ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta, S.I.F. TRANSILVANIA SA, a chemat în judecată pe pârâta, SC A.V. SA Brașov, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 2.716.474.000 lei dividende aferente anului 1998, de 528.259.636 lei actualizarea cu indicele de inflație, de 166.476.534 lei daune, interese compensatorii reprezentând rata dobânzii BCR și a cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că este acționar al societății pârâte, iar AGA din 25 martie 1999 a aprobat bilanțul contabil și a repartizat profitul, distribuind suma de 2.559.996 lei cu titlu de dividende, fără însă ca pârâta să-și îndeplinească integral și la termen obligația scadentă.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă 1046/C din 19 septembrie 2000, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtă la 2.716.474.000 lei cu titlu de dividende pe anul 1998, la 528.259.636 lei actualizarea cu indicele mediu de inflație, a respins restul pretențiilor, și a stabilit suma de 57.092.336 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a considerat că obligația de plată a dividendelor a fost parțial îndeplinită, astfel încât plata datoriei reactualizată este justificată, dar în privința dobânzilor, lipsa de dovezi privind depozitele bancare, nu îndreptățește pe reclamantă a le solicita.

Curtea de Apel Brașov, soluționând apelurile declarate de părți, prin decizia 117/Ap din 29 martie 2001, a respins cererile, reținând că un cumul al dobânzilor cu indicele de inflație ar fi inechitabil, legea neprevăzând o derogare de la art. 1088 C. civ., iar dovada unei investiții a dividendelor, încât să depășească rata inflației, nu a fost făcută, dar chiar dacă în contractul părților nu este stipulată o clauză penală, obligația de plată a dividendelor este legală și producătoare de daune interese. Prin decizia 6768 din 13 noiembrie 2002, secția comercială a Curții supreme de Justiție a admis recursul reclamantei, a anulat ca insuficient timbrat recursul pârâtei, și a casat cu trimitere spre rejudecare pricina, pentru calculul dobânzilor comerciale.

Reluând judecata, Curtea de Apel, prin decizia 12/Ap din 5 iunie 2003, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru suma de 1.143.461.162 lei, a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune pentru dobânda aferentă perioadei 31 ianuarie 2000-13 martie 2000, a admis în parte apelul reclamantei, modificând sentința instanței de fond în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 166.476.534 lei daune pe perioada 26 iunie 1999-31 ianuarie 2000, a sumei de 190.426.560 lei dobânzi pentru perioada 19 septembrie 2000-28 decembrie 2000 și a sumei de 16.979.092 lei cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale tribunalului.

Instanța de apel a reținut existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, privind actualizarea dividendelor cu indicele de inflație (sentința civilă 4325/S/2002 a Tribunalului Brașov), a prescripției dreptului la acțiune în privința prestațiilor succesive, data exigibilității calculându-se pentru fiecare rată a dobânzii. Pe de altă parte, a considerat inadmisibilă cererea, în această fază procesuală, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a acordării dobânzilor pe perioada 13 martie 2000-19 septembrie 2000, calculul acestora rezumându-se la perioada 19 septembrie 2000-28 decembrie 2000, iar nedepunerea cauțiunii pentru înființarea sechestrului asigurător este o condiție de respingere a unei asemenea solicitări.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Recurenta, susține că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, în sensul că precizarea din 13 martie 2003 nu este o modificare a acțiunii, ci o majorare a câtimii pretențiilor, iar dobânda acordată nu a inclus și rata dobânzii legale; a aplicat greșit legea, constatând prescris dreptul la acțiune cât timp recunoașterea dreptului prin întâmpinare s-a produs, iar introducerea unei cereri în justiție întrerupe cursul prescripției. Pe de altă parte, dobânda este un drept accesoriu care se prescrie odată cu dreptul principal. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Acțiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanței realizarea acelui drept, recunoașterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia.

Dispozițiile art. 294 C. proc. civ., stabilesc că în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri noi. Prin acțiunea introdusă la 10 februarie 2000, reclamanta a solicitat, printre altele obligarea pârâtei la daune compensatorii, reprezentând rata dobânzii în conturile BCR. În rejudecarea apelului, reclamanta, la termenul din 13 martie 2003, depune o precizare a acțiunii, prin care modifică nu numai cuantumul obligației de plată a dobânzii, dar și temeiul acesteia. Pretențiile întemeiate pe calculul dobânzii BCR nu sunt identice, nici ca modalitate de calcul, nici ca temei normativ, cu cele stabilite de BNR. De aceea, instanța de apel, judicios a caracterizat precizarea temeiului în care se vor calcula daunele compensatorii, drept o modificare a obiectului acțiunii, și a considerat inadmisibilă cererea.

Reprezentarea generică „dobânzi” nu poate concretiza decât tot generic acțiunea, dar, în momentul individualizării acestora, partea și-a calificat dreptul subiectiv, iar ultima dată până la care îl poate schimba este prima zi de înfățișare. Instanța de casare a dat dispoziții de ordin general privind calculul dobânzilor, fără a se pronunța asupra temeiului normativ, inexistența impedimentelor de ordin legal pentru efectuarea calculului în raport de nivelul dobânzii stabilite de BNR, ca principiu, îi este opusă dispoziția expresă, a calculului privind acordarea dobânzilor comerciale, stabilită de art. 43 C. com. În acest sens, decizia de casare, precizează concret că „determinarea sub aspect matematic a cuantumului dobânzii comerciale datorate în speță constituie o împrejurare de drept, care nu a fost pe deplin stabilită”.

În privința prescripției dreptului la acțiune, Decretul 167/1958 definește această instituție ca o sancțiune, pentru neexecutarea dreptului subiectiv, de a cere protecție publică într-un termen stabilit de lege, constând în stingerea dreptului la acțiune. Calculul termenelor, așa cum a fost efectuat de curtea de apel, a fost judicios. Aceasta, pentru că noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas definitivă; însă în situația concretă hotărârea era de respingere a pretențiilor, așa încât dispozițiile art. 17 din actul normativ menționat nu sunt incidente. Pe de altă parte, recurenta a susținut greșit recunoașterea pretențiilor de către pârâtă. În întâmpinarea din 18 aprilie 2000, aceasta face precizarea expresă că daunele-interese, privind dobânzile la conturile curente, nu sunt datorate.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei 12/Ap din 5 iunie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea de Investiții Financiare Transilvania SA Brașov, împotriva deciziei nr. 12/Ap din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2004.