ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3305/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3305/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 294

din 10 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în Dosarul

nr. 6684/63/2009*, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de

reclamantul R.C., împotriva pârâtului Ș.P. S-a respins acțiunea față de pârâții

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Craiova

reprezentat prin Consiliul Local, R.A.A.D.P.F.L. C., SC J. SA C. A fost obligat

pârâtul Ș.P. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului

imobilul situat în C., compus din teren în suprafață de 260, 60 m.p. și următoarele

construcții: spațiu comercial acces Cramă M. S+P în suprafață construită de

61,27 m.p., două clădiri anexe în suprafață construită de 36,76 m.p. și

respectiv 29,36 m.p. S-a majorat onorariul expertului C.D.A. și C.V. cu 1.000 RON

pentru fiecare și a fost obligat reclamantul la plata acestei sume. A fost

obligat pârâtul Șelea la 5.666 RON cheltuieli de judecată.

S-a reținut

următoarea situație de fapt și de drept:

Prin sentința nr.

2091 din 27 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a anulat ca

netimbrată acțiunea formulată de reclamantul R.C., împotriva pârâtei SC C.M.

SRL C. – care ulterior a fost dizolvată și lichidată.

Prin decizia nr. 51

din 18 martie 2010, pronunțată Curtea de Apel Craiova s-a admis apelul formulat

de reclamantul R.C., împotriva sentinței comerciale nr. 2091 din 27 octombrie

2009, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția comercială, în Dosarul nr.

6684/63/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C.M. SRL– care ulterior a

fost dizolvată și lichidată, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Soluția a rămas irevocabilă prin

respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.

3550 din 27 octombrie 2010.

La data de 05 aprilie

2011, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 6684/63/2009*.

Prin cererea înregistrată

la data de 31 mai 2011, reclamantul R.C. a solicitat introducerea în cauză și citarea

în calitate de pârâți a Ministerului Finanțelor Publice, Consiliului Local al Municipiului

C., Regiei Autonome de Administrare a Domeniului Public și a Fondului Locativ Craiova,

a SC J. SA și a lui Ș.P. care a primit imobilul în litigiu ca drepturi reziduale

ultimei distribuiri urmare a dizolvării C.H.R.M., precizând că înțelege să revendice

de la acești pârâți imobilul construcții și teren, înscris în C.F. a Municipiului

Craiova.

La data de 4 octombrie

2011, reclamantul a formulat și depus la dosarul cauzei o precizare prin care arată

că înțelege să revendice terenul în suprafață de aproximativ 288 m.p., situat în

C., județul Dolj, cu următoarele vecinătăți: Nord – Restaurantul M., Est – Grădina

de Vară a Restaurantului M.; Sud- Strada M.K.; Vest – E.M. și construcțiile situate

pe acest teren constând în: spațiul comercial (intrare în Crama M.), cu acces din

strada M.K.; patru încăperi situate la parterul imobilului, de o parte și de alta

a curții interioare și pivnița spațiului comercial formată din două corpuri.

Analizând actele și lucrările

cauzei, instanța de fond a reținut că, din certificatul de moștenitor din 27

septembrie 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului nr. 6 București, rezultă

că reclamantul este moștenitorul legal al defunctului R.I.M.

S-a mai reținut că, prin

actul de vânzare autentificat de Tribunalul Dolj, secția civilă – comercială la

nr. 1137/1948 și transmis din 11 octombrie 1948, autorul reclamantului a dobândit

de la E.C.J. imobilul, situat în C., str. K., compus din parter cu două prăvălii,

un gang și dependințe și un etaj compus din două apartamente cu învecinările: la

răsărit Grădina M., la apus E.A., la M.N. clădirea M. și la M.Z. str. K.

Tribunalul a mai avut

în vedere că SC J. SA a fost divizată, astfel cum rezultă din actul adițional autentificat

din 21 august 2003 – B.N.P. G.C., iar imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul

SC C.M. SRL.

În aceste condiții, Tribunalul

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ș.P. proprietar

tabular al clădirilor în litigiu.

Excepția inadmisibilității

acțiunii a fost respinsă, instanța de fond dând prioritate Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

A reținut Tribunalul că,

reclamantul R.C. deține un drept patrimonial care a fost analizat ca un "bun"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Bunul reclamantului

– ca și în cauza Păduraru c României - constă în interesul de a i se restitui imobilul

în natură și acesta respectă condițiile necesare pentru a fi considerat o valoare

" patrimonială " , de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție, mai ales că este vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă

în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și

asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele

proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, instanța de fond a reținut că nu

este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului

drept.

