Decizia nr. 3061/2004 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Circumstanțele cauzei: 1.1. Acțiunea și cererea reconvențională. a) La 9 decembrie 1999 reclamanta P.(C.)E., cu domiciliul ales la avocat C.A., a înregistrat acțiunea în revendicare contra pârâților C.P. și M. Obiectul cauzei indicat prin cererea de chemare în judecată îl constituie: a) predarea apartamentului 23,compus din 3 camere, dependințe și teren de 34,23 mp și b) constatarea neopozabilității (art. 973 C. civ.) și a ineficienței legale (art. 948 și art. 1803 C. civ.) a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1521 din 29 noiembrie 1996 dintre S.C. H. S.A. și C.P. Temeiul juridic al acțiunii și cadrul procesual a fost fixat de reclamantă, indicându-se art. 480 și art. 481 C. civ. Înscrisurile doveditoare ale titlului de proprietate, cele privind preluarea de stat au fost anexate cererii. c) Pârâții C., la 9 martie 2000 au depus în ședință întâmpinarea și cererea reconvențională, invocând buna-credință la cumpărarea apartamentului preluat de stat cu titlu valabil și solicitând să se constate validitatea titlului, că nu sunt incidente dispozițiile art. 973, art. 948 și art. 1803 C. civ., iar, în subsidiar, că vor introduce o acțiune separată în despăgubire. 1.

Hotărârile pronunțate a) Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința civilă nr. 915 din 29 iulie 2001 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase în proprietate și posesie imobilul revendicat și a respins cererea reconvențională ca nefondată. Instanța a reținut, deci, că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea și a comparat cele două titluri, preferîndu-l pe cel originar, întrucât pârâta C.P.a cumpărat „imobilul în litigiu de la un neproprietar … care nu a deținut în proprietatea sa nici un moment acest imobil”. Drept consecință, instanța de fond nu a examinat și soluționat explicit capătul 2 de cerere vizând constatarea neopozabilității și ineficacității legale a contractului de vânzare-cumpărare din 1996. Întrucât reclamanta nu a atacat cu apel sentința, aceasta a rămas definitivă și irevocabilă față de ea, conform art. 377 alin. (2) pct. 2 cu privire la capătul 2 de cerere, care nu va mai face obiect de cercetare în recurs. b) Prin decizia nr. 583 a din 20 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile pârâților Consiliul General și C.P. și M., cu motivarea că: - hotărârea judecătorească, sentința nr. 535 din 23 aprilie 1999, este definitivă și irevocabilă „constatând dreptul de proprietate preexistent asupra apartamentului”; - această hotărâre judecătorească, reprezintă o realitate socială care nu poate fi ignorată și încălcată de către persoanele care nu au figurat în proces, ele se impun ca fapte juridice, care trebuie respectate de toate celelalte persoane și reprezintă, în esență, respectul datorat în raporturile sociale, drepturilor legalmente dobândite”; - dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se aplică „în situația în care se invocă nulitatea actului juridic de înstrăinare, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție”, iar obiectul acțiunii îl constituie revendicarea imobiliară, în cadrul căreia buna-credință nu poate constitui un criteriu preferabil, căci - „buna-credință are relevanță într-o acțiune în revendicare imobiliară numai în situația în care nici una din părți nu are titlu de proprietate”, iar Legea nr. 10/2001 „are relevanță numai cu privire la valabilitatea/nevalabilitatea titlului subdobânditorului, fără a oferi criterii noi, absolute pentru compararea titlurilor de proprietate”, - iar, în final, reține că apelul Consiliului General „nu a fost motivat în fapt și în drept”, lipsind mijloacele de apărare care să fie analizate. 1.

