ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3337/2003

La data de 18 martie 1996, reclamanta SC C. a chemat în judecată pârâta S.M. spre a fi obligată la plata sumei de 155.000.000 lei, cu titlu de daune morale, pentru „încălcarea obligațiilor de loialitate asumate” pe temeiurile din art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991, privind concurența neloială, art. 142 din Legea nr. 35/1990 și art. 998 C. civ. Se invocă încălcarea obligației asumate prin angajamentul de loialitate din 30 aprilie 1995, act adițional la contractul individual de muncă pentru funcția de director executiv, care prevedea interdicția încadrării, pe timp de un an, la firme concurente. Pârâta a depus, la 29 august 1995, cererea de demisie, după care s-a încadrat la firma R. SA, care desfășoară același gen de comerț ca și C. SA, fiind constituită de un grup de foști lucrători ai acesteia (anexa 8), unde a atras partenerii externi și interni ai C. SA (anexa 9).

Prin sentința civilă nr. 4327/1996, Tribunalul Municipiului București a declinat competența în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, considerând acțiunea reclamantei izvorâtă din raporturile de muncă și, deci, având natura unui litigiu de muncă. Prin decizia nr. 295/1997 a Curții de Apel București, cauza a fost trimisă Tribunalului București, secția comercială, reținându-se că litigiul izvorăște dintr-un act de concurență comercială, ceea ce-i conferă cauzei natura comercială.

Prima instanță comercială, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 990/1998, a respins acțiunea reclamantei ca prematură, nefiind, încă, instituită răspunderea contravențională sau penală, în condițiile art. 9 din Legea nr. 11/1991, soluție menținută prin decizia civilă nr. 60/1999 a Curții de Apel București.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 298 din 20 ianuarie 2000, după aproape 4 ani de la data introducerii acțiunii, a decis casarea deciziei și desființarea sentinței și a trimis cauza aceluiași tribunal, arătând că: „Instanța civilă competentă, sesizată cu o astfel de acțiune, în raport cu temeiul legal, invocând probele administrate, stabilește, pe de o parte, dacă faptele reclamate sunt concurențiale, în afara cauzelor amintite și, dacă dispozițiile invocate sunt aplicabile persoanei chemate în judecată, iar, pe de altă parte, dacă au fost cauzate daune morale”.

După casarea cu trimitere, Tribunalul București, secția civilă, prin sentința nr. 600 din 29 ianuarie 2001, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând, în esență, că prevederile invocate nu-i sunt aplicabile pârâtei și că nu s-a făcut dovada faptelor de concurență neloială și, deci, a elementelor răspunderii civile delictuale. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a schimbat în tot, sentința și a admis acțiunea pentru suma de 150 milioane lei daune morale, cu motivarea că: - pârâta a cerut demisia la 29 august 1995, iar prin adresa nr. 62 din 8 septembrie 1995, reclamanta i-a comunicat lista cu mai multe firme concurente, între care și SC R.; - clauzele angajamentului de loialitate erau incidente față de cererea de demisie și de măsura luată, privind desfacerea contractului de muncă, începând cu 1 septembrie 1995; - la 11 septembrie 1995, pârâta s-a angajat la SC R. SA, având aceleași atribuții de serviciu ca la C. SA; - a săvârșit acte concrete de concurență neloială în raport cu un partener extern V.R.6 M.B.A., anterior; - încălcând și art. 142 din Legea nr. 31/1990, prin aceea că, la 1 iulie 1994, a încheiat cu firma C. Ltd un contract de muncă pentru funcția de director executiv – comerț exterior, firmă concurentă cu reclamanta.

