ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3048/2003

Asupra recursului în anulare de

față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 36 din 12 octombrie 1998, Judecătoria Zărnești a condamnat pe inculpatul

G.P. la 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă,

prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de 2 ani și

6 luni.

În sfârșit inculpatul a fost obligat

să plătească suma de 13.425.115 lei contravaloarea a 95 m

3

lemn și

să predea această cantitate părții civile A.C.G.R. București, precum și

16.825.347 lei reprezentând beneficiu nerealizat.

S-a susținut că, în perioada iulie

1992 – martie 1996, inculpatul care avea drept însărcinare administrarea și

conservarea a 200 m

3

de lemn aparținând părții civile precitate a

nesocotit obligațiile asumate provocând cu rea credință o pagubă în echivalent

bănesc a 95 m

3

de masă lemnoasă care s-a degradat.

Tribunalul Călărași, investit cu

judecarea cauzei, după strămutare, prin decizia penală nr. 121/ A din 28

aprilie 1999, a respins apelul inculpatului și l-a admis pe cel al părții

civile, majorând cuantumul despăgubirilor la 84.210.500 lei, față de rata

inflației la momentul executării.

Curtea de Apel București a respins

recursurile declarate de inculpat și partea civilă.

Împotriva acestor hotărâri a declarat

recurs în anulare procurorul general, în baza art. 409 și art. 410 alin. (1)

partea I pct. 3 .C. proc. pen., arătând că hotărârile au fost pronunțate cu

încălcarea legii.

Apărătorul părții civile a cerut

respingerea recursului în anulare, ca nefondat, susținând că inculpatul

funcționa în baza unui contract de prestări servicii, fără a exista un contract

de muncă și potrivit acestei funcții, nu s-a stabilit o garanție în sarcina sa.

Apărătorul inculpatului a solicitat

admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat și care sens a

susținut în ultimul cuvânt și inculpatul.

Recursul în anulare este fondat.

În speță, prin nesocotirea acestor

dispoziții legale, instanțele au concluzionat eronat că neexecutarea

obligațiilor contractuale echivalează cu săvârșirea unei fapte penale,

raționamentul conducând la greșita condamnare a inculpatului pentru

infracțiunea de gestiune frauduloasă și la soluționarea nelegală a acțiunii

civile în cadrul procesului penal.

Astfel, la 27 iulie 1992, între

Magazinele Universale C., prin reprezentantul F.I., și inculpatul G.P. s-a

încheiat un contract intitulat „de prestări servicii”, în care acestuia din

urmă i s-au încredințat, în calitate de „gestionar”, 200 m

3

material

lemnos.

Contractul nu cuprinde clauze certe

cu privire la obligațiile ce incumbau inculpatului în exercitarea atribuțiilor

de „gestionar”, ci doar referiri la realizarea „de lucrări sau servicii”, a

căror nerespectare urma să atragă răspunderea sa în calitate de executant.

Însă, așa cum rezultă din declarațiile

acestuia, precum și ale martorului F.I., ambii semnatari ai contractului,

inculpatul trebuia să asigure conservarea materialului lemnos până ce acesta va

fi ridicat de proprietar, respectiv de A.C.G.R. București, ce a preluat

contractul de muncă de la Magazinele Universale C.

În același sens sunt și adresele

emise de partea civilă, precum și răspunsul inculpatului la aceste adrese sau

somația transmisă Judecătoriei Brașov, biroul executărilor judecătorești.

Pe de altă parte, obligația

stabilită prin contractul amintit în sarcina părții civile este clar

determinată și anume plata sumei de 15.000 lei, scadentă în ziua de 14 a

fiecărei luni.

Interpretând clauzele contractului

încheiat la 27 iulie 1992, prin prisma dispozițiilor legale menționate rezultă

că voința reală a părților a fost aceea de a constitui un depozit remunerat în

sarcina inculpatului, calificare juridică ce atrage aplicarea regulilor

speciale stabilite de Codul civil pentru acest tip de contract, fiind

indiferentă denumirea de „contract de prestări servicii” atribuită de părți sau

calitatea de „gestionar” stipulată în sarcina inculpatului (de altfel, analiza

riguroasă permite și observația că redactarea contractului s-a făcut prin

completarea unui formular tip, probabil folosit obișnuit de partea civilă,

indiferent de natura contractului încheiat.

