ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1273/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3 iulie 2002

reclamanta M.S. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita

în calitate de ordonator principal, respectiv secundar de credite bugetare,

solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea, la o valoare actualizată,

a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariul reclamantei în perioada anterioară

datei de 29 martie 2001.

În motivarea acestei acțiuni s-a susținut în

esență că respectivele rețineri reprezentând 7 % din veniturile salariale au

fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr. 145/1999, care

constituie o reglementare de ordin general.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că

reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în

Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistență

medicală gratuită.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita cu nr. de dosar 2647/2002, iar la data de 15 iulie 2002

pârâtul Ministerul Justiției a formulat o întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii pe considerentul că reclamanta poate beneficia de

asistență medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii

obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate. Se

mai susține că în raport cu obiectul acțiunii nu are calitate procesuală

pasivă.

Același pârât a formulat și o cerere de chemare

în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., solicitând ca în ipoteza în care acțiunea

principală ar fi admisă respectiva chemată în garanție să fie la rândul său

obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior

reținerii lor din salariul reclamantei.

La data de 23 iulie 2002 Tribunalul Harghita a

formulat întâmpinare însușindu-și susținerile Ministerului Justiției din

întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 958 din 14 august 2002

Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție, pârâții

fiind obligați să restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor

reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate.

Pronunțând această sentință, instanța a reținut

în esență că până la modificarea prevederilor art. 99 din Legea nr. 92/1992

realizată prin Legea nr. 118/2001 (care a aprobat O.U.G. nr. 179/1999)

reclamanta beneficiază de scutire de contribuție pentru asigurări de sănătate

și suma reținută reclamantei cu titlu de contribuție la asigurările de sănătate

reprezintă o plată nedatorată.

Recursurile declarate de Tribunalul Harghita și

Ministerul Justiției au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureș prin

decizia civilă nr. 984/R din 15 noiembrie 2002 în dosarul nr. 977/C/2002.

În considerentele deciziei astfel pronunțate s-a

relevat că încasarea de către chemata în garanție a sumelor reținute din

salariu justifică obligarea acesteia la restituirea în condițiile în care atât

reținerea cât și virarea lor către Casa OPSNAJ s-a făcut fără temei legal.

La data de 30 iulie 2003 în temeiul art. 330

pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă fosta Curte

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri

pronunțate în cauză, solicitând casarea lor, precum și respingerea acțiunii și

a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut

că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la

concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar de specialitate au

dreptul la asistența medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc

obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate.

S-a relevat de asemenea că dispozițiile Legii

nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și

că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate

expres în textul aceluiași act normativ.

Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare

cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu numărul de dosar 4266/2003.

Intimata-reclamantă M.S., intimatul-pârât

Tribunalul Harghita și intimata chemată în garanție Casa OPSNAJ nu s-au

prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscute în scris

punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.

În ceea ce îl privește intimatul-pârât

Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea

acțiunii ca nefondată cu consecința soluționării corespunzătoare a cererii de

chemare în garanție.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens Curtea are în primul rând în

vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată

la 31 iulie 1997 fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie

1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare

judecătorească nr. 92/1992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie

republicată.

O corectă soluționare a litigiului este

condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative inclusiv de

dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30

septembrie 1997.

Curtea reține astfel ca fiind de necontestat că

potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații și personalul

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să beneficieze în mod

gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din același act

normativ condițiile de acordare a acestor facilități urmau să fie stabilite printr-o

hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în

vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care în art. 4 instituia

obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar

în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau

scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă categorii nu

îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99

și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior, în executarea acestor din urmă

dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că

beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992

operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea propusă de instanțele care au

soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992

ar fi instituit o derogare de la prevederile art.4 al Legii nr.145/1997 este

criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat că anterior publicării Legii

nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 a fost în vigoare și a fost modificată de două

ori.

În raport cu această succesiune în timp a celor

două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate

fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele pentru ca

printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi să se prevadă într-o manieră

explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de

specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori

scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.

În realitate o asemenea corelare nu a avut loc,

iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art.

141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii

nr. 145/1997.

Pe de altă parte, din analiza dispozițiilor art.

6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost

unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare

sau scutire a unor persoane de la plata contribuției lunare pentru asigurările

sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici în cazul

magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la

instanțe și parchete.

Prin urmare nu există argumente pentru a se

reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga sub aspectul analizat de la prevederile

art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în

vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor

legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

În consecință, Curtea urmează a admite recursul

în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ. în sensul casării ambelor

hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de

reclamanți.

În raport cu soluția dată acțiunii principale și

cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc. civ. urmează a

fi de asemenea respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

sentinței civile nr. 958 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita și deciziei

civile nr. 984/R din 15 noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Casează ambele hotărâri și rejudecând pe fond

respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2004.