Motivele de recurs a) Recursului Consiliului General al Municipiului București se întemeiază pe dispozițiile art. 204 pct. 9 C. proc. civ. susținând că „greșit instanțele au apreciat ca nefiind valabil titlul statului”, cât timp decizia nr. 349/1986, de preluare, dată în baza Decretului nr. 223/1974, i-a fost comunicată reclamantei, ca urmare, statul a fost legitimat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chiriașa C.P., cu respectarea Legii nr. 112/1996 și în lipsa notificării de către reclamantă. b) Recursul pârâților C.P. și C.M. se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cuprinde următoarele motive: - în lipsa dosarului nr. 2982/1998 și a exemplarului original al sentinței nr. 535 din 22 aprilie 1999, instanțele nu trebuiau să admită o xerocopie a ei, pe care să-și justifice soluția, - această hotărâre nu le este opozabilă întrucât pârâții nu au fost părți în acel proces, în care reclamanta s-a judecat, în 1998/1999, cu un neproprietar, Consiliul General, căci apartamentul fusese vândut din 1996 pârâtei C., - reclamanta nu avea vocație legală la restituire în natură, căci la 2 aprilie 1996, când a cerut, nu avea cetățenie română, condiție impusă prin art. 4 din Legea nr. 112/1995, căci a dobândit-o la 8 februarie 1998. - în baza Acordului Româno-Italian din 23 ianuarie 1996, Statul Român a plătit despăgubiri în valoare de 1.312.000.000 lire italiene, incluzând și pe cele referitoare la apartamentul în litigiu, preluat în baza Decretului nr. 233/1974, astfel că: - în 1998 când a introdus acțiunea în revendicare reclamanta nu avea calitatea de proprietar „pentru că practic apartamentul îi fusese cumpărat de Statul Român în baza acordului cu Italia din 23 ianuarie 1968”, - titlul pârâților C. este valabil fiind consolidat de calitatea de subdobânditori de bună-credință, mai ales că nu s-a cerut și nici declarat nulitatea acestuia și, în sfârșit, - chiar și în situația cumpărării celor două titluri, instanțele trebuiau să „constate că la titluri legale câștig de cauză are el ce posedă bunul litigios”, adică pârâta-recurentă C.P. Intimata-reclamantă P.E. nu a depus întâmpinare și nici note scrise, ci doar, numeroase înscrisuri, unele existente în dosarul de fond și copii ale unor hotărâri judecătorești, cu titlu de exemple de jurisprudență în materia retrocedării imobiliare. 2. Recursurile sunt întemeiate. 2.1. Cadrul procesual, obiectul cauzei și temeiul juridic. Cum s-a arătat, reclamanta a cerut prin acțiune (și a stăruit ulterior) numai revendicarea apartamentului nr. 23, vândut, de stat, în baza Legii nr. 12/1996, pârâtei-recurente C.P. Acțiunea în revendicare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. proc. civ. și, în acest cadru, pe compararea celor două titluri, fără ca, în prealabil, ori prin aceeași cerere reclamanta să solicite declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1996. 2.2. Preluarea apartamentului de către Statul Român. a. Reclamanta a susținut energic că preluarea s-a făcut fără titlu valabil deoarece Decretul nr. 223/1974 este neconstituțional și contrar tratatelor internaționale incidente, iar pârâții că preluarea s-a realizat cu titlu valabil, întrucât a fost respectat Decretul nr. 223/1974, decizia de preluare fiind comunicată reclamantei și necontestată. Pe de altă parte, s-a invocat Acordul dintre România și Italia în baza căruia s-au plătit despăgubiri statului italian, care includ și pe cele relative la apartamentul în litigiu, reclamanta fiind cetățean italian, până în 1998 când a dobândit și cetățenia română. b) Este, așadar, necontestat și dovedit că apartamentul nr. 23 a fost preluat de stat în baza art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 prin decizia nr. 1696 din 29 octombrie 1947 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului București și trecut în administrarea ICRAL H. În expunerea de motive a deciziei se invocă adresa nr. 50179 din 30 iulie 1977 a Ministerului Finanțelor, Direcția valutară și a relațiilor financiare cu străinătatea, în care se relevă că „numita C.P.E., cetățeană italiană, are în proprietate apartamentul 23 ….. care se încadrează în acordul româno-italian din 23 ianuarie 1968, figurând în lista anexă 1, poziția 9, - astfel că urmează a fi preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974”. Reclamanta nu a infirmat acest temei, iar înscrisul prezentat prin care se atestă că nu ar fi primit despăguhirile cuvenite de la Statul Italian nu anihilează efectele acordului intrat în vigoare în 1972, în baza căruia România a achitat suma globală de peste 1,3 miliarde lire italiene; chestiunea plății sumei cuvenite cu titlu individual de despăgubiri reclamantei, de către statul italian, excede cadrului procesual și obligațiilor statului român. Așadar, preluarea s-a făcut cu titlu valabil, iar Statul Român, prin plata despăgubirilor globale către Statul Italian, în baza Acordului din 23 ianuarie 1968, și-a consolidat dreptul de proprietatea asupra apartamentului revendicat, iar reclamanta și-a pierdut irevocabil acest drept, astfel că nu are nici calitatea de „persoană îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001. 2.

Caracterizarea titlurilor De altfel, reclamanta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 47 din această lege, afirmând, repetat, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, în care acțiunea în revendicare se întemeiază pe dreptul comun. În consecință, reclamanta nu mai poate invocat titlul originar de proprietate și nici compararea titlurilor, așa cum eronat au procedat instanțele spre a caracteriza pe cel mai bine consolidat și a admite acțiunea în revendicare, căci nu aflăm în prezența a două titluri de proprietate valide. Dobândirea atipică a dreptului de proprietate de către Stat a fost, într-adevăr, caracterizată la o preluare abuzivă făcută prin Decretul nr. 223/1974, de către Legea nr. 10/2001, dar ea a fost „reglată” prin acordul româno-italian, intrat în vigoare în 1972, aplicat efectiv prin decizia de preluare la stat a apartamentului. Reclamanta nu a atacat decizia administrativă care a pus în aplicare dispozițiile acordului și ale Decretului nr. 223/1974, iar dreptul ei la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubire poate fi valorificat numai față de Statul Italian, în baza art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de Italia, neavând acces la acțiunea în revendicare contra Statului Român. 2.

Acțiunea contra pârâților C. este, de asemenea, nefondată. În revendicarea contra terțului subdobânditor, fostul proprietar originar nu poate invoca reaua-credință a acestuia și cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp nu a introdus acțiunea în nulitatea acestui act juridic. Deși nu are calitate de proprietar reclamanta, care a predat-o prin decizia din 1977, în condițiile analizate, ea putea fi titulara acțiunii în nulitate, prezentând un interes și numai într-un asemenea cadru procesual instanța de nulitate putea cerceta condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.C. H. S.A., în numele Statului Român și pârâta C.P., la 29 noiembrie 1996. Rezultă, prin urmare, că ambele instanțe au interpretat eronat probele și au dat o calificare greșită raportului juridic fundamental, „legitimând” reclamanta cu un drept irevocabil pierdut, astfel că ambele hotărâri vor fi casate și, evocând fondul, acțiunea va fi respinsă ca nefondată. PENTRU