Deși nu o menționează expres,

această calificare corectă a fost dată și de instanța de fond (și preluată de

cele de control judiciar) atunci când a stabilit că, în executarea

contractului, obligațiile inculpatului au constat în „depozitarea lemnului,

astfel încât să nu fie expus intemperiilor”, precum și aceea de „restituire a

bunului” lăsat în depozit.

S-a ignorat însă că actul juridic

încheiat între părți nu reprezenta un depozit gratuit, ci un contract cu titlu

oneros, care producea efecte și în privința deponentului.

Astfel, acesta era ținut de

îndeplinirea obligației contractuale a plății remunerației cuvenite

depozitarului și, eventual, de obligațiile extracontractuale privind repararea

prejudiciului suferit de depozitar ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru

păstrarea (conservarea) lucrului sau cel pricinuit de însuși lucrul depozitat.

Această omisiune a condus automat la

nesocotirea dispozițiilor legale care reglementează drepturile fiecărei părți

în cazul în care cealaltă nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contract,

ceea ce a avut drept consecință stabilirea unei situații premisă eronate.

Astfel, pe de o parte, în caz de

refuz fără temei de reținere a bunului depozitat, deponentul poate intenta, la

alegere, fie o acțiune personală, care derivă din contractul de depozit, fie o

acțiune în revendicare, în calitate de proprietar.

Pe de altă parte, executarea

obligațiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenție, prevăzut

expres de art. 1619 C. civ., pe care depozitarul îl are asupra lucrului

depozitat. Fiind vorba de un debitum cum re iunctum, el poate refuza

restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din

cauza depozitului.

Or, în speță, reținerea celor 95 m

3

de material lemnos de către inculpatul G.P. constituie tocmai manifestarea de

voință în sensul exercitării dreptului de retenție, expresie a excepției de

neîndeplinire a contractului de către partea civilă A.C.G.R., iar nu o

atitudine de natură să caracterizeze reaua – credință în conservarea bunurilor

primite în depozit, cum greșit au apreciat instanțele (care, de altfel, au și

confundat cu acest prilej laturile obiectivă și subiectivă ale infracțiunii).

Astfel, cum rezultă din statul de

plată aflat la dosar, începând cu luna noiembrie 1993, A.C.G.R. nu și-a mai

îndeplinit obligația contractuală de plată a remunerației datorată pentru

depozit, împrejurare recunoscută, de asemenea, de către partea civilă.

Totodată, legea, prin dispozițiile

art. 1618 C. civ., permitea inculpatului ca, în afara remunerației neplătite,

să solicite și alte cheltuieli izvorâte din executarea contractului, cum este

cea reclamată, respectiv plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a

terenului pe care au fost depozitate lemnele. Că asemenea pretenții erau sau nu

justificate nu o putea stabili decât instanța civilă investită în acest sens.

În raport cu aceste realități

faptice și juridice instanțele trebuia să constate că pretențiile formulate de

inculpat nu reprezentau acte săvârșite în scopul prejudicierii civile, ci doar

manifestări de voință în vederea valorificării propriului drept, cu atât mai

mult cu cât însăși A.C.G.R. și-a exercitat, la rându-i drepturile izvorâte din

contract prin sentința civilă nr. 1313197 din 19 octombrie 1994 a Judecătoriei

Brașov, prin care inculpatul a fost obligat la restituirea celor 95 m

3

material lemnos.

În fine, deși s-a reținut că

perioada infracțională intervalul cuprins între iulie 1992 – martie 1996, în

fapt instanța a fost investită și a soluționat acțiunea penală declanșată de

neexecutarea obligațiilor de conservare și restituire a 95 m

3

material lemnos începând cu luna februarie 1994.

