ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4116/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată, la 9 iulie 1998, la Judecătoria sectorului 2 București, U.M. și U.D.

au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București și pe T.D.M.

și T.A.E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 03031 din 25 martie 1997, încheiat între pârâți, cu privire la spațiul de

locuit situat în București, str. B.V., sector 2, și a se dispune repunerea

părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 5015 din 26

aprilie 200 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în

sensul solicitat, precum și cererea reconvențională formulată de pârâți,

dispunându-se obligarea reclamanților la plata sumei de 2630 dolari S.U.A.,

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse locuinței. A fost recunoscut

dreptul de retenție al pârâților asupra imobilului până la acoperirea creanței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, deși reclamanții au solicitat atribuirea în natură a

imobilului, pârâții au perfectat contractul de vânzare-cumpărare, încălcând,

astfel, dispozițiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, contractul fiind nul,

deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege.

Apelurile declarate de pârâți,

împotriva acestei sentințe, au fost admise prin decizia nr. 610 din 22

februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a fost

schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii principale și cererii

reconvenționale.

S-a avut în vedere că actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință de către ambele părți, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a reținut și că hotărârile

judecătorești de retrocedare sunt ulterioare vânzării și, ca atare, nu sunt

opozabile pârâților.

Recursul declarat de reclamanți,

împotriva acestei decizii, a fost admis prin decizia nr. 2017 din 27 iunie 2001

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost modificată

hotărârea, în sensul respingerii apelului pârâților împotriva sentinței civile nr.

5015/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Instanța de recurs a decis că se

impune anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 martie 1997,

întrucât, anterior, și anume, la 17 iulie 1996, reclamanții depuseseră, la

comisia de specialitate, cerere de restituire a imobilului. S-a considerat că

au fost nesocotite prevederile art. 17 și 18 din Legea nr. 112/1995 și că

pârâții au fost de rea credință, pentru că, cu minime diligențe, ar fi putut să

ia cunoștință de cererea de restituire formulată de adevărații proprietari.

Considerând că atât sentința, cât și

decizia dată în recurs au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată, fiind și

vădit netemeinice, prin recursul în anulare de față, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea

lor și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței competente pentru

următoarele motive: în primul rând este invocată lipsa semnăturii părților de

pe cererea de chemare în judecată, ceea ce atrage nulitatea acesteia, în

condițiile art. 133 C. proc. civ. Se susține că instanțele au trecut la

judecarea cauzei, fără a verifica legala sa învestire și în lipsa unei procuri

sau împuterniciri avocațiale semnate de reclamanți, existând, astfel,

suspiciunea că aceștia nu au avut cunoștință de formularea acțiunii.

Apoi, se susține, prin recursul în

anulare, că nu se poate reține, în speță, vânzarea lucrului altuia, în situația

în care nici una din părți nu a avut o astfel de reprezentare.

De asemenea, în situația în care

vânzarea s-a perfectat în condițiile legii aplicabile, nu există fraudă la

lege.

În legătură cu depunerea cererii de

restituire de către reclamanți, se consideră că această împrejurare nu schimbă

caracterul vânzării, pentru că, potrivit art. 2 din lege, imobilele ocupate de

chiriași nu se restituie în natură foștilor proprietari. Se arată în motivarea

recursului în anulare că prezumția de bună credință a cumpărătorilor nu a fost

înlăturată, instanțele de fond și recurs cerând greșit, celor ce aveau de

partea lor legea și principiile de drept, să probeze că nu au cunoscut despre

cererea de retrocedare în natură.

Recursul în anulare este întemeiat,

urmând a fi admis în sensul celor ce urmează:

Este exact că cererea de chemare în

judecată nu este semnată de reclamanți, înscrisul având o singură semnătură

indescifrabilă. Nesemnarea cererii este sancționată de prevederile art. 133 C.

proc. civ.

Dar, în speță, pârâții nu au invocat

lipsa semnăturii reclamanților de pe cerere și nici nu puteau face acest lucru

pentru că acțiunea era semnată. Aceasta aparține avocatului B.C.D., care a fost

împuternicit de reclamanți să se ocupe de retrocedarea imobilului în litigiu

(dosarul nr. 1679/2001 aflat la Curtea de Apel București și dosarul nr.

4607/2000 aflat la Tribunalul București).

În această fază a procesului a fost

depusă procura specială autentică, semnată în mod necontestat de reclamanți, cu

apostila „conform convenției de la Haga” din data de 16 iulie 2003, prin care

reclamanții „ratifică toate actele și faptele juridice pe care le-a încheiat

avocatul menționat în apărarea și păstrarea drepturilor obținute în baza

împuternicirii date la 5 iulie 1996”.

În aceste condiții, cauza de

nulitate, invocată prin recursul în anulare și care făcea necesară rejudecarea

cauzei, nu mai subzistă, reprezentarea reclamanților în proces fiind făcută în

condițiile art. 67 și 68 C. proc. civ.

