ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1398/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6038/1997 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantele D.C. și D.M. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, Consiliul local sector 1 București și S.C. A. S.A., solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a măsurii naționalizării, neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție, inclusiv restaurantul L.P. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că autorul lor D.G. a dobândit imobilul în litigiu în anul 1941; prin autorizația 3047/1948, emisă de Prefectura Poliției Capitalei s-a deschis în imobil, pe lângă locuință, un restaurant și o grădină de vară, iar în anul 1957, autorul reclamantelor a închiriat I.H.R.A.

restaurantul și grădina de vară împreună cu 5000 mp teren. În anul 1962 s-a dispus trecerea acestora în proprietatea statului conform H.C.M. nr. 408/1961. La 20 ianuarie 1998 a fost scoasă din cauză S.C. A.S.A. și a fost introdusă în calitate de pârâtă S.C. P.P. S.A. Prin certificatul de moștenitor nr. 488 din 3 martie 1993 s-a dovedit că, de pe urma defunctului D.R.V.(moștenitorul lui D.G.), a rămas ca moștenitoare A.R.M. Prin încheierea de la 9 iunie 1998 s-a stabilit caracterul acțiunii ca fiind în revendicare. La aceeași dată, pârâta S.C. P.P. S.A. a formulat întâmpinare, cerere reconvențională și chemare în garanție, solicitând respingerea acțiunii întrucât reclamantele au obținut recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiesc.

A mai arătat aceasta că societatea este proprietara restaurantului și că este necesară introducerea în cauză a SIF III Transilvania ca garant, iar reclamantele să fie obligate la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse. La data de 2 februarie 1999, F.P.S. a invocat lipsa calității procesuale pasive conform art. 125 din H.G. nr. 55/1998, iar prin sentința civilă nr. 5066 din 30 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Reclamantele, la aceeași dată, și-au precizat obiectul acțiunii în sens restrâns, solicitând revendicarea restaurantului P.P. cu anexe și terenul în suprafață de 4654 mp.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 988 din 29 septembrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie restaurantul P.P., cu grădina de vară în suprafață de 4654 mp și anexe, fiind respinsă cererea reconvențională și de chemare în garanție. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că în orice acțiune în revendicare, atunci când se exhibă mai multe titluri de proprietate, instanța este obligată să verifice care dintre acestea este mai bine caracterizat, în sensul că are mai mare vechime în timp, corespunde mai bine exigențelor legale existente la momentul confecționării actului și orice alte elemente de natură a crea convingerea solidității sau, respectiv, precarității titlului pe care îl prezintă partea interesată.

În cazul în care reclamantul nu poate dovedi că a dobândit proprietatea într-un mod originar, dovada dreptului de proprietate se poate face pe baza titlului de proprietate, iar acesta este valabil dacă emană de la adevăratul proprietar. Instanța a reținut că, în speță, întrucât părțile au prezentat titluri diferite, urmează a se da eficiență titlului mai vechi cu condiția ca și posesiunea să fie mai bine caracterizată. Astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada că imobilul pe care-l revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu și, pe cale de consecință, și a detenției precare pe care statul a exercitat-o asupra acestuia, motiv pentru care a admis acțiunea. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Municipiul București, prin Primarul general și S.C.

P.P.S.A. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 379/A din 11 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile, menținând astfel soluția primei instanțe. Împotriva acestei decizii, pârâții Municipiul București, prin Primarul general și S.C. P.P.S.A. au declarat recurs. Municipiul București a invocat, în principal, faptul că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a apreciat ca nefiind valabil titlul statului, deoarece Decretul nr. 92/1950 era neconstituțional și în contradicție cu prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., precum și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, pentru că imobilul în litigiu nu se mai află în proprietatea și nici în posesia Municipiului București.

