ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1620/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe

pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, pentru ca instanța prin sentința ce

o va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 1359/2002, emisă de pârâtă și

să o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că în mod greșit pârâta a reținut că fiind născut în timpul refugiului

părinților săi, nu beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000, neavând

statutul de refugiat.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

civilă nr. 389/2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 1359/2002 și a

obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că părinții reclamantului au fost refugiați datorită

persecuțiilor etnice, din partea regimului instaurat după Dictatul de la Viena și că el s-a născut în timpul refugiului, dobândind astfel, același statut cu al

părinților.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în raport cu dispozițiile legale din

O.G. nr. 105/1999 și Legea nr. 189/2000, copiii care s-au născut în perioada de

refugiu a părinților, nu beneficiază de drepturile prevăzute în aceste acte

normative.

Analizând recursul formulat în

raport cu dispozițiile art. 304 – 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri [art. 5 C. civ.].

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată, ca fiind legală și în deplină concordanță cu

dispozițiile legale aplicabile în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 389/CA/2003 – P-I

din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2004.