Flandin împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 77773/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și de care un cetățean al acestui Stat, d-l Gérard Flandin („ reclamantul "), a sesizat Curtea pe 25 octombrie 2001 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul este reprezentat de d-na F. Naïm, avocat la Paris. Guvernul francez („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-l R. Abraham, în funcția căruia a succedat d-na E. Belliard, directoare al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Pe 30 septembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului pretenția bazată pe inechitatea procedurii în fața curții de apel (art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției). Prevalând-se de dispoziția art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTE I.

Reclamantul exercită profesia de „ consultant în management ".

Printr-un act de doftor din 23 februarie 1999, societatea Délices d'Italie (în continuare, „ societatea ") l-a citat pe reclamant să se prezinte în fața tribunalului penal al Parisului pentru a răspunde la acuzațiile de exercitare ilegală a profesiei de avocat, folosire unui titlu de natură să creeze confuzie cu titlul și profesia de avocat și escrocherie (art. 72 al legii din 31 decembrie 1971, 433-17 și 433-22 din codul penal), săvârșite între 1995 și 1998.

În paralel, reclamantul a fost citat și să se prezinte în fața aceluiași tribunal de către procurorul Republicii pentru primele două delicte menționate.

Printr-o sentință din 12 noiembrie 1999, tribunalul penal a procedat la unificarea celor două proceduri și a condamnat reclamantul, prezent și fără asistență juridică, la o pedeapsă de 8 000 franci (FRF) amendă, respectiv aproximativ 1 220 euro (EUR), din care 4 000 FRF cu suspendare. De asemenea, s-a pronunțat asupra daunelor civile și a condamnat reclamantul să plătească 5 000 FRF, respectiv aproximativ 762 EUR, în daune-interese către societate, și un franc simbolic către Ordinul Avocaților la barou din Paris, părți civile.

Reclamantul a declarat apel în fața curții de apel a Parisului pe 15 noiembrie 1999. Procurorul Republicii a declarat apel incident. Prima ședință în fața curții de apel a fost fixată pentru 23 februarie 2000.

Pe 18 februarie 2000, reclamantul a depus o cerere de asistență juridică pentru a fi asistat de un avocat în fața curții de apel.

Pe 23 februarie 2000, examinarea cauzei a fost amânată la 26 aprilie 2000 pentru a permite reclamantului să fie asistat de un avocat în baza asistentei juridice.

Printr-o decizie din 7 martie 2000, primită de reclamant pe 9 martie, biroul de asistență juridică a respins cererea de asistență juridică motivând că nu a depus documente justificative ale mijloacelor sale de existență.

Pe 15 martie 2000, reclamantul a depus documentele lipsă și a cerut o nouă deliberare a biroului de asistență juridică.

Printr-o decizie din 21 martie 2000, biroul de asistență juridică a acordat asistență juridică totală reclamantului și a desemnat, pentru a-l asista, d-na E. Sossah, avocat la barou din Paris. Această decizie nu a fost notificată imediat.

Printr-o scrisoare din 18 aprilie 2000 adresată președintelui curții de apel a Parisului, reclamantul s-a exprimat în felul următor : „ Cauza d-l G. Flandin împotriva societății Délices d'Italie (...) Ședință din 26 aprilie 2000 la 13h30 Domnule Președinte, Pe 23 februarie 2000, la prima dvs. ședință pentru cauza sus-referenciată, ati acceptat o primă amânare la 26 aprilie 2000, pentru ca să-mi fie posibil să obțin asistență juridică pentru a-mi organiza apărarea cu ajutorul unui avocat. Astăzi, în urma pașilor efectuați în termenele necesare, pe 9, 16 și 24 februarie 2000, și pe 14 martie 2000 printr-o scrisoare trimisă în mod oficial, nu am primit niciun răspuns de la biroul de asistență juridică. Nu beneficiez deci de asistență juridică pentru această cauză, deși beneficiez de ea pentru o altă cauză în fața curții de apel din Versailles și veniturile mele sunt mai mici decât minimul necesar. La patru zile de lucru de la data ședinței din fața curții de apel, nefiind asezed de un avocat, sunt obligat să-mi organizer apărarea singur, în ciuda cererii formale de reprezentare de către un avocat. În consecință, veți găsi atașate în două exemplare enciclate (unu pentru curtea de apel, celălalt pentru procurorul Republicii), concluziile mele, lista documentelor și documentele anexate (...) "

Reclamantul s-a prezentat singur la ședința din 26 aprilie 2000 în fața curții de apel. Nu i s-a comunicat posibilitatea de a obține desemnarea unui avocat din oficiu prin iterarea cererii.

Pe 19 mai 2000, biroul de asistență juridică a notificat reclamantului decizia sa din 21 martie 2000.

Printr-o hotărâre din 31 mai 2000, curtea de apel a Parisului a confirmat sentința în ceea ce privește dispozițiile civile și a infirmat-o asupra pedepsei, majorând amenda la 30 000 FRF, respectiv aproximativ 4 574 EUR.