Astfel, cu toate că A.C.G.R. a

reclamat îndeplinirea defectuoasă a depozitului începând cu luna august 1993,

totuși, la momentul la care a ridicat de la inculpat 105 m

3

de masă

lemnoasă, acțiune desfășurată la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii

februarie 1994, nu a prezentat nici un fel de obiecții referitoare la starea

bunurilor restituite.

Pe de altă parte, la data creării

depozitului nici unul din reprezentanții părții civile nu a fost prezent,

materialul lemnos fiind livrat de societatea C.A.S.A.S. S.R.L, prin

reprezentantul N.I.

Prin urmare nu există nici o dovadă

că partea civilă ar fi cunoscut locul sau modul în care bunurile au fost

depozitate, singurele, elemente de identificare fiind cele date de procesul

verbal încheiat între N.I. și inculpat, cu tabelele anexate privind

dimensiunile lemnului depozitat.

În lipsa unor clauze contrare, este

evident că alegerea locului de depozitare a fost lăsată la dispoziția

inculpatului. Cum bunul încredințat a fost păstrat în aceleași condiții ca și

propriile bunuri (în curtea și pe un teren aparținând acestuia) pe de o parte,

iar pe de altă parte, deponentul A.C.G.R. a acceptat ridicarea celor 105 m

3

material lemnos fără a constata degradări produse din culpa depozitarului, se

poate concluziona că, până în acel moment, inculpatul și-a îndeplinit obligația

contractuală de conservare a bunului depozitat, orice dubiu profitând acestuia.

De asemenea, la momentul menționat exista întreaga

cantitate de lemn depozitată, aspect care rezultă din declarațiile martorului

B.N., delegatul însărcinat de A.C.G.R. cu ridicarea și transportul lemnului.

În același sens nu se poate ignora

faptul, necontestat nici de partea civilă, că refuzul de restituire nu s-a

datorat lipsei bunului de la locul de depozitare, ci lipsei de disponibilitate

manifestată de A.C.G.R. în satisfacerea pretențiilor formulate de inculpat,

care a solicitat plata remunerației și a chiriei datorate pentru executarea

depozitului.

Pe de altă parte, instanțele nu au

observat existența, în contract, a unei clauze care, conform regulilor de

interpretare a convențiilor, era favorabilă inculpatului, și anume cea privind

exercitarea activităților de conservare a bunului de 8 ore pe zi.

Or, stipulația menționată conduce,

logic, la concluzia că partea civilă și-a asumat riscul săvârșirii unor

sustrageri, cât timp obligația de pază, inclusă în conținutul mai larg al celei

de conservare a bunului, a fost limitată la un anumit interval de timp, și nu

la întreaga zi, iar conform art. 1605 C. civ., depozitarul nu era răspunzător

pentru pagubele survenite fără faptul său.

Mai mult, degradările suferite de

bunurile asupra cărora inculpatul și-a exercitat dreptul de retenție nu au fost

constatate nemijlocit de vreun organ abilitat în acest sens, instanțele

preluând necenzurat afirmațiile părții civile cu privire la acest aspect.

Oricum, constatarea acestora

reprezenta temei pentru solicitarea unor daune interese în cadrul unei acțiuni

civile cu acest obiect, iar nu pentru tragerea la răspundere penală a

inculpatului.

Concluzionând, instanțele s-au

limitat la a expune, pur teoretic, conținutul infracțiunii de gestiune

frauduloasă, tratând însă simplist problematica speței, astfel încât s-a ajuns

la situația ca denumirea de „gestionar”, impropriu atribuită inculpatului,

precum și producerea unei pagube să fie considerate elemente suficiente pentru

tragerea acestuia la răspundere penală.

Ca atare, Curtea, va admite recursul

în anulare formulat de procurorul general și va dispune conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței penale nr. 369 din 12 octombrie 1998 a Judecătoriei

Zărnești, deciziei penale nr. 121/ A din 28 aprilie 1999 a Tribunalului

Călărași și deciziei penale nr. 1406 din 30 septembrie 1999 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul G.P.

Casează hotărârile sus-menționate.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru

infracțiunea prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2)

C. pen.

Potrivit art. 346 alin. ultim C.

proc. pen., lasă nesoluționată acțiunea civilă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 iunie 2003.