ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1398/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

6038/1997 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantele D.C. și D.M. au

chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București,

Consiliul local sector 1 București și S.C. A. S.A., solicitând instanței să se

constate nulitatea absolută a măsurii naționalizării, neaplicarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate

asupra imobilului compus din teren și construcție, inclusiv restaurantul L.P.

În motivarea cererii, reclamantele

au arătat că autorul lor D.G. a dobândit imobilul în litigiu în anul 1941; prin

autorizația 3047/1948, emisă de Prefectura Poliției Capitalei s-a deschis în

imobil, pe lângă locuință, un restaurant și o grădină de vară, iar în anul

1957, autorul reclamantelor a închiriat I.H.R.A. restaurantul și grădina de

vară împreună cu 5000 mp teren.

În anul 1962 s-a dispus trecerea

acestora în proprietatea statului conform H.C.M. nr. 408/1961.

La 20 ianuarie 1998 a fost scoasă

din cauză S.C. A.S.A. și a fost introdusă în calitate de pârâtă S.C. P.P. S.A.

Prin certificatul de moștenitor nr.

488 din 3 martie 1993 s-a dovedit că, de pe urma defunctului D.R.V.(moștenitorul

lui D.G.), a rămas ca moștenitoare A.R.M.

Prin încheierea de la 9 iunie 1998

s-a stabilit caracterul acțiunii ca fiind în revendicare.

La aceeași dată, pârâta S.C. P.P. S.A.

a formulat întâmpinare, cerere reconvențională și chemare în garanție,

solicitând respingerea acțiunii întrucât reclamantele au obținut recunoașterea

dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiesc. A mai arătat

aceasta că societatea este proprietara restaurantului și că este necesară

introducerea în cauză a SIF III Transilvania ca garant, iar reclamantele să fie

obligate la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse.

La data de 2 februarie 1999, F.P.S.

a invocat lipsa calității procesuale pasive conform art. 125 din H.G. nr.

55/1998, iar prin sentința civilă nr. 5066 din 30 martie 1999 a Judecătoriei

sectorului 1 s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului

București.

Reclamantele, la aceeași dată, și-au

precizat obiectul acțiunii în sens restrâns, solicitând revendicarea

restaurantului P.P. cu anexe și terenul în suprafață de 4654 mp.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 988 din 29 septembrie 2000, a admis acțiunea și a

obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie restaurantul P.P., cu grădina de vară în suprafață de 4654 mp și anexe,

fiind respinsă cererea reconvențională și de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție

tribunalul a reținut că în orice acțiune în revendicare, atunci când se exhibă

mai multe titluri de proprietate, instanța este obligată să verifice care

dintre acestea este mai bine caracterizat, în sensul că are mai mare vechime în

timp, corespunde mai bine exigențelor legale existente la momentul

confecționării actului și orice alte elemente de natură a crea convingerea

solidității sau, respectiv, precarității titlului pe care îl prezintă partea

interesată.

În cazul în care reclamantul nu

poate dovedi că a dobândit proprietatea într-un mod originar, dovada dreptului

de proprietate se poate face pe baza titlului de proprietate, iar acesta este

valabil dacă emană de la adevăratul proprietar.

Instanța a reținut că, în speță,

întrucât părțile au prezentat titluri diferite, urmează a se da eficiență

titlului mai vechi cu condiția ca și posesiunea să fie mai bine caracterizată.

Astfel, tribunalul a reținut că

reclamanții au făcut dovada că imobilul pe care-l revendică a trecut în

proprietatea statului fără titlu și, pe cale de consecință, și a detenției

precare pe care statul a exercitat-o asupra acestuia, motiv pentru care a admis

acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Municipiul București, prin Primarul general și S.C. P.P.S.A.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 379/A din 11 septembrie 2001, a respins ca

nefondate apelurile, menținând astfel soluția primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâții

Municipiul București, prin Primarul general și S.C. P.P.S.A. au declarat

recurs.

Municipiul București a invocat, în

principal, faptul că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești,

întrucât a apreciat ca nefiind valabil titlul statului, deoarece Decretul nr.

92/1950 era neconstituțional și în contradicție cu prevederile art. 480 și art.

481 C. civ., precum și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii,

întrucât greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București, pentru că imobilul în litigiu nu se mai află în

proprietatea și nici în posesia Municipiului București.

Prin recursul declarat, S.C. P.P. S.A.

a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., susținând, în esență, că prin decizia dată, s-au încălcat prevederile art.

