Decizia nr. 4918/2003 — ÎCCJ, Secția penală — recurs împotriva sentinței nr. 695/2001 a Tribunalului București

Astfel a considerat că era necesară audierea ca martor a numitului L.D., care insistase pentru încheierea contractului, a lui P.R., angajat al firmei vânzătoare, a martorului P.V., precum și reaudierea lui D.C.

În subsidiar, a solicitat achitarea inculpatului pe baza probelor deja administrate în cauză, susținând că fapta nu a fost săvârșită de inculpat, care nu a avut nici un aport la încheierea contractului.

A mai susținut că nu a fost lămurit momentul în care s-a săvârșit infracțiunea, respectiv că de la încheierea contractului până la expirarea celor 45 de zile dată până la care trebuia achitată marfa, a existat o înțelegere între S. și inculpat privind inducerea în eroare a părții vătămate. A mai arătat că inculpatul, la solicitarea lui D.C. i-a achitat 25 milioane la data de 23 februarie 1999 și 12.270.000 lei la data de 24 februarie 1999, ultima tranșă din marfă fiind ridicată la 23 februarie 1999.

S-a mai susținut că nu s-a dovedit cuantumul prejudiciului de către societatea păgubită, în contract nefiind trecut prețul.

S-a mai susținut că inculpatul a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen., și deci nu mai putea fi trimis în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune. În final, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și restituirea cauzei la organul de urmărire penală, iar, în subsidiar achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce urmează: Referitor la motivele de recurs menționate la pct. 1, pct. 3, 4 și 5, Curtea constată că ele nu au fost invocate în apel ca temeiuri pentru desființarea sentinței, astfel încât aceste critici sunt inadmisibile, sentința rămânând definitivă sub aceste aspecte, (menținute și prin decizia dată în apel). Aceste motive nu se încadrează nici în cazurile de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) se iau în considerare din oficiu. De altfel, nici în instanța de fond și nici în aceea de apel, inculpatul nu a solicitat audierea ca martori a numiților D.L. și P.V., iar cu privire la S. și D. aceștia au fost audiați ca martori. Referitor la cererea de casare a hotărârilor și restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale, Curtea constată că nu a rezultat nici din dezbateri și nici din administrarea probelor că urmărirea penală nu ar fi completă. De asemenea, nu s-au indicat de către inculpat în tot cursul judecății faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate și nici mijloacele de probă, a căror administrare s-ar face cu mare întârziere în instanță, astfel încât, nefiind întrunite cerințele art. 333 C. proc. pen., restituirea pentru completarea urmăririi nu poate fi dispusă. Motivul de recurs (pct. 2) referitor la greșita condamnare a inculpatului printr-o încălcare a unor dispoziții legale (art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen.) este nefondat, deoarece instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 215 alin. (2) și (3) și art. 75 lit. a) C. pen., reținând vinovăția inculpatului care împreună cu alte persoane (condamnate penal în alte cauze) a indus și menținut în eroare persoana care reprezenta legal societatea vânzătoare cu prilejul încheierii și executării unui contract de vânzare cumpărare, folosind nume și calități mincinoase. Astfel, inculpatul C. este vinovat, chiar în varianta susținută de el și de condamnatul S.I. (declarație dată în calitate de martor), potrivit căreia acesta l-ar fi prezentat pe inculpat, ca fiind o altă persoană și având o anumită responsabilitate (nereală) în societatea cumpărătoare, pentru că, prezent fiind la discuțiile premergătoare încheierii convenției, nu a contestat susținerile făcute de S., acceptându-și falsa identitate, identitate sub care a ridicat și toate mărfurile, lăsând cartea de vizită falsă martorului D. În realitate, însă, așa cum a declarat martorul D.C., în cadrul unei prime convorbiri telefonice cu el, inculpatul s-a recomandat sub un nume fals M.D. și și-a atribuit o calitate nereală director, iar cu prilejul primei întrevederi i-a lăsat și o carte de vizită falsă (având un nr. de telefon la care o perioadă de timp l-a putut contacta, până la ridicarea completă a mărfurilor). Numai prin inducerea în eroare asupra calității de director comercial al societății cumpărătoare, inculpatul a reușit să obțină ridicarea mărfurilor și executarea unui contract încheiat de prietenul său inculpatul S.I. S-a mai susținut că nu s-ar fi dovedit încheierea unei înțelegeri între inculpat și S. după încheierea contractului, dovezi inutile întrucât înțelegerea lor a fost anterioară încheierii contractului, așa cum rezultă din toate declarațiile date de S., de D., din modul în care s-au derulat faptele și chiar din declarația dată de inculpat în prima instanță în care recunoaște că a avut cu acesta un contract de colaborare. Curtea reține că vinovăția inculpatului a fost dovedită, iar condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 37 lit. a) este justificată. De altfel, așa cum a rezultat din desfășurarea procesului penal, inculpatul fie a lipsit, fie a solicitat numeroase termene pentru lipsă de apărare pe parcursul a 3 ani de judecată, deși a avut apărători aleși (primul aflat permanent în imposibilitate de prezentare în instanță), încercând să întârzie tragerea sa la răspundere penală. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.100.000 lei.