de dispozițiile art. 47 din această lege, afirmând, repetat, că Legea

nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, în care acțiunea în revendicare se

întemeiază pe dreptul comun.

În consecință, reclamanta nu mai

poate invocat titlul originar de proprietate și nici compararea titlurilor, așa

cum eronat au procedat instanțele spre a caracteriza pe cel mai bine consolidat

și a admite acțiunea în revendicare, căci nu aflăm în prezența a două titluri

de proprietate valide.

Dobândirea atipică a dreptului de

proprietate de către Stat a fost, într-adevăr, caracterizată la o preluare

abuzivă făcută prin Decretul nr. 223/1974, de către Legea nr. 10/2001, dar ea a

fost „reglată” prin acordul româno-italian, intrat în vigoare în 1972, aplicat

efectiv prin decizia de preluare la stat a apartamentului.

Reclamanta nu a atacat decizia

administrativă care a pus în aplicare dispozițiile acordului și ale Decretului

nr. 223/1974, iar dreptul ei la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubire

poate fi valorificat numai față de Statul Italian, în baza art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de Italia, neavând acces la acțiunea în revendicare contra Statului

Român.

2.6. Acțiunea contra pârâților C.

este, de asemenea, nefondată.

În revendicarea contra terțului

subdobânditor, fostul proprietar originar nu poate invoca reaua-credință a

acestuia și cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp nu a

introdus acțiunea în nulitatea acestui act juridic.

Deși nu are calitate de proprietar

reclamanta, care a predat-o prin decizia din 1977, în condițiile analizate, ea

putea fi titulara acțiunii în nulitate, prezentând un interes și numai într-un

asemenea cadru procesual instanța de nulitate putea cerceta condițiile de

valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.C. H. S.A., în

numele Statului Român și pârâta C.P., la 29 noiembrie 1996.

Rezultă, prin urmare, că ambele

instanțe au interpretat eronat probele și au dat o calificare greșită

raportului juridic fundamental, „legitimând” reclamanta cu un drept irevocabil

pierdut, astfel că ambele hotărâri vor fi casate și, evocând fondul, acțiunea

va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și

de pârâții C.P. și C.M. împotriva deciziei nr. 583 A din 20 decembrie 2001 a

Curții de Apel București, secția a III – a civilă.

Casează decizia

atacată precum și sentința civilă nr. 915 din 29 iunie 2001 a Tribunalului

București, secția a IV – a civilă, și respinge acțiunea formulată de reclamanta

P.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie

2004.