Besseau împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 73893/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă de o cetățeană a acestui stat, d-na Annie Besseau ("reclamanta"), care a sesizat Curtea la 5 martie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, R. Abraham, căruia i-a succedat în funcție d-na E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

La 10 iunie 2004, a patra secțiune a decis să comunice plângerea bazată pe accesul la tribunal (art. 6 § 1 din Convenție) Guvernului. Folosind prevederile art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și meritul cauzei.

La 1 noiembrie 2004, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită a patra secțiune astfel modificată (art. 52 § 1).

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitate și meritul cauzei (art. 54 A § 1 din regulament). ÎN FAPT

La 22 ianuarie 2000, reclamanta a fost sancționată cu o contravenție de clasa a patra la codul rutier în valoare de 600 franci francezi (FRF), adică 91,47 euro (EUR), reprezentând o amendă forfetară redusă, pentru s-a angajat într-o intersecție unde vehiculul său riscau să fie imobilizat și să împiedice circulația altor vehicule care circulă pe căile transversale.

Pe avizul de contravenție, era indicat că plata amendei trebuia să intervină în termen de trei zile de la constatarea infracțiunii, prin lipirea unui timbru-amendă pe locul avizului rezervat în acest scop și retrimisiunea acestuia la poliția din Angers, și că în cazul nerespectării acestui termen, contravenientul ar fi răspunzător pentru suma amendei forfetare de 900 FRF, adică 137,2 EUR. În cazul contestării infracțiunii, avizul indica: "Dacă contestați realitatea infracțiunii, nu plătiți, dar trebuie în termen de 30 zile să transmiteți la adresa indicată pe verso: - o scrisoare simplă precizând motivele reclamației dvs. (...) Această reclamație va fi transmisă Parchetului Tribunalului de Poliție. În cazul condamnării de către tribunal, suma amendei va fi cel puțin egală cu amenda forfetară."

La 20 februarie 2000, reclamanta a adresat o scrisoare de reclamație poliției din Angers descrisând faptele, motivele pentru care considera că nu a comis infracțiunea reprosată și solicitar anularea contravenției.

La 23 februarie 2000, reclamanta a primit un corespondență de la poliție, semnată de ofițerul ministerului public lângă tribunalul de poliție din Angers și purtând sigiliul poliției naționale, indicând că după examinarea circumstanțelor infracțiunii, procesul-verbal întocmit împotriva sa nu putea fi anulat, și invitând-o să plătească poliției suma amendei prin timbru-amendă într-un termen de treizeci zile.

Reclamanta nu a plătit amenda. Printr-o trimitere din 8 august 2000, trezoreria publică i-a adresat un aviz, obligând-o să plătească amenda forfetară majorată în valoare de 2.500 FRF, adică 381,12 EUR, referitoare la contravenția emisă la 22 ianuarie 2000, și în aplicarea unei decizii luate la 17 iulie 2000 de ofițerul ministerului public lângă tribunalul de poliție din Angers. Pe verso avizului era menționat: "Amendă forfetară majorată: - Conform art. 530 din codul de procedură penală, aveți posibilitatea să adresați, în termen de treizeci zile de la trimiterea prezentului aviz, o reclamație justificată ofițerului ministerului public al tribunalului menționat pe recto. În acest caz, vă rugăm să nu efectuați plata amendei ci să trimiteți ofițerului ministerului public o scrisoare în care veți expune motivele reclamației (...) și la care veți anexa obligatoriu prezentul aviz. - Ofițerul ministerului public poate fie să renunțe la exercitarea urmăririi penale, fie să înainteze cauza judecătorului competent, fie să vă avizeze de inadmisibilitatea reclamației nemotivate sau neînsoțite de aviz (...)"

Printr-o scrisoare din 8 septembrie 2000, reclamanta și-a reiterat reclamația în termeni identici cu cea din 20 februarie 2000.