Motivele de recurs Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, fără a indica temeiurile din art. 304 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - Greșit s-a reținut că este aplicabilă clauza de neconcurență și în situația când pârâtei i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, cât timp ea privește numai cazul desfacerii din „inițiativa salariatului”. - Angajamentul de loialitate este nul absolut, nefiind permis de dispozițiile de principiu din art. 1 alin. (2) C. muncii, în vigoare, (libertatea muncii constituie „un drept fundamental al cetățenilor”) și de art. 18 din același cod („drepturile persoanei încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări”). - Dispozițiile art. 4 lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991 nu sunt aplicabile, întrucât: - încadrarea la R. SA s-a făcut după pierderea calității de salariat la reclamantă, iar - societatea C. Ltd nu figurează pe lista comunicată pârâtei la 8 septembrie 1995; - dispozițiile art. 4 lit. i) nefiind invocate în acțiune și nici ulterior de reclamantă, care și-a precizat expres temeiurile aplicabile – art. 4 lit. b) și c), astfel că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut și, pe de altă parte, - nu s-au dovedit fapte concrete de deturnare a clientelei reclamantei. - Nu se puteau aplica, simultan, regulile răspunderii contractuale și cele delictuale, prima formă de răspundere înlăturând-o pe ce de a doua, cât timp s-au invocat neîndeplinirea unei obligații contractuale, iar, condițiile răspunderii delictuale nu sunt îndeplinite; - Raporturile juridice de dreptul muncii exclud răspunderea pentru daune morale, conform art.103 C. muncii II. Recursul este nefondat. Natura raporturilor juridice dintre părți - Contractele civile - a. Prin contractul individual de muncă, nr. 23 din 20 aprilie 1992, pârâta a fost angajată director adjunct, asumându-și obligația „să-și îndeplinească sarcinile de serviciu prevăzute în fișa postului, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a societății, pe cele ce-i revin din Contractul colectiv de muncă și Regulamentul de ordine interioară și să semneze angajamentul de loialitate, anexă la prezentul contract”. - b. Clauza 4 lit. i) din angajamentul de loialitate prevede: „cunosc prevederile stipulate în contractul colectiv de muncă, potrivit cărora în cazul în care voi cere desfacerea contractului de muncă, societatea poate să-mi impună ca, timp de 1 an, să nu activez la firme concurente C. și că, în caz de neconformare, voi fi urmărit în justiție pentru daune morale”. - c. Clauza 6 Cap. IV din Contractul colectiv de muncă, adoptat la 19 februarie 1992, are următorul conținut: (1) „În cazul în care desfacerea contractului individual de muncă survine din inițiativa salariatului, administrația societății îi poate impune acestuia, ținând seama de postul ocupat și de complexitatea operațiunilor în care a fost implicat, ca acesta să nu activeze sau să nu se angajeze la firme concurente C., timp de un an”. (2) „Lista firmelor concurente se va întocmi de consiliul de administrație și i se va prezenta salariatului aflat în situația stipulată la alin. (1), sub semnătură”. (3) „În situația în care salariatul demisionar nu se va conforma, va răspunde material pentru prejudiciile produse sau, după caz, va plăti daune morale”. 1.2. Încetarea raporturilor de muncă. a) Prin nota de constatare din 17 august 1995, înregistrată sub nr. 147 din 28 august 1995, s-au reținut unele abateri grave comise de pârâtă, care a angajat „importul a 150 tone granule PET, fără contract extern de la V.R. Germania, transferându-se în contul cesteia suma de 184.000 dolari S.U.A., din care 150.000 dolari S.U.A. s-a acoperit din contul C. SA, iar în prezent C. SA are o datorie la societatea mixtă V.R. de 836.323 dolari S.U.A.” A doua zi, pârâta a înregistrat, la conducerea societății, cererea de demisie a acesteia, iar prin decizia nr. 79 din 30 august 1995, urmează ca, începând cu data de 11 septembrie 1995, să i se desfacă, disciplinar, contractul de muncă, în baza art. 130 lit. i) C. muncii. b) Reclamanta, în ziua de 8 noiembrie 1995, cu adresa nr. 62, sub semnătura pârâtei, îi înmânează acesteia carnetul de muncă și lista firmelor concurente, cum sunt de exemplu R.T., R.V., G.V., R.D. sau care au în sfera lor de activitate operațiuni de comerț exterior, în general, și cu produse chimice în special”. 2. Faptele imputate pârâtei sunt fapte și acte de concurență neloială. 2.1. Pârâta a îndeplinit funcția de director executiv – comerț exterior, având în coordonare trei servicii : expert fibre sintetice; expert cauciuc sintetic și produse din cauciuc și import 5 – diverse produse chimice, cu un număr de 35 de salariați. Relațiile directe ale pârâtei sau cu principalii parteneri interni – M. Vaslui, T. Iași, F. Săvinești, G. Câmpulung Muscel, A.C., I.C.M.E. ș.a., precum și cu diverse firme din „Europa, Asia, S.U.A., lucrând nemijlocit cu cumpărătorii sau, de la caz la caz, prin alte modalități stabilite cu partenerii” 2.2. Prin contractul nr. 16 rezultă că, încă din 1 iulie 1994 (dos. 901/2001, apel) pârâta se angajează la S.C. C. Ltd” în funcția de director executiv, comerț exterior, societate care este, „una din cele mai mari firme active din R O M Â N I A în domeniul chimic și petrochimic, specializată în producție de produse petrochimice” (dosar fond, din c.v.