În speță, s-a avut în

vedere că, prevederile Decretului nr. 92/1950 în baza căruia a fost naționalizat

imobilul reclamantului contravin Constituției României din 1948, art. 8, 10 potrivit

cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială și cetățenii sunt

egali în fața legii. Totodată, s-a reținut că, prevederile Decretului nr. 92/1950

contravin dispozițiilor art. 481 C. civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale

la care România era parte referitoare la proprietate și anume Declarației Universale

a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 213/1998, imobilul naționalizat a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamantului,

care se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional,

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză, s-a reținut

că este irelevantă împrejurarea că alte demersuri ale reclamantului de aceeași natură

au fost respinse pentru "lipsa temeiului legal în ceea ce privește stabilirea

măsurilor reparatorii"(sentința nr. 18422/1997 pronunțată de Judecătoria C.).

Pe de altă parte, instanța

a constatat că pârâtul Ș.P. nu are un"bun" în sensul Convenției.

În consecință, a fost

admisă în parte acțiunea reclamantului față de pârâtul Ș.P. care a fost obligat

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în C.,

str. M.K., compus din teren în suprafață de 260,60 m.p. și construcțiile următoare:

spațiu comercial acces Crama M. S+P în suprafață construită de 36,76 m.p. și respectiv

29,36 m.p.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat apel pârâtul Ș.P.

În dezvoltarea motivelor

de apel, pârâtul a invocat faptul că instanța de fond nu a ținut seama de puterea

lucrului judecat, de faptul că reclamantul a uzat și de procedura Legii nr. 10/2001,

primind în natură o parte din imobil și mai apoi a abandonat procedurile prevăzute

de această lege.

Totodată, s-a susținut

că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu are un „ bun “ în sensul Convenției,

când tocmai în patrimoniul său s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului

în litigiu prin dizolvarea societății SC C.M. SRL C., în a cărei proprietate era

bunul, unde deține un număr de părți sociale în proporție de 99,99% din capitalul

social.

Faptul că instanța de

fond a apreciat că ar fi de rea-credință, lucru care oricum nu are relevanță din

perspectiva acțiunii introduse, în baza unui simplu dubiu, pe care îl consideră

ca fiind suficient pentru o asemenea concluzie, denotă doar modul superficial în

care a fost analizat fondul dosarului.

Apelul a fost apreciat

ca fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În baza Legii nr. 112/1995,

reclamantul R.C. a pretins despăgubiri pentru imobilului situat în C., Str. M. K.,

parter și etaj. Prin Hotărârea nr. 649/2007 a Comisiei speciale de aplicare a Legii

112/1995 i s-au acordat reclamantului despăgubiri pentru apartamentele de la etaj.

Prin Hotărârea nr. 672/1997 a aceleiași comisii s-a respins cererea de restituire

în natură a spațiului de la parter, cu motivarea că spațiul nu intră sub incidența

legii speciale.

Au urmat două acțiuni

în revendicare în Dosarele nr. 22410/1997 și 15735/1999, ce au fost soluționate

irevocabil, în sensul respingerii acțiunii.

După apariția Legii

nr. 10/2001, reclamantul a ales calea rezervată de această lege, sub incidența căreia

a intrat imobilul ce face obiectul acțiunii de față, situat la parterul imobilului

din complexul M., parcurgând următoarele etape ale actului normativ special:

S-a reținut că reclamantul

nu a finalizat procedura Legii nr. 10/2001, din culpa sa, necontestând refuzul A.V.A.S.

de a soluționa cererea sa de despăgubiri și nici decizia C.H.R.M. – ca unitate deținătoare

prin care i s-a refuzat restituirea în natură a spațiilor de la parterul imobilului,

neintroducând nici o acțiune în instanță prin care să atace refuzul de soluționare

favorabilă a cererii sale, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, respectiv

de la expirarea termenului în care trebuia să i se dea un răspuns, potrivit Deciziei

Î.C.C.J. nr. 20/2007, pronunțată într-un alt recurs în interesul legii.

Cu alte cuvinte, reclamantul,

deși a urmat procedura legii speciale nu a finalizat această procedură abandonând-o

și promovând prezenta acțiune în revendicare de drept comun.