La 19 septembrie 2000, trezoreria publică i-a notificat un ultim aviz înainte de urmărire pentru recuperarea amendei forfetare majorate de 2.500 FRF, apoi la 12 decembrie 2000 o comandă de plată a acestei amende în termen de opt zile.

La 14 decembrie 2000, ofițerul ministerului public lângă tribunalul de poliție din Angers a răspuns celei de-a doua scrisori de reclamație a reclamantei în următorii termeni: "(...) Am primit bine corespondența dvs. privind o contravenție care vă a fost înregistrată (...). Această contravenție nefiind soluționată în termenul stabilit, cu ajutorul timbrului-amendă corespunzător, recuperarea acesteia a fost încredințată contabilului Trezoreriei. În ceea ce mă privește, faptele mi se par stabilite și nu constituie un caz de forță majoră. Vă invit deci să plătiți amenda care vă este solicitată în cel mai scurt timp direct Trezoreriei Publice (...)"

Reclamanta a plătit amenda solicitată. Printr-o scrisoare din 11 ianuarie 2001, s-a plâns la trezorierul plătitor general din Angers că a trebuit să efectueze plata respectivă în pofida celor două scrisori de reclamație ale sale și a considerat că a fost declarată vinovată fără a fi avut posibilitatea să se apere, în încălcarea art. 6 din Convenție. Nu a primit răspuns la această corespondență.

Curtea reamintește mai întâi că atunci când art. 6 § 1 din Convenție se aplică, așa cum se întâmplă în prezenta cauză, cerințele acestui articol, care implică întreaga gamă de garanții caracteristice procedurilor judiciare, sunt în principiu mai stricte decât cele ale art. 13, care se găsesc absorbite de acestea (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI).

Curtea reamintește de asemenea că "prezumția de nevinovăție consacrată de §2 al art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil cerut de §1" (a se vedea în special hotărârile Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli c. Elveția din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 15, § 27, și Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35). În prezenta cauză, Curtea apreciază că plângerea referitoare la atingerea principiului prezumției de nevinovăție se confundă cu cea referitoare la imposibilitatea pentru reclamantă de a fi ascultată de tribunalul de poliție și de a-și expune apărarea, care poate fi analizată ca o presupusă atingere a dreptului acesteia de acces la un tribunal (a se vedea în sens similar, Peltier c. Franța, nr. 32872/96, § 43, 21 mai 2002). În consecință, Curtea va examina plângerea reclamantei sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că prezenta plângere nu este în mod evident lipsită de temei în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul observă că în hotărârea Peltier precitată, Curtea a constatat, într-o situație similară cu prezenta cauză, că reclamantul a suferit o grijă excesivă a dreptului de acces la un tribunal. Curtea constatase că, în pofida termenilor clari ai art. 530-1 din codul de procedură penală, ministerul public îndeplinise în mod abuziv accesul reclamantului la tribunalul de poliție pentru a fi judecat pentru o contravenție la codul rutier. În consecință, Guvernul declară că "în prezenta cauză, referitor la d-na Besseau, [el] nu contestă că procedura prevăzută de art. 530-1 [precitat] nu a fost respectată strict" și că "de două ori, într-adevăr, reclamația sa a fost respinsă direct de ofițerul ministerului public în afara cazurilor autorizate de acest text și interesata a fost pusă în imposibilitate (...) să plătească amenda". În aceste condiții, deși contrar reclamantului în cauza Peltier precitată, reclamanta nu a cerut în mod expres în prezenta cauză să fie convocată în fața tribunalului de poliție, Guvernul apreciază că "ambele decizii ale ofițerului ministerului public sunt susceptibile de a fi analizate ca entravi la dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 § 1 din Convenție și se supune judecății Curții pentru a aprecia bunul-fondus al plângerii".

Ținând seama de observațiile Guvernului, reclamanta invită Curtea să constate violarea Convenției.

