ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3630/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1219 din 10

decembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin schimbarea

încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat,

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., în

tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 20 C. pen.,

raportat la art. 174 din același cod, l-a condamnat pe inculpatul T.I. la

pedeapsa de 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., după executarea pedepsei

principale a închisorii.

S-au aplicat dispozițiile art. 71 și

art. 64 C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din

pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la zi.

Totodată s-a luat act că partea vătămată

P.C. nu s-a constituit parte civilă și s-a dispus obligarea inculpatului la

plata sumei de 10.106.626 lei către partea civilă Spitalul Universitar de

Urgență București cu titlul de despăgubiri civile .

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul împreună cu soția sa și

fiul lor minorul T.G. locuiau în același imobil cu partea vătămată P.C., fiu

dintr-o căsătorie anterioară a soției, T.M., împreună cu concubina acestuia

L.T. și minora acestora P.A.G. în vârstă de un an și 6 luni, precum și cu

P.D.M., fiu dintr-o căsătorie anterioară a lui T.M., fratele părții vătămate

împreună cu E.G.A. concubina acestuia.

În ziua de 14 februarie 2001,

inculpatul aflat sub influența băuturilor alcoolice, a vărsat un ibric cu cafea

fierbinte pe piciorul minorei P.A.G., provocându-i arsuri, fapt ce a provocat

un conflict cu mama minorei și pentru a aplana scandalul partea vătămată și

fratele său împreună cu concubinele lor au ieșit din curtea casei cu intenția

de a părăsi imobilul. În timpul în care partea vătămată încuia ușa casei,

inculpatul a lovit-o cu un cuțit în zona spatelui, iar ulterior a intervenit

P.D.M., care l-a lovit pe inculpat cu pumnii. Partea vătămată a fost internată

la Spitalul Universitar de Urgență și supusă unei intervenții chirurgicale, iar

leziunile produse au necesitat pentru vindecare aproximativ 35 zile de

îngrijiri medicale, punându-i viața în primejdie.

În raport de situația de fapt

reținută din care rezultă că fapta s-a petrecut în curtea imobilului

proprietate particulară, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea

încadrării juridice a faptei prin înlăturarea dispozițiilor art. 175 lit. i) C.

pen.

Inculpatul pe tot parcursul

procesului penal, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, încercând să

convingă, susținut de martora T.M. soția sa, că fiul lor T.G. în vârstă de 9

ani l-a înjunghiat în spate pe fratele său, care stătea deasupra tatălui și îl

lovea cu pumnii.

La data de 17 ianuarie 2002, minorul

a arătat că prima declarație dată la 15 ianuarie 2002 i-a fost dictată de mama

sa, iar în fața instanței audiat fiind în prezența reprezentantului legal T.M.,

a arătat că nu a ieșit deloc în curtea casei, întrucât a fost ținut de mama sa

pe hol aflat în partea din spate a imobilului neputând să vadă nimic.

Declarațiile inculpatului, în stăruința sa de a ascunde adevărul fiind

contradictorii au fost înlăturate de instanță, precum și declarațiile soției

acestuia părtinitoare în ce-l privește, încercând să-l ajute denaturând

adevărul.

Hotărârea instanței de fond a fost

atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a

criticat-o pentru greșita individualizare a pedepsei solicitând majorarea

acesteia în raport de atitudinea agresivă a inculpatului, precum și față de

atitudinea sa nesinceră, și de către inculpat care a solicitat achitarea,

întrucât nu a săvârșit fapta, iar în subsidiar a cerut reducerea pedepsei.

Prin decizia penală nr. 229/ A din

21 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile declarate de parchet și de către inculpat

împotriva sentinței primei instanțe.

În motivare s-a arătat că este

neîntemeiată critica atât a parchetului, cât și a inculpatului, referitoare la

individualizarea pedepsei și s-a apreciat că instanța a avut în vedere atât

gradul concret de pericol social al infracțiunii, condițiile în care a avut

loc, respectiv pe fondul unui scandal, cât și atitudinea nesinceră a

inculpatului.

S-a mai reținut că este neîntemeiată

critica inculpatului referitoare la greșita sa condamnare constatând că

instanța a reținut corect situația de fapt și vinovăția acestuia.

Decizia penală, sus-arătată a fost

atacată cu recurs de către inculpat care a solicitat în principal achitarea

conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. și în subsidiar reducerea pedepsei.

Verificând hotărârea atacată pe baza

lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de

către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și respectiv 14 C. proc. pen., însă nu este fondat.

Așa cum rezultă din mijloacele de

probă administrate instanța a reținut o situație de fapt corectă pe baza

declarațiilor constante ale martorilor P.D.M., E.G.A. și L.T. care se

coroborează între ele, și nu creează nici un dubiu în privința existenței

faptei și vinovăției inculpatului.

Astfel martorul P.D.M. a arătat în

declarațiile date atât la urmărirea penală, cât și în faza judecății, că

victima P.C. închidea ușa de la intrare în casă, pentru a pleca, când

inculpatul a venit cu un cuțit pe care l-a înfipt în partea stângă a spatelui

părții vătămate după care a fugit.

Din declarațiile martorilor E.G.A.

și L.T. rezultă că victima P.C. a strigat că l-a înjunghiat T.I. Toate aceste

declarații coroborate cu declarațiile părții vătămate, în pofida clamării de

către inculpat a nevinovăției sale, confirmă că instanțele au reținut o corectă

situație de fapt, din care rezultă că acesta este autorul faptei, așa încât

critica vizând greșita stabilire a situației de fapt care a determinat eroarea

gravă în legătură cu condamnarea sa nu este întemeiată.

Nici critica privind greșita

individualizare a pedepsei nu este fondată.

Pedeapsa de 6 ani aplicată

inculpatului se constată că a fost just individualizată, avându-se în vedere

conform art. 72 C. pen., pericolul social al faptei, împrejurările săvârșirii

ei, cât și persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, dar

nesincer pe parcursul procesului penal.

De asemenea se mai constată că

pedeapsa aplicată este de natură a asigura potrivit art. 52 C. pen., prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni și integrarea în comunitate a inculpatului.

Fiind respectate aceste dispoziții

legale nu există temeiuri de reducere a pedepsei aplicate, cum s-a cerut de

inculpatul recurent.

Întrucât motivele de recurs invocate

sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată

existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a

respinge recursul ca nefondat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Se va deduce din pedeapsă durata

arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003

și se va stabili ca onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie

avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 229/ A din 21 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsă, timpul

arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie

2003.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei,

reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 septembrie 2003.