ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta, S.I.F. TRANSILVANIA SA,

a chemat în judecată pe pârâta, SC A.V. SA Brașov, solicitând obligarea

acesteia la plata sumelor de 2.716.474.000 lei dividende aferente anului 1998,

de 528.259.636 lei actualizarea cu indicele de inflație, de 166.476.534 lei

daune, interese compensatorii reprezentând rata dobânzii BCR și a cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că este acționar al societății pârâte, iar AGA din 25 martie 1999 a

aprobat bilanțul contabil și a repartizat profitul, distribuind suma de

2.559.996 lei cu titlu de dividende, fără însă ca pârâta să-și îndeplinească

integral și la termen obligația scadentă.

Tribunalul Brașov, prin sentința

civilă 1046/C din 19 septembrie 2000, a admis în parte acțiunea, a obligat pe

pârâtă la 2.716.474.000 lei cu titlu de dividende pe anul 1998, la 528.259.636

lei actualizarea cu indicele mediu de inflație, a respins restul pretențiilor,

și a stabilit suma de 57.092.336 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a considerat că

obligația de plată a dividendelor a fost parțial îndeplinită, astfel încât

plata datoriei reactualizată este justificată, dar în privința dobânzilor,

lipsa de dovezi privind depozitele bancare, nu îndreptățește pe reclamantă a le

solicita.

Curtea de Apel Brașov, soluționând

apelurile declarate de părți, prin decizia 117/Ap din 29 martie 2001, a respins

cererile, reținând că un cumul al dobânzilor cu indicele de inflație ar fi

inechitabil, legea neprevăzând o derogare de la art. 1088 C. civ., iar dovada

unei investiții a dividendelor, încât să depășească rata inflației, nu a fost

făcută, dar chiar dacă în contractul părților nu este stipulată o clauză

penală, obligația de plată a dividendelor este legală și producătoare de daune

interese.

Prin decizia 6768 din 13 noiembrie 2002,

secția comercială a Curții supreme de Justiție a admis recursul reclamantei, a

anulat ca insuficient timbrat recursul pârâtei, și a casat cu trimitere spre

rejudecare pricina, pentru calculul dobânzilor comerciale.

Reluând judecata, Curtea de Apel, prin

decizia 12/Ap din 5 iunie 2003, a admis excepția autorității de lucru judecat

pentru suma de 1.143.461.162 lei, a admis în parte excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru dobânda aferentă perioadei 31 ianuarie 2000-13

martie 2000, a admis în parte apelul reclamantei, modificând sentința instanței

de fond în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 166.476.534 lei daune pe

perioada 26 iunie 1999-31 ianuarie 2000, a sumei de 190.426.560 lei dobânzi

pentru perioada 19 septembrie 2000-28 decembrie 2000 și a sumei de 16.979.092

lei cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale tribunalului.

Instanța de apel a reținut existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile, privind actualizarea dividendelor cu

indicele de inflație (sentința civilă 4325/S/2002 a Tribunalului Brașov), a

prescripției dreptului la acțiune în privința prestațiilor succesive, data

exigibilității calculându-se pentru fiecare rată a dobânzii. Pe de altă parte,

a considerat inadmisibilă cererea, în această fază procesuală, față de

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a acordării dobânzilor pe perioada 13

martie 2000-19 septembrie 2000, calculul acestora rezumându-se la perioada 19

septembrie 2000-28 decembrie 2000, iar nedepunerea cauțiunii pentru înființarea

sechestrului asigurător este o condiție de respingere a unei asemenea

solicitări.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Recurenta, susține că instanța de

apel nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, în

sensul că precizarea din 13 martie 2003 nu este o modificare a acțiunii, ci o

majorare a câtimii pretențiilor, iar dobânda acordată nu a inclus și rata

dobânzii legale; a aplicat greșit legea, constatând prescris dreptul la acțiune

cât timp recunoașterea dreptului prin întâmpinare s-a produs, iar introducerea

unei cereri în justiție întrerupe cursul prescripției. Pe de altă parte,

dobânda este un drept accesoriu care se prescrie odată cu dreptul principal.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor expune:

Acțiunea judiciară reprezintă

mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanței realizarea

acelui drept, recunoașterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea

acestuia.

Dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

stabilesc că în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în

judecată, și nici nu se pot face cereri noi.

Prin acțiunea introdusă la 10

februarie 2000, reclamanta a solicitat, printre altele obligarea pârâtei la

daune compensatorii, reprezentând rata dobânzii în conturile BCR.

În rejudecarea apelului, reclamanta,

la termenul din 13 martie 2003, depune o precizare a acțiunii, prin care

modifică nu numai cuantumul obligației de plată a dobânzii, dar și temeiul acesteia.

Pretențiile întemeiate pe calculul

dobânzii BCR nu sunt identice, nici ca modalitate de calcul, nici ca temei

normativ, cu cele stabilite de BNR.

De aceea, instanța de apel, judicios

a caracterizat precizarea temeiului în care se vor calcula daunele

compensatorii, drept o modificare a obiectului acțiunii, și a considerat

inadmisibilă cererea.

Reprezentarea generică „dobânzi” nu

poate concretiza decât tot generic acțiunea, dar, în momentul individualizării

acestora, partea și-a calificat dreptul subiectiv, iar ultima dată până la care

îl poate schimba este prima zi de înfățișare.

Instanța de casare a dat dispoziții

de ordin general privind calculul dobânzilor, fără a se pronunța asupra

temeiului normativ, inexistența impedimentelor de ordin legal pentru efectuarea

calculului în raport de nivelul dobânzii stabilite de BNR, ca principiu, îi

este opusă dispoziția expresă, a calculului privind acordarea dobânzilor

comerciale, stabilită de art. 43 C. com. În acest sens, decizia de casare,

precizează concret că „determinarea sub aspect matematic a cuantumului dobânzii

comerciale datorate în speță constituie o împrejurare de drept, care nu a fost

pe deplin stabilită”.

În privința prescripției dreptului

la acțiune, Decretul 167/1958 definește această instituție ca o sancțiune,

pentru neexecutarea dreptului subiectiv, de a cere protecție publică într-un

termen stabilit de lege, constând în stingerea dreptului la acțiune.

Calculul termenelor, așa cum a fost

efectuat de curtea de apel, a fost judicios. Aceasta, pentru că noua

prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas

definitivă; însă în situația concretă hotărârea era de respingere a

pretențiilor, așa încât dispozițiile art. 17 din actul normativ menționat nu

sunt incidente.

Pe de altă parte, recurenta a

susținut greșit recunoașterea pretențiilor de către pârâtă. În întâmpinarea din

18 aprilie 2000, aceasta face precizarea expresă că daunele-interese, privind

dobânzile la conturile curente, nu sunt datorate.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat

recursul declarat împotriva deciziei 12/Ap din 5 iunie 2003, pronunțată de

Curtea de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta Societatea de Investiții Financiare Transilvania SA Brașov,

împotriva deciziei nr. 12/Ap din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 27 ianuarie 2004.