Curtea reamintește că dreptul la un tribunal, al cărui drept de acces constituie un aspect (hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36), nu este absolut și că se pretează la limitări implicite, în special privitor la condițiile de admisibilitate a unui recurs (hotărârea Ashingdane c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 93, pp. 24-25, § 57). Cu toate acestea, acestea nu pot restricționa exercitarea acestuia într-un mod sau în măsură atât de mare încât acesta să fie afectat în esența sa. Trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea în special, printre numeroase alte hotărâri, Fayed c. Regatul Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 49-50, § 65 și Levages Prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1543, § 40).

Curtea observă că a mai trebuit să cunoască circumstanțe de fapt similare cu prezenta în cauza Peltier precitată, în care reclamantul se plângea de respingerea, de către ofițerul ministerului public, a reclamației sale împotriva avizului de recuperare a amendei pentru infracțiune la codul rutier și a cererii sale de convocație în fața tribunalului de poliție, pe motiv că aceste cereri erau "inadmisibile pentru că juridic nefundate". În această cauză, observând că Guvernul însuși considera că motivul respingerii, neprevăzut de texte, constituia "o eroare de drept" din partea ofițerului ministerului public, Curtea a apreciat că ea "nu [putea] decât să constate că dreptul de acces al reclamantului la un tribunal [fusese] afectat în esența sa, fără scop legitim și în mod dispropor ționat", reclamantul fiind "privat, din motive ilicite, de controlul complet de jurisdicție asupra realității infracțiunii la originea amendei forfetare" (cf., a contrario, Malige c. Franța, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII).

În prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a contestat de asemenea, de două ori, în fața autorității competente, și anume ofițerului ministerului public și, în conformitate cu legea internă aplicabilă (art. 529-2, prim alineat și 530, al doilea alineat, din codul de procedură penală), amenda care i fusese infligată pentru infracțiune la codul rutier. De două ori, ofițerul ministerului public a cerut reclamantei să plătească amenda, observând a doua oară că "faptele erau stabilite". Nu a sesizat tribunalul de poliție cu aceste reclamații în pofida termenilor art. 530-1 din codul de procedură penală, care nu lasă ofițerului ministerului public decât această facultate de sesizare, cu excepția cazului în care renunță la urmărire penală sau constată inadmisibilitatea reclamației, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că nimic nu distinge prezenta cauză de cauza Peltier și că reclamanta a suferit o grijă excesivă a dreptului de acces la un tribunal. Curtea observă, de altfel, că Guvernul convine la aceasta.

Prin urmare, a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 14 completează alte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor și că nu are o existență independentă, deoarece se aplică doar "exercitării drepturilor și libertăților" pe care acestea le garantează. Sigur, poate interveni chiar și fără o încălcare a cerințelor acestora și, în această măsură, posedă o portalitate autonomă, dar nu poate fi aplicabil dacă faptele litigiului nu cad sub imperiul a cel puțin uneia dintre aceste clauze (a se vedea, printre numeroase altele, hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Culegere 1997-I, § 33). Iar, dreptul de a beneficia de suprimarea unei amende contraventionale din cauza indulgență unui agent verbalizator nu face parte din drepturile și libertățile garantate de Convenție.

Rezultă din aceasta că prezenta plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 § 4 din Convenție.

Reclamanta cere 381,12 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând suma plătită cu titlu de amenda forfetară majorată, și cere ca această sumă să fie majorată cu "dobânzi la rata legală" din luna decembrie 2000, dată la care a plătit amenda. Cere de asemenea suma de 381,12 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit.

Cu trimitere la cauza Peltier precitată (§§ 39-45), Guvernul apreciază că indemnizația care ar putea fi acordată reclamantei cu titlu de prejudiciu material nu ar trebui să depășească suma amendei, adică 381,12 EUR și se supune, în această limită, judecății Curții. Apreciază, de asemenea, că prejudiciul moral ar fi suficient reparări prin constatarea violării.