Sunt întemeiate și urmează a fi

admise întocmai și celelalte motive ale recursului în anulare.

Așa cum rezultă și din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului, instanța de recurs, care a confirmat soluția

adoptată de instanța de fond, a avut în vedere, în esență, că actul de

vânzare-cumpărare, cu privire la care s-a solicitat și s-a admis constatarea

nulității absolute pentru fraudă la lege, a fost încheiat cu nesocotirea

prevederilor art. 17 și 18 din Normele metodologice nr. 11 din 11 iulie 2001,

de aplicare a Legii nr. 10/2001. În fapt, s-a reținut că, anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 03031 din 25 martie 1997, reclamanții

înregistraseră, la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de

restituire în natură a imobilului. Situația este exactă, numai că instanțele au

dat o altă semnificație juridică cererii depuse de foștii proprietari, decât

aceea care rezultă din principiile și textele aplicabile cuprinse în Legea nr. 112/1995.

Mai întâi este de observat că

înregistrarea cererii la comisia de specialitate nu a fost adusă la cunoștința

pârâților în nici un mod, iar aceștia, fiind chiriași ai locuinței, nu aveau

calitatea să facă investigații pentru a afla despre eventuala solicitare a

foștilor proprietari. Ei aveau numai obligația de a depune diligențe să

cunoască dacă statul avea titlu, constatarea valabilității acestuia fiind de

competența instanțelor de judecată, ce nu puteau fi sesizate de chiriași. Dar,

în speță, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

potrivit căruia persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în

natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în

care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru

celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.

Prin urmare, restituirea în natură a

fost condiționată de ocuparea locuințelor, în calitate de chiriași, ceea ce, în

mod clar, nu este cazul în speță.

În aceste condiții, rezultă că

înregistrarea cererii de restituire nu afectează în nici un mod valabilitatea

încheierii actului de vânzare-cumpărare, dacă acesta a fost perfectat în

condițiile legii.

De altfel, nu se contestă, în cauză,

faptul că pârâții ocupau locuința în calitate de chiriași de mai mulți ani,

fiind, la rândul lor, expropriați și că întruneau cerințele art. 9 și urm. din

lege, pentru a putea cumpăra locuința.

Este de reținut că toate celelalte

demersuri ale reclamanților, pentru redobândirea proprietății, au fost

ulterioare încheierii vânzării.

Astfel, după încheierea vânzării, la

25 martie 1997, și transcrierii actului în Registrul de transcripțiuni sub nr. 6284

din 31 martie 1997, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, anume, la

16 mai 1997, finalizată prin hotărârile judecătorești nr. 7286 și 7287 din 23

iunie 1997 ale Judecătoriei sectorului 2 București, prin care Consiliul General

al municipiului București a fost obligat să lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie, imobilul în litigiu. Or, la această dată, cel chemat în

judecată nu deținea imobilul în drept sau în fapt, dreptul de proprietate aparținând

pârâților și potrivit Normelor de publicitate în vigoare.

Prin urmare, hotărârile menționate

nu sunt opozabile pârâților, care nu au fost chemați în judecată, nu au fost

părți în acele litigii.

De altfel, împrejurarea că,

ulterior, prin hotărâre judecătorească, se stabilește că titlul în baza căruia

statul a devenit proprietar asupra imobilului pe care îl înstrăinase

subdobânditorului de bună credință, este nevalabil, este irelevantă în ceea

ce-l privește pe acesta din urmă.

În situația în care încheierea

vânzării s-a realizat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data

perfectării actului, acesta este protejat de buna credință a dobânditorului,

prevăzută, cu titlu de principiu, de art. 1898 C. civ. și reiterată prin art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum, în speță, prezumția de bună

credință nu a fost înlăturată prin nici un mijloc de probă, rezultă că sunt

netemeinice hotărârile atacate prin recursul în anulare de față, prin care s-a

constatat nulitatea actului de înstrăinare încheiat în 1997.

Așa fiind, reținându-se, în raport

cu cele ce preced, că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

urmează să se admită recursul în anulare de față, în sensul casării deciziei

date în recurs și respingerea recursului declarat de reclamanți, împotriva

deciziei date în apel.

Astfel, se menține soluția adoptată

de tribunal, de respingere a acțiunii, cum s-a solicitat prin recursul în

anulare. Reluarea judecății, pentru a se verifica motivul de nulitate dedus din

nesemnarea acțiunii de către reclamanți, nu mai este necesară față de

ratificarea de către cei în drept a împuternicirii date apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul în anulare, declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței civile nr. 5015 din 26 aprilie 2000 a

Judecătoriei sectorului 2 București și deciziei civile nr.2017 din 27 iunie

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată prin

recursul în anulare și respinge recursul declarat de reclamanți împotriva

deciziei nr. 610 din 22 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 31 mai 2004.