- patronului E.M.). Contractul s-a încheiat în timp ce pârâta era în contract cu reclamanta, pe aceeași funcție și cu o societate cu obiect de activitate asemănător, ceea ce constituie un act din cele prevăzute în art. 142 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 („Membrii Comitetului de direcție și directorii unei societăți pe acțiuni nu vor putea fi, fără autorizarea Consiliului de Administrație, administratori, membri în Comitetul de Direcție (…) în alte societăți comerciale sau având același obiect de activitate (...) sub pedeapsa revocării și a răspunderii pentru daune”); dar și un act din cele prevăzute în art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991, privind concurența neloială. 2.3. Prin comunicarea nr. 11915 din 18 septembrie 1995 (dosar fond I) directorul R.F. SA și pârâta, transmit societății A. că „începând cu data de 11 septembrie 1995, doamna S.M. împreună cu domnul P.N. și doamna N.E., fac parte din colectivul nostru (...) firma noastră, în afara exportului de fibre (fibre sintetice și artificiale, are în profil și exportul de produse chimice și petrochimice, iar în cazul în care sunteți interesați de o colaborare vă stăm la dispoziție”. Începând cu această dată (11 septembrie 1995) pârâta, așadar, a încălcat clauza 6 din contractul colectiv de muncă și 4 lit. i) din angajamentul de loialitate, angajându-se la o firmă concurentă și săvârșind un alt act de concurență neloială prin oferta de colaborare arătată. Dar, pârâta a realizat un asemenea act concret mai grav care a impus desfacerea contractului de muncă, interpretat corect în decizia instanței de apel. Edificator este actul 11545 din 16 septembrie 1995, care conține comunicarea firmei V.R. Frankfurt, în sensul că a primit de la firma concurentă R.F. oferta de 300 tone granule PET livrare promptă, destinatar M. Vaslui, ducând, în plus și la ridicarea prețului datorită unei cereri mărite artificial. Așadar, începând cu data de 11 septembrie 1995, SC R.F. i-a angajat pe cei trei salariați importanți din departamentul import-export al reclamantei: - pârâta S.M., director executiv comerț exterior, șef de departament, demisionată la 29 iulie 1995, - P.N. – șef serviciu import export, demisionat la 6 septembrie 1995; - N.E. – referent în același serviciu, care a demisionat de la 23 august 1995. După această dată, raporturile de colaborare dintre cele două societăți au încetat. Prin sentința civilă nr. 3456 din 19 mai 2000, definitivă (fond II), pe temeiul Legii nr. 11/1991 și al angajamentului de loialitate [clauza 4 lit. i)] P.N. a fost obligat la plata sumei de 100.000.000 lei daune morale. 2.4. Dispozițiile legale și convenționale aplicabile a) Conform art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991 constituie fapt de concurență neloială, „oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant, unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte”. b) Dispozițiile art. 397 C. com. prevăd că „prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului a face operațiuni, nici a lua parte, în socoteala sa proprie sau a altuia la alte negoțuri de natura aceluia cu care este însărcinat”, precum și art. 142 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată. c) Clauzele 4 lit. i) din angajamentul de loialitate, clauza 5 din contractul individual de muncă și clauza 6 din contractul colectiv de muncă . 2.5. Noțiunile de „societate concurentă” și de „societate cu același obiect” prevăzute în normele legale incidente. Prin „societate cu același obiect”, legea înțelege să se refere la obiectul de activitate prevăzut în actul constitutiv, iar prin „societăți concurente” se înțeleg acele societăți al căror obiect actual, de fapt, coincide, nefiind obligatoriu ca obiectul real să fie absolut identic cu el, dar suficient ca o activitate să coincidă. 3. Cercetarea motivelor de recurs. 3.1. Clauza de neconcurență, inserată în contractul de muncă, este aplicabilă în speță, chiar dacă încetarea, sub raport juridic, a contractului s-a decis pe temei disciplinar de reclamantă, întrucât pârâta este cea care a avut inițiativa cerută de textul clauzei, prin demisia depusă. Chiar dacă aceasta a rămas ineficientă, pârâta îndeplinește cerința clauzei 6 alin. (3) de „salariat demisionar”, neatacând decizia societății. 