Curtea apreciază că trebuie să acorde reclamantei suma solicitată cu titlu de prejudiciu material și reprezentând suma amendei pe care a plătit-o, adică 381,12 EUR, și respinge cererea pentru surplus. Consideră de altfel că nu trebuie să se acorde o sumă suplimentară cu titlu de prejudiciu moral, constatarea violării fiind suficientă. B. Frais și dépens

Reclamanta cere de asemenea 455,82 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și furnizează o notă de onorarii pentru această sumă a d-lui P., avocat din Angers, datată 16 ianuarie 2001, privind o "consultație din 11 decembrie 2000, examinarea dosarului, cercetări" și purtând mențiunea scrisă de mână "plătit la 6/2/2001". Cere de asemenea ca această sumă să fie majorată cu "dobânzi la rata legală" din 16 ianuarie 2001. În plus, cere 381,12 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, reprezentând cheltuielile de corespondență, documentație, fotocopiere și deplasări.

Guvernul observă că reclamanta furnizează o notă de onorarii care nu conține niciun element care să o lege de procedura internă în prezenta cauză, în cursul căreia nu a fost de altfel reprezentată de un avocat. Observă că nu furnizează dovezi de cheltuielile sale în fața Curții și invită aceasta să respingă toate cererile reclamantei.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000 XI). În prezenta cauză, privitor la cheltuielile suportate în procedura internă, Curtea observă că nu este neverosimil că reclamanta să fi recurs, în cursul lunii decembrie 2000, la sfaturile d-lui P. pentru a o lămuri asupra drepturilor sale atunci când se confrunta cu refuzul ofițerului ministerului public de a sesiza tribunalul de poliție. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanta nu a răspuns la observațiile Guvernului pe acest punct. De altfel, deși reclamanta s-a apărat singură și nu furnizează documente justificative cu titlu de cheltuieli și costuri suportate în prezenta procedură, Curtea apreciază că aceasta a suportat necesariamente cheltuieli. Având în vedere elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea apreciază rezonabilă suma totală de 300 EUR, toate cheltuielile combinate, pentru procedura internă și procedura în fața Curții. Respinge cererea pentru surplus. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea bazată pe art. 6 § 1 din Convenție referitoare la dreptul de acces la un tribunal și inadmisibilă pentru surplus; 2. Constată că a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că constatarea violării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă; 4. Constată că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 381,12 EUR (trei sute optzeci și unu euro și doisprezece cenți) pentru prejudiciu material; ii. 300 EUR (trei sute euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 martie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 73893/01) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M me Annie Besseau (« la requérante »), a saisi la Cour le 5 mars 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 10 juin 2004, la quatrième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’absence d’accès au tribunal (article 6 § 1 de la Convention) au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 54 A § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 22 janvier 2000, la requérante fit l’objet d’une contravention de quatrième classe au code de la route d’un montant de 600 francs (FRF), soit 91,47 euros (EUR), correspondant à une amende forfaitaire minorée, pour s’être engagée dans une intersection où son véhicule risquait d’être immobilisé et d’empêcher le passage des autres véhicules circulant sur les voies transversales.

Sur l’avis de contravention, il était indiqué que le paiement de l’amende devait intervenir dans les trois jours suivant la constatation de l’infraction, par le collage d’un timbre-amende sur l’emplacement de l’avis réservé à cet effet et sa réexpédition à l’hôtel de police d’Angers, et, qu’à défaut du respect de ce délai, le contrevenant serait redevable du montant de l’amende forfaitaire, d’un montant de 900 FRF, soit 137,2 EUR. En cas de contestation de l’infraction, l’avis indiquait : « Si vous contestez la réalité de l’infraction vous ne payez pas, mais vous devez dans le délai de 30 jours transmettre à l’adresse indiquée au recto : - une lettre simple précisant les motifs de votre réclamation (...) Cette réclamation sera transmise au Parquet près le tribunal de police. En cas de condamnation par le tribunal, le montant de l’amende sera au moins égal à l’amende forfaitaire. »

Le 20 février 2000, la requérante adressa une lettre de réclamation à l’hôtel de police d’Angers en décrivant les faits, les raisons pour lesquelles elle estimait ne pas avoir commis l’infraction reprochée et demandant l’annulation de la contravention.

