ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4116/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la 9 iulie 1998, la Judecătoria sectorului 2 București, U.M. și U.D. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București și pe T.D.M. și T.A.E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03031 din 25 martie 1997, încheiat între pârâți, cu privire la spațiul de locuit situat în București, str. B.V., sector 2, și a se dispune repunerea părților în situația anterioară. Prin sentința civilă nr. 5015 din 26 aprilie 200 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în sensul solicitat, precum și cererea reconvențională formulată de pârâți, dispunându-se obligarea reclamanților la plata sumei de 2630 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse locuinței.

A fost recunoscut dreptul de retenție al pârâților asupra imobilului până la acoperirea creanței. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, deși reclamanții au solicitat atribuirea în natură a imobilului, pârâții au perfectat contractul de vânzare-cumpărare, încălcând, astfel, dispozițiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, contractul fiind nul, deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege. Apelurile declarate de pârâți, împotriva acestei sentințe, au fost admise prin decizia nr. 610 din 22 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii principale și cererii reconvenționale. S-a avut în vedere că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință de către ambele părți, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

S-a reținut și că hotărârile judecătorești de retrocedare sunt ulterioare vânzării și, ca atare, nu sunt opozabile pârâților. Recursul declarat de reclamanți, împotriva acestei decizii, a fost admis prin decizia nr. 2017 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost modificată hotărârea, în sensul respingerii apelului pârâților împotriva sentinței civile nr. 5015/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București. Instanța de recurs a decis că se impune anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 martie 1997, întrucât, anterior, și anume, la 17 iulie 1996, reclamanții depuseseră, la comisia de specialitate, cerere de restituire a imobilului. S-a considerat că au fost nesocotite prevederile art. 17 și 18 din Legea nr. 112/1995 și că pârâții au fost de rea credință, pentru că, cu minime diligențe, ar fi putut să ia cunoștință de cererea de restituire formulată de adevărații proprietari.

Considerând că atât sentința, cât și decizia dată în recurs au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată, fiind și vădit netemeinice, prin recursul în anulare de față, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea lor și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței competente pentru următoarele motive: în primul rând este invocată lipsa semnăturii părților de pe cererea de chemare în judecată, ceea ce atrage nulitatea acesteia, în condițiile art. 133 C. proc. civ. Se susține că instanțele au trecut la judecarea cauzei, fără a verifica legala sa învestire și în lipsa unei procuri sau împuterniciri avocațiale semnate de reclamanți, existând, astfel, suspiciunea că aceștia nu au avut cunoștință de formularea acțiunii.

Apoi, se susține, prin recursul în anulare, că nu se poate reține, în speță, vânzarea lucrului altuia, în situația în care nici una din părți nu a avut o astfel de reprezentare. De asemenea, în situația în care vânzarea s-a perfectat în condițiile legii aplicabile, nu există fraudă la lege. În legătură cu depunerea cererii de restituire de către reclamanți, se consideră că această împrejurare nu schimbă caracterul vânzării, pentru că, potrivit art. 2 din lege, imobilele ocupate de chiriași nu se restituie în natură foștilor proprietari. Se arată în motivarea recursului în anulare că prezumția de bună credință a cumpărătorilor nu a fost înlăturată, instanțele de fond și recurs cerând greșit, celor ce aveau de partea lor legea și principiile de drept, să probeze că nu au cunoscut despre cererea de retrocedare în natură.

Recursul în anulare este întemeiat, urmând a fi admis în sensul celor ce urmează: Este exact că cererea de chemare în judecată nu este semnată de reclamanți, înscrisul având o singură semnătură indescifrabilă. Nesemnarea cererii este sancționată de prevederile art. 133 C. proc. civ. Dar, în speță, pârâții nu au invocat lipsa semnăturii reclamanților de pe cerere și nici nu puteau face acest lucru pentru că acțiunea era semnată. Aceasta aparține avocatului B.C.D., care a fost împuternicit de reclamanți să se ocupe de retrocedarea imobilului în litigiu (dosarul nr. 1679/2001 aflat la Curtea de Apel București și dosarul nr. 4607/2000 aflat la Tribunalul București).

În această fază a procesului a fost depusă procura specială autentică, semnată în mod necontestat de reclamanți, cu apostila „conform convenției de la Haga” din data de 16 iulie 2003, prin care reclamanții „ratifică toate actele și faptele juridice pe care le-a încheiat avocatul menționat în apărarea și păstrarea drepturilor obținute în baza împuternicirii date la 5 iulie 1996”. În aceste condiții, cauza de nulitate, invocată prin recursul în anulare și care făcea necesară rejudecarea cauzei, nu mai subzistă, reprezentarea reclamanților în proces fiind făcută în condițiile art. 67 și 68 C. proc. civ. Sunt întemeiate și urmează a fi admise întocmai și celelalte motive ale recursului în anulare.

Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanța de recurs, care a confirmat soluția adoptată de instanța de fond, a avut în vedere, în esență, că actul de vânzare-cumpărare, cu privire la care s-a solicitat și s-a admis constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege, a fost încheiat cu nesocotirea prevederilor art. 17 și 18 din Normele metodologice nr. 11 din 11 iulie 2001, de aplicare a Legii nr. 10/2001. În fapt, s-a reținut că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03031 din 25 martie 1997, reclamanții înregistraseră, la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire în natură a imobilului. Situația este exactă, numai că instanțele au dat o altă semnificație juridică cererii depuse de foștii proprietari, decât aceea care rezultă din principiile și textele aplicabile cuprinse în Legea nr. 112/1995.

Mai întâi este de observat că înregistrarea cererii la comisia de specialitate nu a fost adusă la cunoștința pârâților în nici un mod, iar aceștia, fiind chiriași ai locuinței, nu aveau calitatea să facă investigații pentru a afla despre eventuala solicitare a foștilor proprietari. Ei aveau numai obligația de a depune diligențe să cunoască dacă statul avea titlu, constatarea valabilității acestuia fiind de competența instanțelor de judecată, ce nu puteau fi sesizate de chiriași. Dar, în speță, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit căruia persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.

Prin urmare, restituirea în natură a fost condiționată de ocuparea locuințelor, în calitate de chiriași, ceea ce, în mod clar, nu este cazul în speță. În aceste condiții, rezultă că înregistrarea cererii de restituire nu afectează în nici un mod valabilitatea încheierii actului de vânzare-cumpărare, dacă acesta a fost perfectat în condițiile legii. De altfel, nu se contestă, în cauză, faptul că pârâții ocupau locuința în calitate de chiriași de mai mulți ani, fiind, la rândul lor, expropriați și că întruneau cerințele art. 9 și urm. din lege, pentru a putea cumpăra locuința. Este de reținut că toate celelalte demersuri ale reclamanților, pentru redobândirea proprietății, au fost ulterioare încheierii vânzării.

Astfel, după încheierea vânzării, la 25 martie 1997, și transcrierii actului în Registrul de transcripțiuni sub nr. 6284 din 31 martie 1997, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, anume, la 16 mai 1997, finalizată prin hotărârile judecătorești nr. 7286 și 7287 din 23 iunie 1997 ale Judecătoriei sectorului 2 București, prin care Consiliul General al municipiului București a fost obligat să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu. Or, la această dată, cel chemat în judecată nu deținea imobilul în drept sau în fapt, dreptul de proprietate aparținând pârâților și potrivit Normelor de publicitate în vigoare. Prin urmare, hotărârile menționate nu sunt opozabile pârâților, care nu au fost chemați în judecată, nu au fost părți în acele litigii.

De altfel, împrejurarea că, ulterior, prin hotărâre judecătorească, se stabilește că titlul în baza căruia statul a devenit proprietar asupra imobilului pe care îl înstrăinase subdobânditorului de bună credință, este nevalabil, este irelevantă în ceea ce-l privește pe acesta din urmă. În situația în care încheierea vânzării s-a realizat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data perfectării actului, acesta este protejat de buna credință a dobânditorului, prevăzută, cu titlu de principiu, de art. 1898 C. civ. și reiterată prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum, în speță, prezumția de bună credință nu a fost înlăturată prin nici un mijloc de probă, rezultă că sunt netemeinice hotărârile atacate prin recursul în anulare de față, prin care s-a constatat nulitatea actului de înstrăinare încheiat în 1997. Așa fiind, reținându-se, în raport cu cele ce preced, că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, urmează să se admită recursul în anulare de față, în sensul casării deciziei date în recurs și respingerea recursului declarat de reclamanți, împotriva deciziei date în apel. Astfel, se menține soluția adoptată de tribunal, de respingere a acțiunii, cum s-a solicitat prin recursul în anulare.

Reluarea judecății, pentru a se verifica motivul de nulitate dedus din nesemnarea acțiunii de către reclamanți, nu mai este necesară față de ratificarea de către cei în drept a împuternicirii date apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 5015 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București și deciziei civile nr.2017 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată prin recursul în anulare și respinge recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 610 din 22 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 31 mai 2004.