ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4918/2003

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 695 din 29 octombrie

2001, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul

C.M. în baza art. 215 alin. (2) și (3) cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75

lit. a) C. pen. (prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215

alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 75 lit. a)

din același cod, în baza art. 334 C. proc. pen.), la 7 ani închisoare cu

aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a fost

computată prevenția de la 24 aprilie 2000 până la 8 iunie 2000.

Prin aceeași sentință, în baza art.

14 raportat la art. 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească

suma de 1.300.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă

S.C. V.E. S.R.L. Instanța de fond a reținut, că la data de 19 februarie 1999,

inculpatul împreună cu S.I.D. s-au deplasat la sediul S.C. V.E. S.R.L., unde au

luat legătura cu martorul D.C., reprezentantul legal al societății, încheind un

contract de vânzare cumpărare în valoare totală de 1.341.973.160 lei. S. l-a

recomandat pe inculpat ca fiind, director economic al S.C. C. S.R.L. și sub

numele fals de M.D. Inculpatul a prezentat cărți de vizită în acest sens.

Contractul a fost semnat de S.I.D.

(trimis în judecată penală într-o altă cauză), pentru S.C. C. S.R.L., în

calitate de director general, iar marfa a fost ridicată de către inculpatul

C.M. (care se prezentase sub un nume fals, M.D. și o calitate pe care nu o avea

de director economic al societății cumpărătoare). Inculpatul S.I.D. îi

încredințase acestuia actele de înființare și ștampila societății. Astfel, în

perioada 19 februarie 1999 – 23 februarie 1999 inculpatul C.M. și făptuitorul

P.V. (care s-a legitimat cu un buletin de identitate care nu aparținea niciunei

persoane) au ridicat întreaga marfă. În vederea menținerii în eroare a

reprezentantului societății vânzătoare, inculpatul C. i-a înmânat acestuia suma

de 37 milioane lei. Ulterior, inculpatul nu a mai putut fi contactat în nici un

mod, atât numele cât și telefonul de pe cartea de vizită lăsată reprezentantului

furnizorului fiind false.

Prin decizia penală nr. 369 din 25

iunie 2002, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat parțial sentința

atacată și, în baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării

condiționate, contopind restul de pedeapsă neexecutat de 286 zile (din pedeapsa

de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 600

din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București) în pedeapsa aplicată

în cauză, inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa de 7 ani închisoare.

A computat din pedeapsă perioada executată de la 24 aprilie 2000 la 8 august

2000.

Curtea de apel a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul.

În motivele scrise de recurs,

inculpatul a susținut că nu au fost administrate toate probele care puteau

contribui la aflarea adevărului.

necesară audierea ca martor a numitului L.D., care insistase pentru încheierea

contractului, a lui P.R., angajat al firmei vânzătoare, a martorului P.V.,

precum și reaudierea lui D.C.

achitarea inculpatului pe baza probelor deja administrate în cauză, susținând

că fapta nu a fost săvârșită de inculpat, care nu a avut nici un aport la

încheierea contractului.

lămurit momentul în care s-a săvârșit infracțiunea, respectiv că de la

încheierea contractului până la expirarea celor 45 de zile dată până la care

trebuia achitată marfa, a existat o înțelegere între S. și inculpat privind

inducerea în eroare a părții vătămate. A mai arătat că inculpatul, la solicitarea

lui D.C. i-a achitat 25 milioane la data de 23 februarie 1999 și 12.270.000 lei

la data de 24 februarie 1999, ultima tranșă din marfă fiind ridicată la 23

februarie 1999.

dovedit cuantumul prejudiciului de către societatea păgubită, în contract

nefiind trecut prețul.

fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 293 C.

pen., și deci nu mai putea fi trimis în judecată pentru infracțiunea de

înșelăciune.

În final, s-a solicitat casarea

ambelor hotărâri și restituirea cauzei la organul de urmărire penală, iar, în

subsidiar achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin.

(2) și (3) C. pen.