Potrivit deciziei Î.C.C.J.

nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanțele

judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Instanța supremă a reținut în

considerentele deciziei sale că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Ca urmare a nefinalizării

procedurii legii speciale, reclamantului nu i s-a stabilit dreptul la restituire

sau la despăgubiri pentru a se putea determina aplicabilitatea tezei a doua din

R.I.L., în ce măsură soluția dată conform legii speciale este neconvențională în

raport cu C.E.D.O.

Față de argumentele expuse

și Curtea a apreciat că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală analizând

pe fond cererea reclamantului în revendicare.

Curtea a admis apelul

pârâtului Ș.P., a schimbat sentința instanței de fond și a respins acțiunea în revendicare

promovată de reclamantul R.C. prin decizia nr. 166/2012 a Curții de Apel Craiova.

Împotriva deciziei civile

nr. 166 din 21 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova., secția a II-a civilă a

declarat recurs reclamantul R.C. care a susținut următoarele motive de nelegalitate.

Hotărârea pronunțată de

instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, prin actul

de vânzare, autentificat de Tribunalul Dolj, secția comercială și de notariat sub

nr. 695/01.04 1910, E.N.C.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra „locul cu

casele din C., strada K., fiind compuse casele dintr-un corp de clădire de zid de

cărămidă cu mortar de var, acoperite cu tablă de fer și zinc, având două etaje,

mansardă și dependințe."

După apariția Decretului

nr. 92/20.04.1950 pentru naționalizarea unor imobile, imobilul mai sus amintit a

fost naționalizat, fiind preluat de statul român, potrivit Anexei la Decretul pentru

naționalizarea unor imobile, cuprinzând tabelul imobilelor naționalizate în județul

Dolj.

După această dată, spațiile

comerciale de la parterul imobilului (fostele prăvălii) au fost date în folosința

unor organizații sau întreprinderi de stat, iar apartamentele de la etaj au fost

închiriate unor persoane fizice.

SC J. SA a fost privatizată

prin vânzarea acțiunilor deținute de Statul român la această societate, după cum

reiese din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1996.

Prin sentința civilă nr.

1768 din 10 februarie 2000 a Judecătoriei Craiova se constată un drept de folosință

și administrare în favoarea SC J. SA asupra terenului ce face parte din imobilul

revendicat, acest teren fiind în domeniul public al Municipiului Craiova., potrivit

adresei din 31 martie 2000 emise de Primăria Municipiului C.

În anul 2010, SC C.M.

SRL a fost dizolvată și lichidată, iar imobilul revendicat a revenit pârâtului Ș.P.

Astfel, prin Hotărârea

nr. 1 din 15 aprilie 2010 a Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC

C.M. SRL se decide dizolvarea acestei societăți comerciale, iar din Raportul de

atribuire în natură a activelor SC C.M. SRL reiese că imobilul revendicat a fost

atribuit în natură către Ș.P.

Ca urmare a celor arătate

la pct. 2 al prezentei cereri rezultă că imobilul revendicat nu face obiectul Legii

nr. 10/2001, deoarece intră în sfera acestui act normativ numai imobilele care au

făcut obiectul actelor juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și contractele de vânzare de acțiuni

deținute de stat la societățile comerciale supuse procesului de privatizare, căci

obiectul acestora nu constă în activele imobiliare ale societății privatizate (corespondent

al patrimoniului), ci în dreptul de proprietate asupra părții din capitalul social

deținut de stat la această societate (corespondent al capitatului social).

Or, în cazul de față SC

J. SA a fost privatizată prin vânzarea acțiunilor deținute de Statul român la această

societate, potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1996.

Așadar, în ipoteza în

care imobilele au fost preluate fără titlu sau fără titlul valabil și au fost incluse

în capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat - rezultate în

urma reorganizării fostelor unități economice socialiste în temeiul Legii nr. 15/990

- iar acestea din urmă au fost privatizate integral, acțiunea în revendicare este

admisibilă.

Imobilul revendicat a

fost dobândit de statul român fără un titlu valabil. întrucât Decretul nr. 92/1950

a fost în mod flagrant contrar Constituției din 1948.

Or, este evident, că imobilele

prevăzute la art. 1 pct. 1 din Decretul nr. 92/1950 -„imobilele clădite care aparțin

foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți

și celorlalte elemente ale marii burghezii” - categorie din care face parte și imobilul

revendicat, nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 11 din Constituția din 1948

și, ca atare, nu puteau fi naționalizate, în mod legal, sub imperiul acestei legi.

