ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1269/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 martie 2002 reclamanta R.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare în calitate de ordonator principal, respectiv secundar de credite bugetare, solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea, la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariul reclamantului în perioada 1 ianuarie 2000-1 martie 2001. În motivarea acestei acțiuni s-a susținut că respectivele rețineri reprezentând 7 % din veniturile salariale au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistență medicală gratuită. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare cu nr. de dosar 1068/2002, iar la data de 11 aprilie 2002 pârâtul Ministerul Justiției a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pe considerentul că reclamanta poate beneficia de asistență medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate. La data de 15 aprilie 2002 Tribunalul Satu Mare a formulat la rândul său o întâmpinare prin care a susținut că, în raport cu obiectul acțiunii nu are calitate procesuală pasivă.

Același pârât a formulat și o cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., solicitând ca în ipoteza în care acțiunea principală ar fi admisă respectiva chemată în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reținerii lor din salariul reclamantului. Prin sentința civilă nr. 131/D din 13 mai 2002 Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea, pârâții fiind obligați să restituie reclamantului contravaloarea actualizată a sumelor reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate. Pronunțând această sentință, instanța a reținut în esență că până la modificarea prevederilor art. 99 din Legea nr. 92/1992 realizată prin Legea nr. 118/2001 (care a aprobat O.U.G.

nr. 179/1999) reclamanta beneficiază de scutire de contribuție pentru asigurări de sănătate. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive și cererea de chemare în garanție au fost respinse, având în vedere calitatea tribunalului de ordonator secundar de credite care procură, respectiv reține sumele în vederea achitării contribuției de sănătate. Contractul de asigurare vizează prestațiile efective care urmează a fi asigurate, nicidecum plata contribuției de sănătate. Recursurile declarate de Tribunalul Satu Mare și Ministerul Justiției au fost admise de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 949/R din 11 septembrie 2002 în dosarul nr. 3180/2002. Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

la plata sumelor pe care pârâții fuseseră obligați să le plătească reclamantei. În considerentele deciziei astfel pronunțate s-a relevat că încasarea de către chemata în garanție a sumelor reținute din salariu justifică obligarea acesteia la restituire în condițiile în care atât reținerea cât și virarea lor către Casa OPSNAJ s-a făcut fără temei legal. La data de 29 iulie 2003 în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunțate în cauză, solicitând casarea lor, precum și respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistența medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate. S-a relevat de asemenea că dispozițiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres în textul aceluiași act normativ. Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4203/2003.

Intimata-reclamantă R.M., intimatul-pârât Tribunalul Satu Mare și intimata chemată în garanție Casa OPSNAJ nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză. În ceea ce îl privește intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea acțiunii ca nefondată cu consecința soluționării corespunzătoare a cererii de chemare în garanție. Recursul în anulare este fondat. În acest sens Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997 fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.

O corectă soluționare a litigiului este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative inclusiv de dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30 septembrie 1997. Curtea reține astfel ca fiind de necontestat că potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze. Conform însă art. 99 alin. (2) din același act normativ condițiile de acordare a acestor facilități urmau să fie stabilite printr-o hotărâre de guvern. Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care în art. 4 instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99 și art.141 din Legea nr. 99/1992 republicată. Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997. Interpretarea propusă de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte. Este de observat că anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 a fost în vigoare și a fost modificată de două ori.

În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat. În același timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate. Au existat așadar toate premisele pentru ca printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997. În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin H.G.

nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997. Pe de altă parte, din analiza dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de la plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate. Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete. Prin urmare nu există argumente pentru a se reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga sub aspectul analizat de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință, Curtea urmează a admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ. în sensul casării ambelor hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanți. În raport cu soluția dată acțiunii principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi de asemenea respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 131 D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare și deciziei civile nr. 949/R din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea. Casează ambele hotărâri și rejudecând pe fond respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2004.