ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1267/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

Deliberând constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 1

martie 2002, reclamanta M.E. a chemat în judecată Ministerul Justiției și

Tribunalul Satu Mare, în calitate de ordonatori (principal și respectiv

secundar) de credite bugetare, solicitând obligarea acestor doi pârâți la

restituirea, la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin rețineri

nelegale din salariile reclamantei în perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001.

În motivarea acțiunii s-a susținut

că respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale

reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr.

145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.

În aceeași ordine de idei s-a mai

afirmat că reclamanții beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii,

conținute în Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care le conferă dreptul

la asistență medicală gratuită.

Pârâtul Ministerul Justiției a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii cu motivarea că

reclamanții beneficiază de asistență medicală gratuită numai în măsura în care

fac dovada îndeplinirii obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la

asigurările de sănătate.

La data de 15 aprilie 2002, pârâtul

Tribunalul Satu-Mare a formulat o cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.

O.P.S.N.A.J., solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii principale, chemata

în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor

care i-au fost virate ca urmare a reținerilor din salariul reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 120 din 13

mai 2002, pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost admisă acțiunea, pârâții

fiind obligați să restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor

reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate.

Instanța a reținut în esență că

reclamanta a beneficiat de prevederile Legii nr. 92 și ale H.G. nr. 409/1998

care au instituit principiul gratuității asistenței medicale pentru magistrați

și personalul auxiliar de specialitate, ca și pentru familiile acestora.

S-a mai motivat că o interpretare

coerentă a acestor reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 conduce la

concluzia că principiul amintit implică și exonerarea beneficiarilor de

obligația de a contribui la fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Totodată instanța a arătat că

regimul juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant în speță,

deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei de

29 martie 2001 la care acest act normativ a fost publicat.

Prin aceeași sentința s-a reținut că

virarea de către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a sumelor reținute din salariile

reclamanților nu s-a făcut în baza contractelor de asigurări de sănătate, care

nu au ca obiect doar prestațiile medicale, astfel încât cererea de chemare în

garanție a fost respinsă.

Recursurile declarate de pârâții

Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare împotriva acestei sentințe au fost

admise prin decizia nr. 988 din 13 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de

Apel Oradea.

A fost schimbată în parte sentința,

în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

de a restitui sumele pe care pârâții au fost obligați să le plătească

reclamantei.

În considerentele deciziei s-a

relevat că încasarea de către chemata în garanție a sumelor reținute din

salariile reclamantei justifică obligarea acesteia la restituire în condițiile

în care atât reținerea, cât și virarea lor către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J s-au făcut

fără temei legal.

La data de 29 iulie 2003, procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat în

temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată în art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri, susținând că s-au

produs încălcări esențiale ale legii, ceea ce a condus la o soluționare greșită

a cauzei pe fond.

Prin recursul în anulare s-a

solicitat casarea ambelor hotărâri și respingerea ca nefondate atât a acțiunii

principale, cât și a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare

s-a susținut că o interpretare sistematică a actelor normative aplicabile în

cauză conduce la concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar

de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită numai dacă și în

măsura în care își îndeplinesc obligația legală de a achita lunar contribuția

pentru asigurările sociale de sănătate.

S-a mai susținut că dispozițiile

Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală

aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost

menționate expres în textele aceluiași act normativ. Cum printre excepții nu

figurează magistrații, s-a tras concluzia că acestora li se aplică

reglementarea generală, nederogatorie, ei nefiind scutiți de plata contribuției

lunare pentru asigurările de sănătate.

Ca urmare a declarării acestui

recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei

Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4200/2003.

Intimata-reclamantă, intimatul-pârât

Tribunalul Satu Mare și intimata-chemată în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. nu

s-au prezentat în fața acestei curți și nici nu și-au făcut cunoscute în scris

punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.

În ceea ce îl privește, intimatul

pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului în anulare și

respingerea acțiunii ca nefondată, cu consecința soluționării corespunzătoare a

cererii de chemare în garanție.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens, Curtea are în primul

rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost

publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la

25 iulie 1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de

organizare judecătorească nr. 92/1992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie

republicată.

O corectă soluționare a litigiului

este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de

dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30

septembrie 1997.

Curtea reține astfel ca fiind de

necontestat că potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații

și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să

beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din

același act normativ, condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi

stabilite printr-o hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să

fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4,

instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate,

iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau

scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă

categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită

prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior, în executarea acestor din

urmă dispoziții legale, a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că

beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992

operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea propusă de instanțele

care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia

Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii

nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat astfel că, anterior

publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost

modificată de două ori.

În raport cu această succesiune în

timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai

vechi nu poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele

pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă

într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor

exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr.

145/1997.

În realitate o asemenea corelare nu

a avut loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de

art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor

Legii nr. 145/1997.

Pe de altă parte din analiza

dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală

de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în

cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuției lunare

pentru asigurările sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici

în cazul magistraților și nici în cel al personalul auxiliar de specialitate de

la instanțe și parchete.

Prin urmare nu există argumente pentru

a se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la

prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară

avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a

prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

În consecință, Curtea urmează a

admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul

casării ambelor hotărârii atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii

formulate de reclamanți.

În raport cu soluția dată acțiunii

principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a fi de asemenea respinsă cererea de chemare în garanție a

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr. 120/ D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare

și deciziei civile nr. 988/ R din 13 septembrie 2003 a Curții de Apel Oradea.

Casează ambele hotărâri și

rejudecând pe fond respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2004.