32

4

din Legea nr. 99/1999, că greșit s-a considerat, prin compararea

titlurilor de proprietate, că titlul reclamantelor este preferabil și că a

rămas nesoluționat capătul de cerere din cererea reconvențională privind

pretențiile la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâtă la

imobil.

Recursul promovat de Municipiul

București, prin Primarul general este nefondat.

Deși este exact în drept că acțiunea

în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar, trebuie reținută situația în care proprietarul a pierdut posesia

ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950,

prin care s-au creat situații juridice noi cu privire la bunul revendicat.

În acest context, raportul juridic

procesual trebuie legat și cu instituțiile ce reprezintă statul, în

contradictoriu cu care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, în sensul

dacă bunurile vizate au intrat în proprietatea statului cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Astfel, indiferent dacă bunul

preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, în litigiile în

care se dispută dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat

la nivelul unității administrativ teritoriale de Consiliul General al

Municipiului București.

Și recursul declarat de pârâta S.C. P.P.S.A.

va fi respins ca nefondat.

Referitor la prima critică invocată,

potrivit căreia decizia pronunțată încalcă prevederile art. 32

4

din

Legea nr. 99/1999, aceasta nu poate fi primită.

Prin menținerea hotărârii primei

instanțe, care a admis acțiunea și a dispus restituirea restaurantului P.P., nu

se poate susține că societatea ar rămâne fără obiect de activitate și nu și-ar

mai putea continua activitatea, întrucât, din chiar cererea de înscriere

mențiuni la Registrul Comerțului, rezultă un obiect de activitate diversificat,

în afară de servicii, având și comerț intern, cu ridicata, cu amănuntul și

construcții.

În privința comparării titlurilor de

proprietate, instanțele nu au greșit considerând că titlul reclamantelor este

preferabil celui al pârâtei.

Titlul statului s-a întemeiat pe un

decret care cuprindea contradicții față de Constituția din 1948 care garanta proprietatea

privată.

Astfel, Hotărârea Consiliului de

Miniștri nr. 408 din 30 iunie 1961 a completat listele anexe la Decretul nr. 92/1950

cu întreg imobilul situat în București, iar Decizia nr. 191 din 12 februarie

1962 a atribuit imobilul în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului

Popular al raionului I.V. Stalin, iar acesta l-a transferat din administrarea

I.A.L. în administrarea Ministerului Comerțului, pentru Întreprinderea A.

Trebuie subliniat că nici o clipă nu

s-a menționat și nici nu ar fi fost posibil, despre transmiterea dreptului de

proprietate, ci despre administrarea imobilului.

În mod evident, statul a preluat

fără titlu imobilul și a avut o posesie precară.

Pârâta, la rândul său, nu se poate

prevala de faptul că ar fi dobândit imobilul cu bună credință și cu respectarea

Legii nr. 99/1999, fiindu-le aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) teza

finală din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deși reclamantele au

notificat intenția de a revendica imobilul în litigiu, iar Agenția Națională

pentru Privatizare le-a asigurat, prin mai multe adrese pe parcursul anilor

1992-1997, că se vor lua măsurile ce se impun pentru ca imobilul să nu fie

propus pentru vânzare, brusc, fără alte explicații, la 18 ianuarie 1999, s-a

comunicat că imobilul a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

395 din 24 iulie 1995 (!).

Analiza acestui înscris demonstrează

că obiectul contractului l-au constituit un număr de acțiuni deținute de stat

la societatea comercială și nu activele care fac parte din patrimoniul său.

Se face, în mod voit, o confuzie

între patrimoniul societății, care este constituit din totalitatea drepturilor

și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății, și capitalul

social, care este expresia valorică a totalității aporturilor asociaților care

participă la constituirea societății.

Acțiunile constituie o fracțiune a

capitalului social și nu se confundă cu bunurile din patrimoniul societăților

comerciale.

Este neîntemeiată și cea de a treia

critică privind nesoluționarea capătului de cerere din cererea reconvențională

privind pretențiile la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâtă

la imobil, întrucât, potrivit principiului disponibilității, părțile puteau

solicita administrarea de probe pentru a-și dovedi pretențiile.

Acest aspect nu poate fi imputat

instanței, cu atât mai mult cu cât nici în faza apelului, care are un caracter

devolutiv, pârâta nu a solicitat probe pentru a-și susține pretențiile din

cererea reconvențională.

Față de cele expuse mai sus,

recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții S.C. P.P. S.A. București și de Municipiul București, prin

Primarul general împotriva deciziei nr. 379/A din 11 septembrie 2001 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.