ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 442/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 2 octombrie

2000, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul H.H.M. la 10 ani închisoare

și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

S-a reținut, în esență, că, în luna

iulie 1993, inculpatul H.H.M., în calitate de prim-vicepreședinte al Băncii

„D.F.” filiala Cluj și președinte al Comitetului de credit și risc, a pretins

și primit în schimbul înlesnirii obținerii unui credit de 225.000.000 lei de la

inculpatul A.D. (condamnat în aceeași cauză) suma de 25.000 dolari S.U.A.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia

penală nr. 154 din 15 mai 2001, a respins apelul inculpatului H.H.M.

Prin recursul declarat, inculpatul a

solicitat, în esență, restituirea cauzei la parchet, iar în subsidiar,

achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., invocând următoarele:

- urmărirea penală s-a efectuat cu

încălcarea prevederilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., întrucât în perioada

septembrie 1997 – 5 iunie 1998, actele de cercetare s-au efectuat de organele

de poliție și nu de procuror, cum prevăd dispozițiile textului de lege

menționat, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 197 C.

proc. pen.;

- au fost încălcate prevederile

Legii nr. 83/1992 care au stabilit, în cazul infracțiunilor de corupție, un

termen maximum de 40 zile pentru durata urmăririi penale, ceea ce, în opinia

recurentului atrage, de asemenea, sancțiunea nulității absolute;

- măsura arestării preventive a fost

dispusă în urma declarației luată „prin forță și șantaj” lui A.D., de către

organele de poliție, necompetente să efectueze urmărirea penală;

- au fost nesocotite și încălcate

dispozițiile art. 2 C. proc. pen., privind legalitatea incriminării, precum și

dispozițiile art. 41 și art. 266 C. pen., prin aceea că în rechizitoriu,

aceeași faptă, reținută în sarcina lui A.D. a fost calificată greșit, ca

întrunind elementele constitutive a două infracțiuni distincte (folosirea cu

rea-credință a creditului societății și dare de mită);

- rechizitoriul a fost conceput de

un procuror, iar apoi, a fost confirmat în fals de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, însă aceștia nu îndeplinesc

cerințele legale prevăzute de Legea nr. 92/1002 pentru a întocmi și confirma

asemenea acte;

- soluția de condamnare este greșită

întrucât în realitate, în cauză, a avut loc doar un „împrumut făcut la vedere

și prin acte bancare”, faptă care este de natură civilă;

- oricum, fapta a fost greșit

încadrată în infracțiunea de luare de mită, deoarece, ceea ce se pretinde este

exercitarea unei influențe din partea inculpatului recurent asupra lui G.M.,

care a acordat creditul;

- chiar și în ipoteza în care s-ar

accepta teza infracțiunii de luare de mită, fapta nu putea fi încadrată în

dispozițiile art. 254 alin. (2) C. pen., întrucât inculpatul nu era „funcționar

cu atribuții de control”.

În urma examinării lucrărilor și

probelor dosarului, rezultă că recursul inculpatului H.H.M. nu este fondat.

Instanța de fond, prin sentința

temeinic motivată și instanța de apel, prin decizia care a confirmat-o în

privința faptei imputate inculpatului recurent, au reținut corect faptele și

vinovăția inculpatului H.H.M. dovedite prin probele existente la dosar, au dat

acestora o încadrare juridică corespunzătoare și au aplicat o pedeapsă just

individualizată.

Actele de urmărire penală s-au

efectuat de procurori, începând de la data de 4 iunie 1998 și până la 23 iunie

1998, când a fost întocmit rechizitoriul.

Unele acte, respectiv, declarații

care inițial au fost luate de către organele de poliție unor persoane, au fost

refăcute ulterior, prin reascultarea acestor persoane de către procuror astfel

că, în cauză, nu se poate susține că ar fi fost încălcate prevederile art. 209

alin. (3) C. proc. pen., și că ar opera nulitatea absolută prevăzută de art.

197 alin. (2) C. proc. pen.

