ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Fondul Proprietății de Stat a solicitat, prin acțiune, obligarea pârâtei S.C. M. S.A. la plata sumei de 72.031.635 lei daune interese moratorii, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de Trezoreria Statului, cu motivarea că dividendele, care se cuveneau pe anul 1996, au fost achitate cu întârziere. Prin sentința nr. 1520 din 11 decembrie 2000, Tribunalul Brașov a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 72.031.635 lei daune interese moratorii, calculate pe perioada 1 octombrie 1997 – 14 mai 1999. Instanța de fond a reținut că termenul de plată a dividendelor, care era la data de 30 septembrie 1997, nu a fost respectat și, întrucât plata acestora s-a făcut la 14 mai 1999, pe perioada cuprinsă între data scadenței și data plății, datorează dobânda pretinsă prin acțiune.

Apelul declarat de pârâta S.C. M. S.A., împotriva sentinței de fond, a fost admis de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, iar sentința apelată a fost modificată în sensul respingerii acțiunii. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, cu excepția regulilor speciale în materie de comerț, fidejusiune și societate. În materia plății dividendelor, legea nu prevede nici o derogare și, întrucât dobânda bancară a fost solicitată fără a se face dovada că prejudiciul suferit a fost echivalent cu această dobândă, pretențiile pentru plata sumei solicitată prin acțiune s-au apreciat ca nefondate.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului. Recurenta a susținut că instanța de fond a făcut o corectă apreciere asupra cererii pe care a formulat-o, cerere prin care a solicitat daune-interese moratorii, calculate pe perioada 1 octombrie 1997 – 14 mai 1999 și că soluția curții de apel, prin care i-a fost respinsă acțiunea, este nelegală și netemeinică, întrucât decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta a susținut că art. 1088 C. civ. este deplin aplicabil întrucât, în raporturile de drept comercial, danele nu vor fi calculate la nivelul dobânzii legale, ci, potrivit regulilor speciale de drept comercial.

În cauză, a mai susținut recurenta, se aplică și prevederile art. 43 C. com. prin care s-a stipulat că dobânzile, pentru datoriile comerciale, curg de drept de la scadență, chiar dacă nu au fost stabilite prin contract. În raport de aceste dispoziții, recurenta a susținut că, în cazul neexecutării obligațiilor bănești de natură comercială, se aplică dobânda practicată de băncile comerciale. Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia [art. 304 lit. a) C. proc. civ.] Suma solicitată prin acțiune se referă la o perioadă anterioară O.G. nr. 9/2000 și, cum aceasta nu retroactivează, pentru a-și valorifica veniturile, s-au constituit depozite la băncile comerciale unde aveau conturi deschise, în speță la B.R.D.

A conchis recurenta că, în baza dispozițiilor legale în vigoare pe perioada pentru care solicită daune-interese moratorii, sumele datorate fostului Fond al Proprietății de Stat, cu titlu de dividende, ar fi produs dobândă, astfel că paguba este efectivă. A treia critică se referă la taxa de timbru, pe care recurenta consideră că nu o datorează, întrucât veniturile obținute de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului sunt vărsate la bugetul statului. Recursul este nefondat. Potrivit art. 43 C. com., datoriile lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile. În același articol se stipulează că debitorul se află de drept în întârziere din momentul în care obligația a devenit exigibilă.

Dispozițiile mai sus citate se aplică obligațiilor de plată comerciale, așa cum susțin, de altfel, ambele părți. Este, de asemenea, necontestat de părți că obligația de plată a dividendelor este comercială, numai că problema pusă în criticile aduse deciziei este cea a modului de determinare a dobânzii și a temeiului legal invocat. În prima critică, deși se susține că sunt aplicabile atât dispozițiile art. 1098 C. civ., cât și dispozițiile art. 43 C. com., recurenta, în calitate de creditor, consideră că este îndreptățită să solicite dobânda pe care ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă într-un depozit la bancă, respectiv, dobânda la depozit pe un an. Susținerea este cel puțin contradictorie câtă vreme, în speță, nu se poate pune problema neexecutării, ci a depășirii termenului de plată.

Pe de altă parte, reținerea sumei ca venit și constituirea de depozite este în contradicție cu obligația de a vărsa la buget aceste sume, obligație ce exclude ideea depozitului și asimilarea recurentei, din acest punct de vedere, cu agenții economici. Nu s-a pus în discuție, în speță, o eventuală determinare a dobânzii legale în condițiile O.G. nr. 9/2000 întrucât, așa cum a susținut și recurenta, dividendele privesc anul 1997. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dovada legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta culpabilă a debitorului rezultă din faptul împiedicării recurentei de a constitui depozite la B.R.D., banca unde deține conturi, pentru argumentul deja expus în legătură cu obligația de a vărsa sumele la buget.

Susținerea că Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului a fost constituită pe baza unor principii comerciale și financiare nu schimbă termenii problemei puse în discuție în speță, și anume, a dobânzii ce a fost calculată și pretinsă în cauză, câtă vreme, de principiu, nu a fost negat dreptul său de a pretinde dobânda. Stabilirea dobânzii aplicabile nu este doar o problemă de cuantificare, cum încearcă să sugereze recurenta. Întrucât și în procesul comercial operează principiul disponibilității, recurenta insistând pentru dobânda la depozit, constituit pe perioadă determinată, corect s-a stabilit de instanța de apel că aceasta nu poate fi acordată. Cel de-al treilea motiv nu constituie, de fapt, o critică și este lipsit de interes să se susțină că cererile Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului nu se timbrează, de vreme ce, nici în apel și nici în recurs, nu s-a dispus contrariul.

În consecință, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor de Statului București, împotriva deciziei nr. 133 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2003.