ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3048/2003

Asupra recursului în anulare de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 36 din 12 octombrie 1998, Judecătoria Zărnești a condamnat pe inculpatul G.P. la 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de 2 ani și 6 luni. În sfârșit inculpatul a fost obligat să plătească suma de 13.425.115 lei contravaloarea a 95 m 3 lemn și să predea această cantitate părții civile A.C.G.R. București, precum și 16.825.347 lei reprezentând beneficiu nerealizat.

S-a susținut că, în perioada iulie 1992 – martie 1996, inculpatul care avea drept însărcinare administrarea și conservarea a 200 m 3 de lemn aparținând părții civile precitate a nesocotit obligațiile asumate provocând cu rea credință o pagubă în echivalent bănesc a 95 m 3 de masă lemnoasă care s-a degradat. Tribunalul Călărași, investit cu judecarea cauzei, după strămutare, prin decizia penală nr. 121/ A din 28 aprilie 1999, a respins apelul inculpatului și l-a admis pe cel al părții civile, majorând cuantumul despăgubirilor la 84.210.500 lei, față de rata inflației la momentul executării. Curtea de Apel București a respins recursurile declarate de inculpat și partea civilă. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general, în baza art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 .C.

proc. pen., arătând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii. Apărătorul părții civile a cerut respingerea recursului în anulare, ca nefondat, susținând că inculpatul funcționa în baza unui contract de prestări servicii, fără a exista un contract de muncă și potrivit acestei funcții, nu s-a stabilit o garanție în sarcina sa. Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat și care sens a susținut în ultimul cuvânt și inculpatul. Recursul în anulare este fondat. În speță, prin nesocotirea acestor dispoziții legale, instanțele au concluzionat eronat că neexecutarea obligațiilor contractuale echivalează cu săvârșirea unei fapte penale, raționamentul conducând la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă și la soluționarea nelegală a acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Astfel, la 27 iulie 1992, între Magazinele Universale C., prin reprezentantul F.I., și inculpatul G.P. s-a încheiat un contract intitulat „de prestări servicii”, în care acestuia din urmă i s-au încredințat, în calitate de „gestionar”, 200 m 3 material lemnos. Contractul nu cuprinde clauze certe cu privire la obligațiile ce incumbau inculpatului în exercitarea atribuțiilor de „gestionar”, ci doar referiri la realizarea „de lucrări sau servicii”, a căror nerespectare urma să atragă răspunderea sa în calitate de executant. Însă, așa cum rezultă din declarațiile acestuia, precum și ale martorului F.I., ambii semnatari ai contractului, inculpatul trebuia să asigure conservarea materialului lemnos până ce acesta va fi ridicat de proprietar, respectiv de A.C.G.R.

București, ce a preluat contractul de muncă de la Magazinele Universale C. În același sens sunt și adresele emise de partea civilă, precum și răspunsul inculpatului la aceste adrese sau somația transmisă Judecătoriei Brașov, biroul executărilor judecătorești. Pe de altă parte, obligația stabilită prin contractul amintit în sarcina părții civile este clar determinată și anume plata sumei de 15.000 lei, scadentă în ziua de 14 a fiecărei luni.

Interpretând clauzele contractului încheiat la 27 iulie 1992, prin prisma dispozițiilor legale menționate rezultă că voința reală a părților a fost aceea de a constitui un depozit remunerat în sarcina inculpatului, calificare juridică ce atrage aplicarea regulilor speciale stabilite de Codul civil pentru acest tip de contract, fiind indiferentă denumirea de „contract de prestări servicii” atribuită de părți sau calitatea de „gestionar” stipulată în sarcina inculpatului (de altfel, analiza riguroasă permite și observația că redactarea contractului s-a făcut prin completarea unui formular tip, probabil folosit obișnuit de partea civilă, indiferent de natura contractului încheiat.

Deși nu o menționează expres, această calificare corectă a fost dată și de instanța de fond (și preluată de cele de control judiciar) atunci când a stabilit că, în executarea contractului, obligațiile inculpatului au constat în „depozitarea lemnului, astfel încât să nu fie expus intemperiilor”, precum și aceea de „restituire a bunului” lăsat în depozit. S-a ignorat însă că actul juridic încheiat între părți nu reprezenta un depozit gratuit, ci un contract cu titlu oneros, care producea efecte și în privința deponentului. Astfel, acesta era ținut de îndeplinirea obligației contractuale a plății remunerației cuvenite depozitarului și, eventual, de obligațiile extracontractuale privind repararea prejudiciului suferit de depozitar ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru păstrarea (conservarea) lucrului sau cel pricinuit de însuși lucrul depozitat.

Această omisiune a condus automat la nesocotirea dispozițiilor legale care reglementează drepturile fiecărei părți în cazul în care cealaltă nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contract, ceea ce a avut drept consecință stabilirea unei situații premisă eronate. Astfel, pe de o parte, în caz de refuz fără temei de reținere a bunului depozitat, deponentul poate intenta, la alegere, fie o acțiune personală, care derivă din contractul de depozit, fie o acțiune în revendicare, în calitate de proprietar. Pe de altă parte, executarea obligațiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenție, prevăzut expres de art. 1619 C. civ., pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat. Fiind vorba de un debitum cum re iunctum, el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului.