Le 23 février 2000, la requérante reçut un courrier provenant de l’hôtel de police, signé par l’officier du ministère public près le tribunal de police d’Angers et portant le cachet de la police nationale, lui indiquant qu’après étude des circonstances de l’infraction, le procès-verbal relevé à son encontre ne pouvait être annulé, et l’invitant à acquitter auprès du service de la police le montant de l’amende par timbre-amende dans un délai de trente jours.

La requérante ne paya pas l’amende. Par un envoi du 8 août 2000, le trésor public lui adressa un avis, lui enjoignant de payer l’amende forfaitaire majorée, d’un montant de 2 500 FRF, soit 381,12 EUR, au titre de la contravention émise le 22 janvier 2000, et en application d’une décision prise le 17 juillet 2000 par l’officier du ministère public près le tribunal de police d’Angers. Au verso de l’avis était mentionné : « Amende forfaitaire majorée : - Conformément à l’article 530 du code de procédure pénale, vous avez la possibilité d’adresser, dans les trente jours de l’envoi du présent avis, une réclamation justifiée à l’officier du ministère public du tribunal mentionné au recto. Dans ce cas, vous voudrez bien ne pas effectuer le paiement de l’amende mais envoyer, à l’officier du ministère public, une lettre où vous exposerez les motifs de votre réclamation (...) et à laquelle vous joindrez obligatoirement le présent avis. - L’officier du ministère public peut soit renoncer à l’exercice des poursuites, soit porter l’affaire devant le juge compétent, soit vous aviser de l’irrecevabilité de la réclamation non motivée ou non accompagnée de l’avis (...) »

Par une lettre du 8 septembre 2000, la requérante réitéra sa réclamation dans des termes identiques à celle du 20 février 2000.

Le 19 septembre 2000, le trésor public lui notifia un dernier avis avant poursuite pour le recouvrement de l’amende forfaitaire majorée de 2 500 FRF, puis, le 12 décembre 2000, un commandement à payer cette amende sous huit jours.

Le 14 décembre 2000, l’officier du ministère public près le tribunal de police d’Angers répondit à la seconde lettre de réclamation de la requérante en ces termes : « (...) J’ai bien reçu votre correspondance concernant une contravention relevée à votre encontre (...). Cette contravention n’ayant pas été réglée dans le délai imparti, à l’aide du timbre ‑ amende correspondant, le recouvrement en a été confié au comptable du Trésor. En ce qui me concerne, les faits me paraissent établis et ne relèvent pas d’un cas de force majeure. Je vous invite donc à payer l’amende qui vous est réclamée dans les plus brefs délais directement au Trésor public (...) »

La requérante paya l’amende réclamée. Par lettre du 11 janvier 2001, elle se plaignit auprès du trésorier payeur général d’Angers d’avoir dû procéder à ce paiement malgré ses deux lettres de réclamation et estima avoir été désignée de ce fait coupable sans avoir eu la possibilité de se défendre, en violation de l’article 6 de la Convention. Elle ne reçut pas de réponse à ce courrier. II.

La Cour rappelle, tout d’abord, que lorsque l’article 6 § 1 de la Convention trouve comme en l’espèce à s’appliquer, les exigences de cet article, qui impliquent toute la panoplie des garanties propres aux procédures judiciaires, sont en principe plus strictes que celles de l’article 13, qui se trouvent absorbées par elles ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000-XI).

