ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3630/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3630/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1219 din 10
decembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin schimbarea
încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat,
prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., în
tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 20 C. pen.,
raportat la art. 174 din același cod, l-a condamnat pe inculpatul T.I. la
pedeapsa de 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de
art. 64 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., după executarea pedepsei
principale a închisorii.
S-au aplicat dispozițiile art. 71 și
art. 64 C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din
pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la zi.
Totodată s-a luat act că partea vătămată
P.C. nu s-a constituit parte civilă și s-a dispus obligarea inculpatului la
plata sumei de 10.106.626 lei către partea civilă Spitalul Universitar de
Urgență București cu titlul de despăgubiri civile .
Pentru a pronunța această soluție,
instanța a reținut următoarea situație de fapt:
Inculpatul împreună cu soția sa și
fiul lor minorul T.G. locuiau în același imobil cu partea vătămată P.C., fiu
dintr-o căsătorie anterioară a soției, T.M., împreună cu concubina acestuia
L.T. și minora acestora P.A.G. în vârstă de un an și 6 luni, precum și cu
P.D.M., fiu dintr-o căsătorie anterioară a lui T.M., fratele părții vătămate
împreună cu E.G.A. concubina acestuia.
În ziua de 14 februarie 2001,
inculpatul aflat sub influența băuturilor alcoolice, a vărsat un ibric cu cafea
fierbinte pe piciorul minorei P.A.G., provocându-i arsuri, fapt ce a provocat
un conflict cu mama minorei și pentru a aplana scandalul partea vătămată și
fratele său împreună cu concubinele lor au ieșit din curtea casei cu intenția
de a părăsi imobilul. În timpul în care partea vătămată încuia ușa casei,
inculpatul a lovit-o cu un cuțit în zona spatelui, iar ulterior a intervenit
P.D.M., care l-a lovit pe inculpat cu pumnii. Partea vătămată a fost internată
la Spitalul Universitar de Urgență și supusă unei intervenții chirurgicale, iar
leziunile produse au necesitat pentru vindecare aproximativ 35 zile de
îngrijiri medicale, punându-i viața în primejdie.
În raport de situația de fapt
reținută din care rezultă că fapta s-a petrecut în curtea imobilului
proprietate particulară, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea
încadrării juridice a faptei prin înlăturarea dispozițiilor art. 175 lit. i) C.
pen.
Inculpatul pe tot parcursul
procesului penal, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, încercând să
convingă, susținut de martora T.M. soția sa, că fiul lor T.G. în vârstă de 9
ani l-a înjunghiat în spate pe fratele său, care stătea deasupra tatălui și îl
lovea cu pumnii.
La data de 17 ianuarie 2002, minorul
a arătat că prima declarație dată la 15 ianuarie 2002 i-a fost dictată de mama
sa, iar în fața instanței audiat fiind în prezența reprezentantului legal T.M.,
a arătat că nu a ieșit deloc în curtea casei, întrucât a fost ținut de mama sa
pe hol aflat în partea din spate a imobilului neputând să vadă nimic.
Declarațiile inculpatului, în stăruința sa de a ascunde adevărul fiind
contradictorii au fost înlăturate de instanță, precum și declarațiile soției
acestuia părtinitoare în ce-l privește, încercând să-l ajute denaturând
adevărul.
Hotărârea instanței de fond a fost
atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a
criticat-o pentru greșita individualizare a pedepsei solicitând majorarea
acesteia în raport de atitudinea agresivă a inculpatului, precum și față de
atitudinea sa nesinceră, și de către inculpat care a solicitat achitarea,
întrucât nu a săvârșit fapta, iar în subsidiar a cerut reducerea pedepsei.
Prin decizia penală nr. 229/ A din
21 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au fost
respinse, ca nefondate, apelurile declarate de parchet și de către inculpat
împotriva sentinței primei instanțe.
În motivare s-a arătat că este
neîntemeiată critica atât a parchetului, cât și a inculpatului, referitoare la
individualizarea pedepsei și s-a apreciat că instanța a avut în vedere atât
gradul concret de pericol social al infracțiunii, condițiile în care a avut
loc, respectiv pe fondul unui scandal, cât și atitudinea nesinceră a
inculpatului.
S-a mai reținut că este neîntemeiată
critica inculpatului referitoare la greșita sa condamnare constatând că
instanța a reținut corect situația de fapt și vinovăția acestuia.
Decizia penală, sus-arătată a fost
atacată cu recurs de către inculpat care a solicitat în principal achitarea
conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.
pen. și în subsidiar reducerea pedepsei.
Verificând hotărârea atacată pe baza
lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de
către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
alin. (1) pct. 18 și respectiv 14 C. proc. pen., însă nu este fondat.
Așa cum rezultă din mijloacele de
probă administrate instanța a reținut o situație de fapt corectă pe baza
declarațiilor constante ale martorilor P.D.M., E.G.A. și L.T. care se
coroborează între ele, și nu creează nici un dubiu în privința existenței
faptei și vinovăției inculpatului.
Astfel martorul P.D.M. a arătat în
declarațiile date atât la urmărirea penală, cât și în faza judecății, că
victima P.C. închidea ușa de la intrare în casă, pentru a pleca, când
inculpatul a venit cu un cuțit pe care l-a înfipt în partea stângă a spatelui
părții vătămate după care a fugit.
Din declarațiile martorilor E.G.A.
și L.T. rezultă că victima P.C. a strigat că l-a înjunghiat T.I. Toate aceste
declarații coroborate cu declarațiile părții vătămate, în pofida clamării de
către inculpat a nevinovăției sale, confirmă că instanțele au reținut o corectă
situație de fapt, din care rezultă că acesta este autorul faptei, așa încât
critica vizând greșita stabilire a situației de fapt care a determinat eroarea
gravă în legătură cu condamnarea sa nu este întemeiată.
Nici critica privind greșita
individualizare a pedepsei nu este fondată.
Pedeapsa de 6 ani aplicată
inculpatului se constată că a fost just individualizată, avându-se în vedere
conform art. 72 C. pen., pericolul social al faptei, împrejurările săvârșirii
ei, cât și persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, dar
nesincer pe parcursul procesului penal.
De asemenea se mai constată că
pedeapsa aplicată este de natură a asigura potrivit art. 52 C. pen., prevenirea
săvârșirii de noi infracțiuni și integrarea în comunitate a inculpatului.
Fiind respectate aceste dispoziții
legale nu există temeiuri de reducere a pedepsei aplicate, cum s-a cerut de
inculpatul recurent.
Întrucât motivele de recurs invocate
sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată
existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea,
în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a
respinge recursul ca nefondat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
Se va deduce din pedeapsă durata
arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003
și se va stabili ca onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie
avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 229/ A din 21 aprilie
2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Deduce din pedeapsă, timpul
arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie
2003.
Obligă pe recurent la plata sumei de
1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei,
reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi
10 septembrie 2003.