Nulitatea absolută nu poate opera

nici privitor la pretinsa nerespectare a termenului de 40 de zile de efectuare

a urmăririi penale, prevăzută de Legea nr. 83/1992 pentru că, pe de o parte,

acest termen nu are caracterul unui termen imperativ, care să atragă, în caz de

nerespectare, potrivit legii, această sancțiune, iar pe de altă parte, este de

observat că, în realitate, în cauză, acest termen nici nu a fost depășit

(urmărirea penală a fost începută la 4 iunie 1998, iar rechizitoriul a fost

întocmit la 23 iunie 1998).

Nu s-a dovedit că declarația dată de

inculpatul A.D. i-a fost luată acestuia prin „forță și șantaj” și că, deci,

aceasta trebuie înlăturată, ca fiind lipsită de valoare probatorie pentru

încălcarea prevederilor art. 68 C. proc. pen.

De altfel, acesta și-a menținut

declarațiile făcute la data de 4 iunie 1998 în cursul urmăririi penale la

procuror și în ședința publică, în fața instanței unde, confirmând relatările

de la procuror, a arătat: „la sfârșitul lunii iunie 1993 m-am adresat

inculpatului H.M., vicepreședinte pe atunci al B.D.F., căruia i-am solicitat

să-mi înlesnească obținerea unui credit de 225.000.000 lei. Acesta mi-a răspuns

că mă ajută, însă, e necesar să-l ajut și eu, întrucât are nevoie de o sumă de

210.000.000 lei. Nu am discutat în momentul respectiv, ce anume reprezintă suma

respectivă (împrumut sau alt folos).

Cum nu aveam alte posibilități de a

dobândi suma respectivă, în acel moment am semnat și ștampilat o dispoziție de

plată, în alb, pe care i-am înmânat-o inculpatului H. La începutul lunii

august, în momentul în care am solicitat extrasul de cont, am constatat că, din

creditul acordat, suma de 20.075.000 lei fusese virată într-un alt cont, dar

mi-am dat seama ce s-a întâmplat”.

Împrejurările în care a avut loc

pretinderea și primirea sumei de 25.000 dolari S.U.A. de către inculpatul

H.H.M. de la inculpatul A.D., în schimbul înlesnirii obținerii fără garanții de

către acesta a creditului de 225.000.000 lei, au fost descrise în mod amănunțit

în cuprinsul sentinței penale nr. 134 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului

Suceava, care explică corect întreaga activitate infracțională desfășurată în

perioada 29 iulie 1993 – 3 august 1993, dovedită prin probele administrate în

cauză, temeinic și corect analizate în considerentele hotărârii instanței de

fond.

În ceea ce privește întocmirea

rechizitoriului și confirmarea acestuia, în raport de dispozițiile Codului de

procedură penală, aceste acte nu apar afectate de încălcări care să atragă

nulitatea absolută.

Încadrarea juridică dată faptei, în

infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.,

este corectă, activitatea inculpatului, corect descrisă în hotărârile atacate,

întrunind elementele constitutive ale acestei infracțiuni și nu ale celei de

trafic de influență. În concret, solicitarea de acordare a creditului de

225.000.000 lei, fără garanții, i-a fost adresată direct inculpatului H.H.M.,

în calitatea sa de vicepreședinte al băncii și de președinte al Comitetului de

credit și risc, calități în care i-au permis să dispună persoanelor din

subordine, întocmirea urgentă a tuturor actelor în felul în care s-a procedat

și obținerea rapidă a creditului. Evident că aceste calități ale inculpatului

conțineau, în structura atribuțiilor sale și prerogative de control, ceea ce

explică și justifică reținerea formei calificate a infracțiunii de luare de

mită.

Pentru aceste considerente și pentru

cele temeinic și amplu arătate în cuprinsul sentinței și deciziei, care urmează

a fi menținute, Curtea constată că recursul nu este fondat și, pe cale de

consecință, că se impune respingerea lui.

Este de menționat că nu au fost

constatate nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din

oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.H.M. împotriva deciziei penale

nr. 154 din 15 mai 2001 a Curții de Apel Suceava.

Obligă pe recurent să plătească

statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată, în ședință publică, azi

30 ianuarie 2003.