ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3545/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14

noiembrie 2000, reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat Alba, a chemat în judecată pe pârâtele B.C.R., filiala

Ocna-Mureș, și SC M. Lunca-Mureș, pentru a fi obligate la plata sumei de 438.422.412

lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, aferentă vânzării la licitație a

bunurilor mobile și imobile aparținând societății comerciale pârâte, precum și

a sumei de 651.930.025 lei, reprezentând majorări de întârziere, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut

că, în urma vânzării la licitație a bunurilor cu care SC M. Lunca-Mureș, a

garantat creditele primite de la bancă, debitoarea a emis facturi către cumpărătorii

acestor bunuri, în care era cuprins și T.V.A.-ul aferent, deși acesta trebuia

să fie virat la bugetul de stat (chiar dacă operațiunea în sine nu era

impozabilă).

Prin sentința civilă nr. 127/CA din

6 martie 2001, Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta, Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, iar pârâta, SC

M. Lunca Mureș, a fost obligată la plata sumelor de 438.422.412 lei, cu titlu

de T.V.A., și la 1.190.352.437 lei majorări de întârziere.

Totodată, acțiunea a fost respinsă

față de pârâta B.C.R., filiala Ocna-Mureș.

Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă,

în baza deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin care a fost respins apelul

reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de apel a reținut că, potrivit O.G. nr. 3/1992, tranzacțiile cu bunuri mobile și

imobile, în executarea creanțelor, constituie o activitate specifică, autorizată

a fi efectuată de băncile comerciale și este scutită de plata T.V.A.

Cu actul înregistrat la 10 septembrie

2001, reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat Alba Iulia, a formulat recurs împotriva acestei decizii,

recurs pe care nu l-a încadrat în textul art. 304 C. proc. civ. și prin care a

susținut, în esență, următoarele:

- în mod greșit, instanțele au

respins acțiunea față de bancă, deoarece, în cadrul procedurilor de licitație,

întreaga sumă rezultată din vânzare a fost încasată de B.C.R.;

- instanțele au motivat eronat,

atunci când au invocat dispozițiile art. H.G. nr. 973/1994 și ale O.G. nr. 3/1992,

deoarece, potrivit normelor de aplicare a ordonanței (aprobate prin H.G. nr. 973/1994),

operațiunile de vânzare la licitație nu sunt din cele scutite de T.V.A.;

- debitoarea SC M. Lunca-Mureș nu

avea posibilitatea de a plăti taxa pe valoarea adăugată, deoarece, întreaga

sumă rezultată din vânzarea la licitație a fost preluată de bancă;

- în final, recurenta a solicitat

modificarea hotărârilor, în sensul obligării B.C.R. Ocna-Mureș la plata sumelor

pretinse prin acțiune, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere.

Recursul reclamantei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că,

pentru recuperarea datoriei pe care SC M. Lunca-Mureș o avea față de B.C.R.,

filiala Ocna-Mureș, bunurile, aparținând debitoarei, au fost vândute la licitație,

într-un dosar execuțional al Judecătoriei Aiud, facturile pentru încasarea

sumelor rezultate în urma vânzării fiind emise de către debitoarea SC M. S.A.

În această situație, instanțele au

reținut, în mod corect, faptul că obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată

revenea debitoarei și nu B.C.R., filiala Ocna-Mureș, aceasta fiind scutită de

plata T.V.A., conform normelor emise pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992 și

aprobate prin H.G. nr. 512/1998.

Prima critică formulată de reclamantă

se referă la faptul că, atâta timp cât suma rezultată din vânzare a fost

încasată de B.C.R., aceasta trebuia să achite și taxa pe valoare adăugată, dar,

așa cum a susținut intimata, transferul dreptului de proprietate între debitor

și cumpărător s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc, facturile

fiind emise de către debitoarea SC M. SA, aceasta având și obligația virării

taxei pe valoare adăugată.

Din acest punct de vedere,

instanțele au pronunțat hotărâri legale, deoarece, atât potrivit O.G. nr. 3/1992,

cât și reglementărilor emise de Ministerul Finanțelor, băncile sunt scutite de

plata T.V.A., acesta fiind datorat numai în unele situații, care nu se regăsesc

în speță.

Cât privește temeiul legal al

pretențiilor recurentei, instanțele au reținut, în mod justificat, că sunt

aplicabile prevederile O.G. nr. 3/1992 și Normele de aplicare emise de guvern în

aplicarea acestei ordonanțe, dând și o interpretare corectă acestor dispoziții

legale, în sensul că, atâta timp cât banca nu a făcut vreo tranzacție cu bunurile

debitoarei, nu datorează T.V.A.

Astfel, în conformitate cu

prevederile art. 6 pct. 4 din O.G. nr. 3/1992, instituțiile bancare sunt scutite

de plata taxei pe valoarea adăugată, aceeași scutire regăsindu-se în Normele de

aplicare aprobate prin H.G. nr. 512/1998, care, la pct. 4.7, prevede că băncile

persoane juridice române sunt scutite de T.V.A. pentru activitățile permise băncilor

de legea bancară nr. 58/1998.

Pe de altă parte, art. 13 din

normele citate, prevede obligația debitorului de a plăti T.V.A., atunci când și-a

exercitat dreptul de deducere pentru taxa aferentă bunurilor mobile, predate spre

executare, așa încât, din coroborarea acestor dispoziții legale, instanțele au

ajuns la o concluzie corectă, atunci când au exonerat banca de obligația plății

taxei pe valoare adăugată.

Recurenta a mai susținut că întreaga

sumă, obținută din vânzare, a fost preluată de B.C.R., dar acest lucru se

datorează calității sale de creditor și nu prezintă relevanță pentru obligația

de plată a T.V.A.

În fine, recurenta a mai solicitat

obligarea băncii la plata sumelor din acțiunea inițială, care, dintr-o eroare

materială, nu corespund cu cele prevăzute în dispozitivul hotărârii.

Într-adevăr, tribunalul a reținut corect

cuantumul sumei reprezentând T.V.A., respectiv, suma de 438.422.412 lei, dar atunci

când a obligat pârâta la majorări, s-a referit la totalul sumelor pretinse de

reclamantă și nu la suma de 651.930.025 lei, cât erau majorările solicitate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Alba Iulia.

Această eroare materială urmează a

fi îndreptată, în conformitate cu prevederile art. 281 C. proc. civ., la

cererea pârâtei SC M. S.A. Lunca-Mureș și nu poate constitui temei al casării

hotărârilor în recursul reclamantei.

Pentru aceste considerente, recursul

reclamantei va fi respins, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 septembrie 2003.