ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Fondul Proprietății de Stat a

solicitat, prin acțiune, obligarea pârâtei S.C. M. S.A. la plata sumei de

72.031.635 lei daune interese moratorii, calculate la nivelul dobânzilor

bonificate de Trezoreria Statului, cu motivarea că dividendele, care se

cuveneau pe anul 1996, au fost achitate cu întârziere.

Prin sentința nr. 1520 din 11

decembrie 2000, Tribunalul Brașov a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la

plata sumei de 72.031.635 lei daune interese moratorii, calculate pe perioada 1

octombrie 1997 – 14 mai 1999.

Instanța de fond a reținut că

termenul de plată a dividendelor, care era la data de 30 septembrie 1997, nu a

fost respectat și, întrucât plata acestora s-a făcut la 14 mai 1999, pe

perioada cuprinsă între data scadenței și data plății, datorează dobânda

pretinsă prin acțiune.

Apelul declarat de pârâta S.C. M.

S.A., împotriva sentinței de fond, a fost admis de Curtea de Apel Brașov,

secția comercială, iar sentința apelată a fost modificată în sensul respingerii

acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, în conformitate cu art. 1088 C. civ., la obligațiile care au

ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde

decât dobânda legală, cu excepția regulilor speciale în materie de comerț,

fidejusiune și societate.

În materia plății dividendelor,

legea nu prevede nici o derogare și, întrucât dobânda bancară a fost solicitată

fără a se face dovada că prejudiciul suferit a fost echivalent cu această

dobândă, pretențiile pentru plata sumei solicitată prin acțiune s-au apreciat

ca nefondate.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor de Statului.

Recurenta a susținut că instanța de

fond a făcut o corectă apreciere asupra cererii pe care a formulat-o, cerere prin

care a solicitat daune-interese moratorii, calculate pe perioada 1 octombrie

1997 – 14 mai 1999 și că soluția curții de apel, prin care i-a fost respinsă

acțiunea, este nelegală și netemeinică, întrucât decizia a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici,

recurenta a susținut că art. 1088 C. civ. este deplin aplicabil întrucât, în

raporturile de drept comercial, danele nu vor fi calculate la nivelul dobânzii

legale, ci, potrivit regulilor speciale de drept comercial.

În cauză, a mai susținut recurenta,

se aplică și prevederile art. 43 C. com. prin care s-a stipulat că dobânzile,

pentru datoriile comerciale, curg de drept de la scadență, chiar dacă nu au

fost stabilite prin contract.

În raport de aceste dispoziții,

recurenta a susținut că, în cazul neexecutării obligațiilor bănești de natură

comercială, se aplică dobânda practicată de băncile comerciale.

Instanța a interpretat greșit actul

dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia

[art. 304 lit. a) C. proc. civ.]

Suma solicitată prin acțiune se

referă la o perioadă anterioară O.G. nr. 9/2000 și, cum aceasta nu

retroactivează, pentru a-și valorifica veniturile, s-au constituit depozite la

băncile comerciale unde aveau conturi deschise, în speță la B.R.D.

A conchis recurenta că, în baza

dispozițiilor legale în vigoare pe perioada pentru care solicită daune-interese

moratorii, sumele datorate fostului Fond al Proprietății de Stat, cu titlu de

dividende, ar fi produs dobândă, astfel că paguba este efectivă.

A treia critică se referă la taxa de

timbru, pe care recurenta consideră că nu o datorează, întrucât veniturile

obținute de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de

Statului

sunt vărsate la bugetul statului.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 43 C. com., datoriile

lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin

exigibile.

În același articol se stipulează că

debitorul se află de drept în întârziere din momentul în care obligația a

devenit exigibilă.

Dispozițiile mai sus citate se

aplică obligațiilor de plată comerciale, așa cum susțin, de altfel, ambele

părți.

Este, de asemenea, necontestat de

părți că obligația de plată a dividendelor este comercială, numai că problema

pusă în criticile aduse deciziei este cea a modului de determinare a dobânzii

și a temeiului legal invocat.

În prima critică, deși se susține că

sunt aplicabile atât dispozițiile art. 1098 C. civ., cât și dispozițiile art.

43 C. com., recurenta, în calitate de creditor, consideră că este îndreptățită

să solicite dobânda pe care ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă

într-un depozit la bancă, respectiv, dobânda la depozit pe un an.

Susținerea este cel puțin contradictorie

câtă vreme, în speță, nu se poate pune problema neexecutării, ci a depășirii

termenului de plată.

Pe de altă parte, reținerea sumei ca

venit și constituirea de depozite este în contradicție cu obligația de a vărsa

la buget aceste sume, obligație ce exclude ideea depozitului și asimilarea

recurentei, din acest punct de vedere, cu agenții economici.

Nu s-a pus în discuție, în speță, o

eventuală determinare a dobânzii legale în condițiile O.G. nr. 9/2000 întrucât,

așa cum a susținut și recurenta, dividendele privesc anul 1997.

De asemenea, nu poate fi primită

nici susținerea potrivit căreia dovada legăturii de cauzalitate între

prejudiciu și fapta culpabilă a debitorului rezultă din faptul împiedicării

recurentei de a constitui depozite la B.R.D., banca unde deține conturi, pentru

argumentul deja expus în legătură cu obligația de a vărsa sumele la buget.

Susținerea că Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului a fost constituită pe

baza unor principii comerciale și financiare nu schimbă termenii problemei puse

în discuție în speță, și anume, a dobânzii ce a fost calculată și pretinsă în

cauză, câtă vreme, de principiu, nu a fost negat dreptul său de a pretinde

dobânda.

Stabilirea dobânzii aplicabile nu

este doar o problemă de cuantificare, cum încearcă să sugereze recurenta.

Întrucât și în procesul comercial

operează principiul disponibilității, recurenta insistând pentru dobânda la

depozit, constituit pe perioadă determinată, corect s-a stabilit de instanța de

apel că aceasta nu poate fi acordată.

Cel de-al treilea motiv nu

constituie, de fapt, o critică și este lipsit de interes să se susțină că

cererile Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de

Statului nu se timbrează, de vreme ce, nici în apel și nici în recurs, nu s-a

dispus contrariul.

În consecință, recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului

București, împotriva deciziei nr. 133 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 15 ianuarie 2003.