ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3630/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1219 din 10 decembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., în tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 din același cod, l-a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., după executarea pedepsei principale a închisorii. S-au aplicat dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la zi.

Totodată s-a luat act că partea vătămată P.C. nu s-a constituit parte civilă și s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 10.106.626 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București cu titlul de despăgubiri civile . Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarea situație de fapt: Inculpatul împreună cu soția sa și fiul lor minorul T.G. locuiau în același imobil cu partea vătămată P.C., fiu dintr-o căsătorie anterioară a soției, T.M., împreună cu concubina acestuia L.T. și minora acestora P.A.G. în vârstă de un an și 6 luni, precum și cu P.D.M., fiu dintr-o căsătorie anterioară a lui T.M., fratele părții vătămate împreună cu E.G.A. concubina acestuia.

În ziua de 14 februarie 2001, inculpatul aflat sub influența băuturilor alcoolice, a vărsat un ibric cu cafea fierbinte pe piciorul minorei P.A.G., provocându-i arsuri, fapt ce a provocat un conflict cu mama minorei și pentru a aplana scandalul partea vătămată și fratele său împreună cu concubinele lor au ieșit din curtea casei cu intenția de a părăsi imobilul. În timpul în care partea vătămată încuia ușa casei, inculpatul a lovit-o cu un cuțit în zona spatelui, iar ulterior a intervenit P.D.M., care l-a lovit pe inculpat cu pumnii. Partea vătămată a fost internată la Spitalul Universitar de Urgență și supusă unei intervenții chirurgicale, iar leziunile produse au necesitat pentru vindecare aproximativ 35 zile de îngrijiri medicale, punându-i viața în primejdie.

În raport de situația de fapt reținută din care rezultă că fapta s-a petrecut în curtea imobilului proprietate particulară, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei prin înlăturarea dispozițiilor art. 175 lit. i) C. pen. Inculpatul pe tot parcursul procesului penal, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, încercând să convingă, susținut de martora T.M. soția sa, că fiul lor T.G. în vârstă de 9 ani l-a înjunghiat în spate pe fratele său, care stătea deasupra tatălui și îl lovea cu pumnii. La data de 17 ianuarie 2002, minorul a arătat că prima declarație dată la 15 ianuarie 2002 i-a fost dictată de mama sa, iar în fața instanței audiat fiind în prezența reprezentantului legal T.M., a arătat că nu a ieșit deloc în curtea casei, întrucât a fost ținut de mama sa pe hol aflat în partea din spate a imobilului neputând să vadă nimic.

Declarațiile inculpatului, în stăruința sa de a ascunde adevărul fiind contradictorii au fost înlăturate de instanță, precum și declarațiile soției acestuia părtinitoare în ce-l privește, încercând să-l ajute denaturând adevărul. Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a criticat-o pentru greșita individualizare a pedepsei solicitând majorarea acesteia în raport de atitudinea agresivă a inculpatului, precum și față de atitudinea sa nesinceră, și de către inculpat care a solicitat achitarea, întrucât nu a săvârșit fapta, iar în subsidiar a cerut reducerea pedepsei. Prin decizia penală nr. 229/ A din 21 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de parchet și de către inculpat împotriva sentinței primei instanțe.

În motivare s-a arătat că este neîntemeiată critica atât a parchetului, cât și a inculpatului, referitoare la individualizarea pedepsei și s-a apreciat că instanța a avut în vedere atât gradul concret de pericol social al infracțiunii, condițiile în care a avut loc, respectiv pe fondul unui scandal, cât și atitudinea nesinceră a inculpatului. S-a mai reținut că este neîntemeiată critica inculpatului referitoare la greșita sa condamnare constatând că instanța a reținut corect situația de fapt și vinovăția acestuia. Decizia penală, sus-arătată a fost atacată cu recurs de către inculpat care a solicitat în principal achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. și în subsidiar reducerea pedepsei. Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și respectiv 14 C. proc. pen., însă nu este fondat. Așa cum rezultă din mijloacele de probă administrate instanța a reținut o situație de fapt corectă pe baza declarațiilor constante ale martorilor P.D.M., E.G.A. și L.T. care se coroborează între ele, și nu creează nici un dubiu în privința existenței faptei și vinovăției inculpatului. Astfel martorul P.D.M. a arătat în declarațiile date atât la urmărirea penală, cât și în faza judecății, că victima P.C.

închidea ușa de la intrare în casă, pentru a pleca, când inculpatul a venit cu un cuțit pe care l-a înfipt în partea stângă a spatelui părții vătămate după care a fugit. Din declarațiile martorilor E.G.A. și L.T. rezultă că victima P.C. a strigat că l-a înjunghiat T.I. Toate aceste declarații coroborate cu declarațiile părții vătămate, în pofida clamării de către inculpat a nevinovăției sale, confirmă că instanțele au reținut o corectă situație de fapt, din care rezultă că acesta este autorul faptei, așa încât critica vizând greșita stabilire a situației de fapt care a determinat eroarea gravă în legătură cu condamnarea sa nu este întemeiată. Nici critica privind greșita individualizare a pedepsei nu este fondată.

Pedeapsa de 6 ani aplicată inculpatului se constată că a fost just individualizată, avându-se în vedere conform art. 72 C. pen., pericolul social al faptei, împrejurările săvârșirii ei, cât și persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, dar nesincer pe parcursul procesului penal. De asemenea se mai constată că pedeapsa aplicată este de natură a asigura potrivit art. 52 C. pen., prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și integrarea în comunitate a inculpatului. Fiind respectate aceste dispoziții legale nu există temeiuri de reducere a pedepsei aplicate, cum s-a cerut de inculpatul recurent. Întrucât motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a respinge recursul ca nefondat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Se va deduce din pedeapsă durata arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003 și se va stabili ca onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 229/ A din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2003.