În consecință, imobilul

revendicat a fost dobândit de stat fără titlu valabil, ceea ce presupune că dreptul

de proprietate asupra acestui imobil nu a ieșit din patrimoniul autorului subsemnatului,

fiind transmis, prin succesiune, în patrimoniul reclamantului.

Se susține că, imobilul

revendicat nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale, întrucât nu a intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituției din

1948.

Ca urmare, in condițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

În consecință, modalitatea

specifică de apărare a acestui drept de proprietate este acțiunea în revendicare.

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Criticile recurentului

reclamant R.C. vizează în principal greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 480 C. civ., de către instanța de apel, respingându-se în mod eronat acțiunea

sa în revendicare, critici ce se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să

fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei

legal.

În cauză, instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 480 C. civ., susținând că prin

dispoziția nr. 5912/2004 a Primarului s-a restituit reclamantului în natură o parte

din imobil, respectiv o cameră în suprafață de 55,68 m.p. Pentru restul, s-a reținut

că se află în posesia unei societăți comerciale respectiv C.H.R.M. și s-a înaintat

cererea de restituire acestei societăți, ca unitate deținătoare, conform art. 21

și următoarele din Legea nr. 10/2001. C.H.R.M. SRL a respins cererea cu motivarea

că sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a îndreptat partea

către societatea care a realizat procesul de privatizare pentru obținerea de despăgubiri.

Cu notificarea din 21

aprilie 2005 reclamantul s-a adresat A.V.A.S. pentru obținerea de despăgubiri și,

conform susținerilor reclamantului, A.V.A.S. nu a răspuns solicitării sale nici

până în prezent.

S-a mai reținut că, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni

în revendicare având în vedere regula „electa una via” și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra

României - 1997 ș.a.).

Dată fiind situația de

fapt descrisă și considerentele instanței supreme, Curtea apreciază că, cu atât

mai mult, reclamantul nu poate uza de acțiunea în revendicare în condițiile în care

nu a finalizat procedura legii speciale, abandonând această procedură.

Corect a reținut instanța

de apel că, în speță, nu este aplicabilă teza a doua a soluției pronunțate în recurs

în interesul legii potrivit căreia „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice“. Potrivit considerentelor Curții, teza subsidiară s-ar putea aplica numai

în ipoteza în care se stabilește că o acțiune în revendicare poate constitui un

remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale. Dar, acesta nu înseamnă că există posibilitatea

de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Nu pot fi reținute criticile

recurentului reclamant privind admisibilitatea acțiunii sale în revendicare, deoarece,

după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a ales calea prevăzută de această lege

specială s-a adresat A.V.A.S. prin notificarea din 21 aprilie 2005 pentru obținerea

de despăgubiri, nefinalizarea procedurii speciale pe care a inițiat-o producându-se

din culpa sa.

Reclamantul nu poate susține

existența unui bun, în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea

de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță

legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, trebuie

menționată ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul

acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat,

ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o

hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Cât timp reclamantul a

apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a reținut instanța de apel, el

nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru cu intenția vădită de reluare a procedurilor

de restituire a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de

preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv

instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul comun

a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial

și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza

de față această procedură nefiind finalizată din culpa reclamantului.

Critica referitoare la

încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită

de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a

imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile.

Statul Român a adoptat

Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor

comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii,

pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.

Existând două categorii

de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute

în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu

caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a decis

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.

civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu

mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa

una via” și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența

C.E.D.O. - Cauza Brumărescu contra României din 1997.

Accesul la justiție și

dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile

prevăzute de legea specială, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile cu

privire la situația reclamantului fiind dovada concretă a acestei susțineri.

Concluzia ce se impune

a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate

față de prevederile art. 480 C. civ.

Această soluție a fost

anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație".

Situația cauzei pendinte

nu poate ignora decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunțată de instanța

supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor:

„concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității juridice.

În contextul acestor reglementări,

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentului-reclamant

a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele

de fapt concrete reținute de instanța de apel, valorizate din perspectiva principiului

securității raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea

normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată

cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Pentru aceste considerente,

se va respinge, recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține

decizia civilă ca legală, urmând a se face aplicarea art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul R.C. împotriva deciziei civile nr. 166 din 21 noiembrie 2012 a Curții

de Apel C., secția a II-a civilă.

Obligă reclamantul la

plata către pârâtul Ș.P. a sumei de 1.860 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie

2013.