3.2. Clauza invocată de recurentă din contractul colectiv, inserată în contractul individual de muncă este valabilă, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) și (18) C. muncii, prin „filtrul" art. 150 alin. (1) din Constituția României, aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991. Cum rezultă din Titlul II – „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, în Constituție, libertatea muncii sau dreptul la muncă numai este reglementat ca un drept fundamental al cetățenilor, iar conform art. 150 alin. (1) „Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții”. De altfel, Curtea Constituțională prin decizia nr. 86 din 4 septembrie 1996 (153/1999 ș.a.) a statuat că: II. Independent dacă se admite sau nu o modificare tacită a terminologiei Codului muncii, textele acestuia se aplică cu excepția cazurilor în care ar fi potrivnice prevederile Constituției sau dispozițiilor cuprinse în legile ulterioare – în cazul tuturor raporturilor de muncă stabilite între agenții economici și salariații acestora. În context, vizând „limitarea” exercițiului legislației de încadrare, iar excluderea temporară a unor societăți concurente, angajamentul de loialitate, nu constituie o ingerință disproporțională, cu scopul urmărit și interesul protejat. 3.3. Dispozițiile art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991 sunt aplicabile în corelație cu cele din art. 142 din Legea nr. 31/1990, față de concurența neloială fiind evidentă, prin „oferirea serviciilor „ atestate de contractul încheiat cu firma C. Ltd., concurența cu reclamanta (cum s-a demonstrat la punctele II 2.2). Nu sunt incidente dispozițiile din art. 4 lit. c) din aceeași lege, cât timp nu s-au probat fapte concrete de natura celor prevăzute în text, iar instanța de apel a indicat eronat și art. 4 lit. i), fiind aplicabil numai art. 4 lit. e) și c) din Legea nr. 11/1991 (pag.4 alin. fin. al deciziei) și cele din art. 142 al Legii nr. 31/1990. 3.4. Recurenta susține că nu se puteau aplica, deodată, ambele forme de răspundere civilă-contractuală [art. 6 și 4 lit. i) din contracte] și delictuală [art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991 și 142 din Legea nr. 31/1990] cum eronat a procedat instanța de apel. a. Recurenta pârâtă, în calitate de salariată, își asumă obligația din clauza 4 lit. i) și 6 a contractelor de muncă, a cărei nesocotire atrage răspunderea pe temeiul contractual. Încadrându-se, după încetarea calității de salariată, la 11 septembrie 1995, la acea firmă concurentă, indicată în lista transmisă de reclamantă [ art. 6 alin. (3)] pârâta și-a încălcat obligația urmând a răspunde pentru daune morale, așa cum s-a angajat prin clauza de loialitate. b. Recurenta pârâtă, în calitate de salariat a reclamantei, în timpul executării contractului de muncă, în funcția de director executiv – comerț exterior încheie cu S.C. C. Ltd, firmă concurentă, un alt contract de muncă pentru o funcție similară, la 1 iulie 1994, ceea ce constituie un fapt delictual de concurență neloială, sancționat de art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991 și de art. 142 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, texte care prevăd și posibilitatea obligării la daune morale. Pe acest tărâm, acțiunea în concurență neloială este o acțiune în responsabilitate civilă delictuală, care presupune existența condițiilor cerute de art. 998 C. civ.: prejudiciul, fapta ilicită, existența unui raport de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, precum și culpa autorului. Distinct de aceste elemente, analizate în considerentele de mai sus, este necesar ca fapta să se comită ca un act de concurență, adică săvârșit în cadrul unui raport de concurență, adică cele două societăți concurente se adresează, în principiu, aceleiași clientele, iar domeniul lor de activitate este identic și similar. S-a admis în doctrina și jurisprudență că, în general, prejudiciul constă din îndepărtarea clientelei, cu posibilitatea scăderii vadului comercial, a vânzărilor și, ca urmare, a cifrei de afaceri. Așadar, în speță, toate elementele acestei forme speciale de răspundere delictuală sunt îndeplinite, pârâta aflându-se în culpă, ceea ce atrage obligarea sa la daunele morale pretinse, a căror valoare, stabilită, prin apreciere și în echitate, nu a fost, însă, contestată. 3.5. Recurenta mai susține că instituția daunelor morale nu este admisă în dreptul muncii, conform art. 103 din vechiul cod al muncii, care consacră răspunderea numai pentru paguba efectivă, dar nu și pentru beneficiul nevalorizat. Evident că și acest text este interpretat unilateral, el urmând „filtrajul” din art. 150 alin. (1) al Constituției, în raport de dispozițiile art. 9 ale Legii nr. 11/1991, lege specială, care consacră daunele morale în cadrul răspunderii pentru faptele de concurență neloială, nu poate fi aplicabil. Așadar, atât răspunderea contractuală, cât și cea delictuală admit prejudiciul moral cu particularitățile lui, și, în consecință, în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor instituirii răspunderii civile, obligarea și la daune morale. În ce privește, însă, criteriile de evaluare a prejudiciului moral, în cazul actelor de concurență neloială, și de individualizare a valorii de despăgubire, părțile nu au formulat cereri, obiecțiuni ori susțineri, astfel că nu va fi analizată structura sumei pretinse și acordate de instanța de apel.