Prin recursul declarat, S.C. P.P. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că prin decizia dată, s-au încălcat prevederile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, că greșit s-a considerat, prin compararea titlurilor de proprietate, că titlul reclamantelor este preferabil și că a rămas nesoluționat capătul de cerere din cererea reconvențională privind pretențiile la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâtă la imobil. Recursul promovat de Municipiul București, prin Primarul general este nefondat. Deși este exact în drept că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, trebuie reținută situația în care proprietarul a pierdut posesia ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin care s-au creat situații juridice noi cu privire la bunul revendicat.

În acest context, raportul juridic procesual trebuie legat și cu instituțiile ce reprezintă statul, în contradictoriu cu care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, în sensul dacă bunurile vizate au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Astfel, indiferent dacă bunul preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat la nivelul unității administrativ teritoriale de Consiliul General al Municipiului București.

Și recursul declarat de pârâta S.C. P.P.S.A. va fi respins ca nefondat. Referitor la prima critică invocată, potrivit căreia decizia pronunțată încalcă prevederile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, aceasta nu poate fi primită. Prin menținerea hotărârii primei instanțe, care a admis acțiunea și a dispus restituirea restaurantului P.P., nu se poate susține că societatea ar rămâne fără obiect de activitate și nu și-ar mai putea continua activitatea, întrucât, din chiar cererea de înscriere mențiuni la Registrul Comerțului, rezultă un obiect de activitate diversificat, în afară de servicii, având și comerț intern, cu ridicata, cu amănuntul și construcții. În privința comparării titlurilor de proprietate, instanțele nu au greșit considerând că titlul reclamantelor este preferabil celui al pârâtei.

Titlul statului s-a întemeiat pe un decret care cuprindea contradicții față de Constituția din 1948 care garanta proprietatea privată. Astfel, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 408 din 30 iunie 1961 a completat listele anexe la Decretul nr. 92/1950 cu întreg imobilul situat în București, iar Decizia nr. 191 din 12 februarie 1962 a atribuit imobilul în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului I.V. Stalin, iar acesta l-a transferat din administrarea I.A.L. în administrarea Ministerului Comerțului, pentru Întreprinderea A. Trebuie subliniat că nici o clipă nu s-a menționat și nici nu ar fi fost posibil, despre transmiterea dreptului de proprietate, ci despre administrarea imobilului.

În mod evident, statul a preluat fără titlu imobilul și a avut o posesie precară. Pârâta, la rândul său, nu se poate prevala de faptul că ar fi dobândit imobilul cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 99/1999, fiindu-le aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001. Astfel, deși reclamantele au notificat intenția de a revendica imobilul în litigiu, iar Agenția Națională pentru Privatizare le-a asigurat, prin mai multe adrese pe parcursul anilor 1992-1997, că se vor lua măsurile ce se impun pentru ca imobilul să nu fie propus pentru vânzare, brusc, fără alte explicații, la 18 ianuarie 1999, s-a comunicat că imobilul a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 395 din 24 iulie 1995 (!). Analiza acestui înscris demonstrează că obiectul contractului l-au constituit un număr de acțiuni deținute de stat la societatea comercială și nu activele care fac parte din patrimoniul său.

Se face, în mod voit, o confuzie între patrimoniul societății, care este constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății, și capitalul social, care este expresia valorică a totalității aporturilor asociaților care participă la constituirea societății. Acțiunile constituie o fracțiune a capitalului social și nu se confundă cu bunurile din patrimoniul societăților comerciale. Este neîntemeiată și cea de a treia critică privind nesoluționarea capătului de cerere din cererea reconvențională privind pretențiile la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâtă la imobil, întrucât, potrivit principiului disponibilității, părțile puteau solicita administrarea de probe pentru a-și dovedi pretențiile.

Acest aspect nu poate fi imputat instanței, cu atât mai mult cu cât nici în faza apelului, care are un caracter devolutiv, pârâta nu a solicitat probe pentru a-și susține pretențiile din cererea reconvențională. Față de cele expuse mai sus, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții S.C. P.P. S.A. București și de Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 379/A din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.