ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1620/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 1359/2002, emisă de pârâtă și să o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod greșit pârâta a reținut că fiind născut în timpul refugiului părinților săi, nu beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000, neavând statutul de refugiat. Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 389/2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 1359/2002 și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că părinții reclamantului au fost refugiați datorită persecuțiilor etnice, din partea regimului instaurat după Dictatul de la Viena și că el s-a născut în timpul refugiului, dobândind astfel, același statut cu al părinților. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în raport cu dispozițiile legale din O.G. nr. 105/1999 și Legea nr. 189/2000, copiii care s-au născut în perioada de refugiu a părinților, nu beneficiază de drepturile prevăzute în aceste acte normative. Analizând recursul formulat în raport cu dispozițiile art. 304 – 304 1 C. proc.

civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod. În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii. Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri [art. 5 C. civ.]. Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată, ca fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 389/CA/2003 – P-I din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2004.