La Cour rappelle ensuite que « la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le paragraphe 1 » (voir notamment les arrêts Deweer c. Belgique du 27 février 1980, série A n o 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25 mars 1983, série A n o 62, p. 15, § 27, et Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n o 308, p. 16, § 35). En l’espèce, la Cour estime que le grief tiré de l’atteinte au principe de la présomption d’innocence se confond avec celui relatif à l’impossibilité pour la requérante d’être entendue par le tribunal de police et d’y exposer sa défense, qui peut s’analyser comme une atteinte alléguée à son droit d’accès à un tribunal (voir en ce sens, Peltier c. France , n o 32872/96, § 43, 21 mai 2002). Par conséquent, la Cour examinera le grief de la requérante sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève, par ailleurs, que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement relève que dans l’arrêt Peltier précité, la Cour a constaté, dans une situation similaire à l’espèce, que le requérant avait subi une entrave excessive à son droit d’accès à un tribunal. La Cour avait constaté que, nonobstant les termes clairs de l’article 530-1 du code de procédure pénale, le ministère public avait indûment entravé l’accès du requérant au tribunal de police pour y être jugé sur une contravention au code de la route. En conséquence, le Gouvernement déclare que « en l’espèce, s’agissant de M me Besseau, [il] ne conteste pas que la procédure prévue par l’article 530-1 [précité] n’a pas été strictement respectée » et que « à deux reprises, en effet, sa réclamation a été directement rejetée par l’officier du ministère public en dehors des cas autorisés par ce texte et l’intéressée mise en demeure (...) de s’acquitter de l’amende ». Dans ces conditions, bien que contrairement au requérant dans l’affaire Peltier précitée, la requérante n’ait pas, en l’espèce, expressément demandé à être convoquée devant le tribunal de police, le Gouvernement estime que « les deux décisions de l’officier du ministère public sont susceptibles d’être analysées en des entraves au droit d’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention et s’en remet à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief ».

Compte tenu des observations du Gouvernement, la requérante invite la Cour à constater la violation de la Convention.

La Cour rappelle que le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect (arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, série A n o 18, p. 18, § 36), n’est pas absolu et qu’il se prête à des limitations implicites, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours (arrêt Ashingdane c. Royaume-Uni du 28 mai 1985, série A n o 93, pp. 24–25, § 57). Celles-ci ne peuvent toutefois pas en restreindre l’exercice d’une manière ou à un point tels qu’il se trouve atteint dans sa substance même. Elles doivent tendre à un but légitime et il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir notamment, parmi de nombreux autres arrêts, Fayed c. Royaume-Uni du 21 septembre 1994, série A n o 294-B, pp. 49–50, § 65 et Levages Prestations Services c. France du 23 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1543, § 40).

La Cour relève qu’elle a déjà eu à connaître de circonstances de fait similaires à l’espèce dans l’affaire Peltier précitée, dans laquelle le requérant se plaignait du rejet, par l’officier du ministère public, de sa réclamation à l’encontre de l’avis de recouvrement de l’amende pour infraction au code de la route et de sa demande de convocation devant le tribunal de police, au motif que ces demandes étaient « irrecevable[s] car juridiquement non fondée[s] ». Dans cette affaire, relevant que le Gouvernement lui-même estimait que ce motif de rejet, non prévu par les textes, constituait « une erreur de droit » de la part de l’officier du ministère public, la Cour a jugé qu’elle « ne [pouvait] que constater que le droit d’accès du requérant à un tribunal [avait] été atteint dans sa substance même, sans but légitime et de façon disproportionnée », le requérant ayant été « privé, pour des raisons illicites, du contrôle de pleine juridiction sur la réalité de l’infraction à l’origine de l’amende forfaitaire » ( cf. , a contrario , Malige c. France , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VII).