Recursul este nefondat, pentru

argumentele ce urmează:

Referitor la motivele de recurs

menționate la pct. 1, pct. 3, 4 și 5, Curtea constată că ele nu au fost

invocate în apel ca temeiuri pentru desființarea sentinței, astfel încât aceste

critici sunt inadmisibile, sentința rămânând definitivă sub aceste aspecte,

(menținute și prin decizia dată în apel). Aceste motive nu se încadrează nici

în cazurile de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) se iau în

considerare din oficiu.

De altfel, nici în instanța de fond

și nici în aceea de apel, inculpatul nu a solicitat audierea ca martori a

numiților D.L. și P.V., iar cu privire la S. și D. aceștia au fost audiați ca

martori.

Referitor la cererea de casare a

hotărârilor și restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi

penale, Curtea constată că nu a rezultat nici din dezbateri și nici din

administrarea probelor că urmărirea penală nu ar fi completă. De asemenea, nu

s-au indicat de către inculpat în tot cursul judecății faptele, împrejurările

ce urmează a fi constatate și nici mijloacele de probă, a căror administrare

s-ar face cu mare întârziere în instanță, astfel încât, nefiind întrunite

cerințele art. 333 C. proc. pen., restituirea pentru completarea urmăririi nu

poate fi dispusă.

Motivul de recurs (pct. 2) referitor

la greșita condamnare a inculpatului printr-o încălcare a unor dispoziții

legale (art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.) este nefondat,

deoarece instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 215 alin. (2) și (3) și

art. 75 lit. a) C. pen., reținând vinovăția inculpatului care împreună cu alte

persoane (condamnate penal în alte cauze) a indus și menținut în eroare

persoana care reprezenta legal societatea vânzătoare cu prilejul încheierii și

executării unui contract de vânzare cumpărare, folosind nume și calități

mincinoase.

Astfel, inculpatul C. este vinovat,

chiar în varianta susținută de el și de condamnatul S.I. (declarație dată în

calitate de martor), potrivit căreia acesta l-ar fi prezentat pe inculpat, ca

fiind o altă persoană și având o anumită responsabilitate (nereală) în

societatea cumpărătoare, pentru că, prezent fiind la discuțiile premergătoare

încheierii convenției, nu a contestat susținerile făcute de S., acceptându-și

falsa identitate, identitate sub care a ridicat și toate mărfurile, lăsând

cartea de vizită falsă martorului D.

În realitate, însă, așa cum a

declarat martorul D.C., în cadrul unei prime convorbiri telefonice cu el,

inculpatul s-a recomandat sub un nume fals M.D. și și-a atribuit o calitate nereală

director, iar cu prilejul primei întrevederi i-a lăsat și o carte de vizită

falsă (având un nr. de telefon la care o perioadă de timp l-a putut contacta,

până la ridicarea completă a mărfurilor).

Numai prin inducerea în eroare

asupra calității de director comercial al societății cumpărătoare, inculpatul a

reușit să obțină ridicarea mărfurilor și executarea unui contract încheiat de

prietenul său inculpatul S.I.

S-a mai susținut că nu s-ar fi

dovedit încheierea unei înțelegeri între inculpat și S. după încheierea

contractului, dovezi inutile întrucât înțelegerea lor a fost anterioară

încheierii contractului, așa cum rezultă din toate declarațiile date de S., de

D., din modul în care s-au derulat faptele și chiar din declarația dată de

inculpat în prima instanță în care recunoaște că a avut cu acesta un contract

de colaborare.

Curtea reține că vinovăția

inculpatului a fost dovedită, iar condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea

art. 75 lit. a) și art. 37 lit. a) este justificată.

De altfel, așa cum a rezultat din

desfășurarea procesului penal, inculpatul fie a lipsit, fie a solicitat

numeroase termene pentru lipsă de apărare pe parcursul a 3 ani de judecată,

deși a avut apărători aleși (primul aflat permanent în imposibilitate de

prezentare în instanță), încercând să întârzie tragerea sa la răspundere

penală.

Curtea va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în

sumă de 1.100.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 369 din 25 iunie 2002

a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

31 octombrie 2003.