Or, în speță, reținerea celor 95 m 3 de material lemnos de către inculpatul G.P. constituie tocmai manifestarea de voință în sensul exercitării dreptului de retenție, expresie a excepției de neîndeplinire a contractului de către partea civilă A.C.G.R., iar nu o atitudine de natură să caracterizeze reaua – credință în conservarea bunurilor primite în depozit, cum greșit au apreciat instanțele (care, de altfel, au și confundat cu acest prilej laturile obiectivă și subiectivă ale infracțiunii). Astfel, cum rezultă din statul de plată aflat la dosar, începând cu luna noiembrie 1993, A.C.G.R. nu și-a mai îndeplinit obligația contractuală de plată a remunerației datorată pentru depozit, împrejurare recunoscută, de asemenea, de către partea civilă.

Totodată, legea, prin dispozițiile art. 1618 C. civ., permitea inculpatului ca, în afara remunerației neplătite, să solicite și alte cheltuieli izvorâte din executarea contractului, cum este cea reclamată, respectiv plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pe care au fost depozitate lemnele. Că asemenea pretenții erau sau nu justificate nu o putea stabili decât instanța civilă investită în acest sens. În raport cu aceste realități faptice și juridice instanțele trebuia să constate că pretențiile formulate de inculpat nu reprezentau acte săvârșite în scopul prejudicierii civile, ci doar manifestări de voință în vederea valorificării propriului drept, cu atât mai mult cu cât însăși A.C.G.R.

și-a exercitat, la rându-i drepturile izvorâte din contract prin sentința civilă nr. 1313197 din 19 octombrie 1994 a Judecătoriei Brașov, prin care inculpatul a fost obligat la restituirea celor 95 m 3 material lemnos. În fine, deși s-a reținut că perioada infracțională intervalul cuprins între iulie 1992 – martie 1996, în fapt instanța a fost investită și a soluționat acțiunea penală declanșată de neexecutarea obligațiilor de conservare și restituire a 95 m 3 material lemnos începând cu luna februarie 1994. Astfel, cu toate că A.C.G.R. a reclamat îndeplinirea defectuoasă a depozitului începând cu luna august 1993, totuși, la momentul la care a ridicat de la inculpat 105 m 3 de masă lemnoasă, acțiune desfășurată la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie 1994, nu a prezentat nici un fel de obiecții referitoare la starea bunurilor restituite.

Pe de altă parte, la data creării depozitului nici unul din reprezentanții părții civile nu a fost prezent, materialul lemnos fiind livrat de societatea C.A.S.A.S. S.R.L, prin reprezentantul N.I. Prin urmare nu există nici o dovadă că partea civilă ar fi cunoscut locul sau modul în care bunurile au fost depozitate, singurele, elemente de identificare fiind cele date de procesul verbal încheiat între N.I. și inculpat, cu tabelele anexate privind dimensiunile lemnului depozitat. În lipsa unor clauze contrare, este evident că alegerea locului de depozitare a fost lăsată la dispoziția inculpatului. Cum bunul încredințat a fost păstrat în aceleași condiții ca și propriile bunuri (în curtea și pe un teren aparținând acestuia) pe de o parte, iar pe de altă parte, deponentul A.C.G.R.

a acceptat ridicarea celor 105 m 3 material lemnos fără a constata degradări produse din culpa depozitarului, se poate concluziona că, până în acel moment, inculpatul și-a îndeplinit obligația contractuală de conservare a bunului depozitat, orice dubiu profitând acestuia. De asemenea, la momentul menționat exista întreaga cantitate de lemn depozitată, aspect care rezultă din declarațiile martorului B.N., delegatul însărcinat de A.C.G.R. cu ridicarea și transportul lemnului. În același sens nu se poate ignora faptul, necontestat nici de partea civilă, că refuzul de restituire nu s-a datorat lipsei bunului de la locul de depozitare, ci lipsei de disponibilitate manifestată de A.C.G.R. în satisfacerea pretențiilor formulate de inculpat, care a solicitat plata remunerației și a chiriei datorate pentru executarea depozitului.

Pe de altă parte, instanțele nu au observat existența, în contract, a unei clauze care, conform regulilor de interpretare a convențiilor, era favorabilă inculpatului, și anume cea privind exercitarea activităților de conservare a bunului de 8 ore pe zi. Or, stipulația menționată conduce, logic, la concluzia că partea civilă și-a asumat riscul săvârșirii unor sustrageri, cât timp obligația de pază, inclusă în conținutul mai larg al celei de conservare a bunului, a fost limitată la un anumit interval de timp, și nu la întreaga zi, iar conform art. 1605 C. civ., depozitarul nu era răspunzător pentru pagubele survenite fără faptul său. Mai mult, degradările suferite de bunurile asupra cărora inculpatul și-a exercitat dreptul de retenție nu au fost constatate nemijlocit de vreun organ abilitat în acest sens, instanțele preluând necenzurat afirmațiile părții civile cu privire la acest aspect.

Oricum, constatarea acestora reprezenta temei pentru solicitarea unor daune interese în cadrul unei acțiuni civile cu acest obiect, iar nu pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului. Concluzionând, instanțele s-au limitat la a expune, pur teoretic, conținutul infracțiunii de gestiune frauduloasă, tratând însă simplist problematica speței, astfel încât s-a ajuns la situația ca denumirea de „gestionar”, impropriu atribuită inculpatului, precum și producerea unei pagube să fie considerate elemente suficiente pentru tragerea acestuia la răspundere penală. Ca atare, Curtea, va admite recursul în anulare formulat de procurorul general și va dispune conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 369 din 12 octombrie 1998 a Judecătoriei Zărnești, deciziei penale nr. 121/ A din 28 aprilie 1999 a Tribunalului Călărași și deciziei penale nr. 1406 din 30 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul G.P. Casează hotărârile sus-menționate. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen. Potrivit art. 346 alin. ultim C. proc. pen., lasă nesoluționată acțiunea civilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 iunie 2003.