En l’espèce, la Cour constate que la requérante a également contesté, par deux fois, devant l’autorité compétente, à savoir l’officier du ministère public et, conformément au droit interne applicable (articles 529-2, premier alinéa et 530, deuxième alinéa, du code de procédure pénale), l’amende qui lui avait été infligée pour infraction au code de la route. Par deux fois, l’officier du ministère public demanda à la requérante de payer l’amende, relevant la seconde fois que « les faits étaient établis ». Il ne saisit pas le tribunal de police de ces réclamations nonobstant les termes de l’article 530 ‑ 1 du code de procédure pénale, qui ne laisse à l’officier du ministère public que cette faculté de saisine, à moins qu’il ne renonce aux poursuites ou constate l’irrecevabilité de la réclamation, ce qui ne fut pas le cas en l’espèce.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que rien ne distingue la présente espèce de l’affaire Peltier et que la requérante a subi une entrave excessive à son droit d’accès à un tribunal. La Cour relève d’ailleurs que le Gouvernement en convient.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’article 14 complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles et qu’il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Van Raalte c. Pays-Bas du 21 février 1997, Recueil 1997-I, § 33). Or, le droit de bénéficier de la suppression d’une amende contraventionnelle du fait de l’indulgence d’un agent verbalisateur ne fait pas partie des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 381,12 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, correspondant à la somme versée au titre de l’amende forfaitaire majorée, et demande à ce que cette somme soit augmentée des « intérêts au taux légal » à compter du mois de décembre 2000, date à laquelle elle a payé l’amende. Elle réclame également la somme de 381,12 EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

S’en référant à l’affaire Peltier précitée (§§ 39-45), le Gouvernement estime que l’indemnisation pouvant être accordée à la requérante au titre du préjudice matériel ne saurait être supérieure au montant de l’amende, soit 381,12 EUR et s’en remet, dans cette limite, à la sagesse de la Cour. Il estime, en outre, que le préjudice moral se trouverait suffisamment réparé par un constat de violation.

La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante la somme demandée au titre du préjudice matériel et correspondant au montant de l’amende qu’elle a payé, à savoir 381,12 EUR, et rejette la demande pour le surplus. Elle considère par ailleurs qu’il n’y a pas lieu d’octroyer une somme supplémentaire au titre du préjudice moral, le constat de violation étant suffisant. B. Frais et dépens

La requérante demande également 455,82 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et fournit une note d’honoraires pour cette somme de M e P., avocat à Angers, datée du 16 janvier 2001, concernant une « consultation du 11 décembre 2000, examen du dossier, recherches » et portant la mention manuscrite « payé le 6/2/2001 ». Elle demande également à ce que cette somme soit majorée des « intérêts au taux légal » à compter du 16 janvier 2001. Par ailleurs, elle réclame 381,12 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour, correspondant à ses frais de correspondance, de documentation, de photocopie et de déplacements.

Le Gouvernement relève que la requérante fournit une note d’honoraires qui ne comporte aucun élément permettant de la relier avec la procédure interne en l’espèce, au cours de laquelle elle ne fut d’ailleurs pas représentée par un avocat. Il relève qu’elle ne fournit pas de justificatifs de ses frais devant la Cour et invite cette dernière à rejeter l’ensemble des demandes de la requérante.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 XI). En l’espèce, concernant les frais engagés dans la procédure interne, la Cour relève qu’il n’est pas invraisemblable que la requérante ait eu recours, au cours du mois de décembre 2000, aux conseils de M e P. pour l’éclairer sur ses droits alors qu’elle était confrontée au refus de l’officier du ministère public de saisir le tribunal de police. Cependant, la Cour observe que la requérante n’a pas répliqué aux observations du Gouvernement sur ce point. Par ailleurs, bien que la requérante se soit défendue seule et ne fournisse pas de pièces justificatives au titre des frais et dépens exposés dans la présente procédure, la Cour estime qu’elle a nécessairement engagé des frais. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme totale de 300 EUR, tous frais confondus, pour la procédure interne et la procédure devant la Cour. Elle rejette la demande pour le surplus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif au droit d’accès à un tribunal et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par la requérante ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 381,12 EUR (trois cent quatre-vingt-un euros et douze centimes) pour dommage matériel ; ii. 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président