ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5158/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 127 din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău și deciziei 219 R din 17 martie 2003 a Tribunalului Bacău, întrucât acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Prin acțiune, T.G.C.

a solicitat instanței în contradictoriu cu Tribunalul Iași și Ministerul Justiției, obligarea acestora la plata sumei de 7.200.000 lei, reprezentând impozit reținut nelegal din sumele primite cu titlu de compensarea chiriei pentru perioada ianuarie – octombrie 2000. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în calitate de magistrat beneficiază în conformitate cu dispozițiunile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 republicată, de compensarea din fondurile bugetare a valorii chiriei stabilită pe baza unui contract de închiriere încheiat în condițiile legii, întrucât nu deține locuință proprietate personală în localitatea în care își desfășoară activitatea. Susține deasemeni că printr-o interpretare greșită a O.G.

nr. 73/1994 privind impozitul pe venit, sumele încasate în contul chiriei au fost considerate cheltuieli deductibile aferente activității desfășurate fiind impozitate. Prin sentința 5127 din 29 august 2001, Judecătoria Bacău, investită prin strămutare, a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 3.905.550 lei reținută cu titlu de impozit pe chirie. Soluția a fost menținută prin decizia 2087 din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel Bacău. Prin decizia 4040 din 15 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a casat decizia 2087 din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel Bacău și a trimis cauza pentru judecarea recursului la Tribunalul Bacău, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispozițiunile art. 2 pct. 3 C. proc.

civ. cu privire la competența de soluționare a recursului în materia conflictelor de muncă. Tribunalul Bacău, prin decizia 219 din 17 martie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției. S-a reținut că drepturile acordate potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 completată și modificată, constituie o formă de sprijin a magistraților, cu caracter social, ce nu sunt supuse impozitării, fiind incluse potrivit art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999 în categoria veniturilor neimpozabile. În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Ministrul Justiției a solicitat Procurorului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție declararea recursului în anulare împotriva hotărârilor judecătorești menționate mai sus, susținând că acestea sunt nelegale, fiind pronunțate cu încălcarea esențială a dispozițiunilor O.G.

nr. 73/1994 privind impozitul pe venit. Examinând hotărârile criticate, procurorul general a reținut că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, deoarece în temeiul art. 39 alin. (3) și art. 40 din Legea nr. 50/1996 drepturile cuvenite magistraților și personalului asimilat acestuia, în care sunt incluse orice avantaje în natură cu titlu gratuit sau cu plata parțială, reprezintă în accepțiunea art. 9 O.G. nr. 73/1999 venituri impozabile. În sensul dispozițiunilor art. 22 O.G. nr. 73/1999, sumele reprezentând compensarea chiriilor constituie venituri realizate în baza raporturilor de muncă, care în conformitate cu art. 6 din Normele metodologice emise în aplicarea O.G. nr. 73/1999 sunt supuse impozitării.Ca urmare, argumentarea din hotărârile criticate, în sensul considerării acestor sume ca încadrându-se în dispozițiunile art. 5 lit. a) din O.G.

nr. 73/1999 reprezintă o interpretare greșită a legii, care nu se înscrie conținutului și voinței legiuitorului și care nu poate constitui temei juridic pentru restituirea retroactivă a impozitului începând cu data de 1 noiembrie 2000. Pentru aceste considerente, procurorul general a solicitat în temeiul art. 314 C. proc. civ. admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și respingerea acțiunii. Recursul în anulare este întemeiat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 39 alin. (3) și art. 40 din Legea nr. 50/1996, drepturile cuvenite magistraților și personalului asimilat acestuia, reprezintă venituri impozabile conform O.G. nr. 73/1999. În categoria veniturilor impozabile se includ și avantajele în natură primite de o persoană fizică cu titlu gratuit sau cu plata parțială.

Sumele reprezentând compensarea chiriilor acordate conform art. 39 pct. 3 și art. 40 Legea nr. 50/1996, reprezintă venituri din salariu în sensul art. 22 O.G. nr. 73/1994, constituind avantaje obținute de o persoană fizică, care desfășoară activitatea în baza unor raporturi juridice de muncă. Prin „avantaje” se creează persoanei beneficiare un venit suplimentar care trebuie impozitat conform art. 6 din Normele metodologice emise în aplicarea art. 24 din O.G. nr. 73/1999. Sumele reprezentând compensarea chiriilor constituie un venit realizat de magistrat în baza raporturilor de muncă, adică un „avantaj” în raport de orice altă persoană lipsită de locuință, care închiriind un spațiu, trebuie să achite chiria din veniturile proprii.

Sumele reprezentând compensarea chiriei nu pot fi încadrate în categoria veniturilor neimpozabile prevăzute de art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999 deoarece acest articol reglementează formele de sprijin sau despăgubirile cuvenite persoanelor aflate în dificultate sau care au suferit daune morale ori de altă natură, independent de voința lor și care nu sunt acordate în cadrul unui contract de muncă. Ca urmare, interpretarea făcută de instanțe în hotărârile pronunțate în sensul considerării sumelor reprezentând compensarea chiriilor acordate ca încadrându-se în dispozițiunile art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999, reprezintă o interpretare greșită a legii, care nu se înscrie în conținutul și spiritul legii.

Rezultă așadar, că dispozițiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 cu modificările și completările aduse prin O.G. nr. 73/1999 nu pot constitui temei juridic pentru restituirea impozitului. Pentru considerentele mai sus arătate, hotărârile pronunțate în cauză fiind esențial nelegale, se impune admiterea recursului în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârilor criticate, iar pe fond respingerea acțiunii formulată de T.G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Casează decizia nr. 219 din 17 martie 2003 a Tribunalului Bacău precum și sentința civilă nr. 5127 din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău, și pe fond respinge acțiunea formulată de T.G.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2004.