ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3545/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 noiembrie 2000, reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba, a chemat în judecată pe pârâtele B.C.R., filiala Ocna-Mureș, și SC M. Lunca-Mureș, pentru a fi obligate la plata sumei de 438.422.412 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, aferentă vânzării la licitație a bunurilor mobile și imobile aparținând societății comerciale pârâte, precum și a sumei de 651.930.025 lei, reprezentând majorări de întârziere, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în urma vânzării la licitație a bunurilor cu care SC M. Lunca-Mureș, a garantat creditele primite de la bancă, debitoarea a emis facturi către cumpărătorii acestor bunuri, în care era cuprins și T.V.A.-ul aferent, deși acesta trebuia să fie virat la bugetul de stat (chiar dacă operațiunea în sine nu era impozabilă).

Prin sentința civilă nr. 127/CA din 6 martie 2001, Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, iar pârâta, SC M. Lunca Mureș, a fost obligată la plata sumelor de 438.422.412 lei, cu titlu de T.V.A., și la 1.190.352.437 lei majorări de întârziere. Totodată, acțiunea a fost respinsă față de pârâta B.C.R., filiala Ocna-Mureș. Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă, în baza deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin care a fost respins apelul reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, potrivit O.G.

nr. 3/1992, tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile, în executarea creanțelor, constituie o activitate specifică, autorizată a fi efectuată de băncile comerciale și este scutită de plata T.V.A. Cu actul înregistrat la 10 septembrie 2001, reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, a formulat recurs împotriva acestei decizii, recurs pe care nu l-a încadrat în textul art. 304 C. proc. civ. și prin care a susținut, în esență, următoarele: - în mod greșit, instanțele au respins acțiunea față de bancă, deoarece, în cadrul procedurilor de licitație, întreaga sumă rezultată din vânzare a fost încasată de B.C.R.; - instanțele au motivat eronat, atunci când au invocat dispozițiile art. H.G.

nr. 973/1994 și ale O.G. nr. 3/1992, deoarece, potrivit normelor de aplicare a ordonanței (aprobate prin H.G. nr. 973/1994), operațiunile de vânzare la licitație nu sunt din cele scutite de T.V.A.; - debitoarea SC M. Lunca-Mureș nu avea posibilitatea de a plăti taxa pe valoarea adăugată, deoarece, întreaga sumă rezultată din vânzarea la licitație a fost preluată de bancă; - în final, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor, în sensul obligării B.C.R. Ocna-Mureș la plata sumelor pretinse prin acțiune, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere. Recursul reclamantei este nefondat. Din actele dosarului rezultă că, pentru recuperarea datoriei pe care SC M. Lunca-Mureș o avea față de B.C.R., filiala Ocna-Mureș, bunurile, aparținând debitoarei, au fost vândute la licitație, într-un dosar execuțional al Judecătoriei Aiud, facturile pentru încasarea sumelor rezultate în urma vânzării fiind emise de către debitoarea SC M. S.A.

În această situație, instanțele au reținut, în mod corect, faptul că obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată revenea debitoarei și nu B.C.R., filiala Ocna-Mureș, aceasta fiind scutită de plata T.V.A., conform normelor emise pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992 și aprobate prin H.G. nr. 512/1998. Prima critică formulată de reclamantă se referă la faptul că, atâta timp cât suma rezultată din vânzare a fost încasată de B.C.R., aceasta trebuia să achite și taxa pe valoare adăugată, dar, așa cum a susținut intimata, transferul dreptului de proprietate între debitor și cumpărător s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc, facturile fiind emise de către debitoarea SC M. SA, aceasta având și obligația virării taxei pe valoare adăugată.

Din acest punct de vedere, instanțele au pronunțat hotărâri legale, deoarece, atât potrivit O.G. nr. 3/1992, cât și reglementărilor emise de Ministerul Finanțelor, băncile sunt scutite de plata T.V.A., acesta fiind datorat numai în unele situații, care nu se regăsesc în speță. Cât privește temeiul legal al pretențiilor recurentei, instanțele au reținut, în mod justificat, că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 3/1992 și Normele de aplicare emise de guvern în aplicarea acestei ordonanțe, dând și o interpretare corectă acestor dispoziții legale, în sensul că, atâta timp cât banca nu a făcut vreo tranzacție cu bunurile debitoarei, nu datorează T.V.A. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 6 pct. 4 din O.G.

nr. 3/1992, instituțiile bancare sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, aceeași scutire regăsindu-se în Normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 512/1998, care, la pct. 4.7, prevede că băncile persoane juridice române sunt scutite de T.V.A. pentru activitățile permise băncilor de legea bancară nr. 58/1998. Pe de altă parte, art. 13 din normele citate, prevede obligația debitorului de a plăti T.V.A., atunci când și-a exercitat dreptul de deducere pentru taxa aferentă bunurilor mobile, predate spre executare, așa încât, din coroborarea acestor dispoziții legale, instanțele au ajuns la o concluzie corectă, atunci când au exonerat banca de obligația plății taxei pe valoare adăugată.

Recurenta a mai susținut că întreaga sumă, obținută din vânzare, a fost preluată de B.C.R., dar acest lucru se datorează calității sale de creditor și nu prezintă relevanță pentru obligația de plată a T.V.A. În fine, recurenta a mai solicitat obligarea băncii la plata sumelor din acțiunea inițială, care, dintr-o eroare materială, nu corespund cu cele prevăzute în dispozitivul hotărârii. Într-adevăr, tribunalul a reținut corect cuantumul sumei reprezentând T.V.A., respectiv, suma de 438.422.412 lei, dar atunci când a obligat pârâta la majorări, s-a referit la totalul sumelor pretinse de reclamantă și nu la suma de 651.930.025 lei, cât erau majorările solicitate de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia.

Această eroare materială urmează a fi îndreptată, în conformitate cu prevederile art. 281 C. proc. civ., la cererea pârâtei SC M. S.A. Lunca-Mureș și nu poate constitui temei al casării hotărârilor în recursul reclamantei. Pentru aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2003.