În aceeași zi, adică pe 31 mai 2000, biroul de asistență juridică a notificat d-nei Sossah, încărcate să-l asiste pe reclamant la ședința din fața curții de apel, decizia sus-menționată din 21 martie 2000.

Printr-o scrisoare din 30 iunie 2000, aceasta a răspuns unei scrisori de la reclamant în felul următor : „ (...) În conformitate cu cererea dvs., vă confirm cu plăcere că decizia desemnării mele de către biroul de asistență juridică mi-a fost notificată doar pe 31 mai 2000 prin Pălatul justiției, așa cum o atestă ștampila Ordinului Avocaților. Observ cu o anumită nedumerire că obiectul cererii dvs. privea o citație în fața curții de apel a Parisului (...) pentru o ședință din 23 februarie 2000. În pofida faptului că dosarele dvs. a fost înregistrat pe 18 februarie 2000, decizia pronunțată se dovedește lipsită de orice interes, fiind complet anacronic. De altfel, termenul de două luni scurs între decizie și notificarea acesteia persoanei procesuale și avocatului desemnat constituie o anomalie pe care mă gândesc bine să nu o caracterizez (...) "

Pe 6 iunie 2000, reclamantul a obținut asistență juridică pentru a se putea adresa Curții de Casație. Avocatul la Curtea de Casație desemnat să-l asiste a depus un memoriu suplimentar în care a dezvoltat o singură cale de casație, bazată pe încălcarea art. 6 § 3 c) al Convenției, susținând că din cauza notificării tardive a deciziei biroului de asistență juridică din 31 martie 2000, reclamantul a fost lipsit de dreptul de a fi asistat de un avocat.

În memoriul de apărare în fața Curții de Casație, societatea a notat că asistența în fața jurisdicțiilor penale nu era obligatorie și că din cauza nepreventării cererii de desemnare a unui avocat din oficiu în cursul ședinței din 26 aprilie 2000 în fața curții de apel, reclamantul trebuia considerat ca renunțând la asistență.

Printr-un memoriu de duplică, avocatul reclamantului la Curtea de Casație a reamintit termenii scrisorii trimise de reclamant pe 18 aprilie 2000 președintelui curții de apel a Parisului și a notat că „ în niciun moment, nici la ședința din 23 februarie 2000, nici la cea din 26 aprilie următor, d-l Flandin nu [fusese] informat de pe către nimeni, și în special de către președinte, că-i era loisibil să solicite desemnarea unui avocat din oficiu ", și că nu se putea reproșa utilmente că nu a procedat la fel, „ deoarece, tocmai, a procedat anterior la acest sens ".

Printr-o hotărâre din 15 mai 2001, Curtea de Casație a respins pourvuirea cu următoarea motivare : „ Fiind dat că rezultă din mențiuni ale hotărârii atacate și din piese ale dosarului procedural că cauza, chemată la ședința din 23 februarie 2000, a fost amânată la cea din 26 aprilie următor pentru a permite inculpatului să fie asistat de un avocat desemnat în baza asistentei juridice ; că, printr-o scrisoare din 18 aprilie 2000, Gérard Flandin a informat președintele camerei de apel penal că cererea lui la biroul de asistență juridică a rămas fără răspuns și a depus concluzii ; că la ședința din 26 aprilie, el însuși și-a prezentat mijloacele apărării, având cuvântul în ultimul rând ; Fiind dat că, în acestă stare de lucruri, și din moment ce din termenii scrisorii sus-citate și din mențiuni ale hotărârii atacate rezultă că Gérard Flandin, renunțând la a fi asistat de un avocat desemnat în baza asistentei juridice, a ales să-și asigure apărarea singur în fața curții de apel, reclamantul nu poate invoca nicio încălcare a drepturilor apărării nici a dispoziției convenției menționate (...) " II.

Curtea de Casație a hotărât că o curt de apel nu prejudiciase drepturile apărării și nu satisfăcuse cerințele art. 6 § 3 al Convenției în măsura în care inculpatul nu credea că trebuie să use de facultatea de care dispunea de a se face asistat de un apărător în lipsa consilierului la alegere (Cass. Crim., 17 mai 1993, Droit pénal oct. 1993). De asemenea, a hotărât că art. 417 din codul de procedură penală sus ‑ reprodus nu obligă președintele tribunalului penal să desemneze un avocat din oficiu decât dacă inculpatul prezent care și-a ales avocat înainte de ședință totuși cere să fie asistat (Cass. Crim., 16 ianuarie 1995, Bull. crim. nr. 20) și că, dacă art. 417 sus-citat, ca și art. 6 § 3 c) al Convenției, recunoaște inculpatului dreptul de a se face asistat de un apărător la alegere, necesitatea de a asigura continuitate cursului justiției și aceea de a permite un judecată în termen rezonabil se opun faptului că absența apărătorului ales să dea în mod necesar naștere la amânare a cauzei (Cass. Crim., 17 ianuarie 1996, Bull. crim. nr. 29).

Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de asistență a avocatului din oficiu în baza asistentei juridice pentru a-l apăra în fața curții de apel. Invocă încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției, ale căror dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează : art. 6 „ 1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie judecată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va decide, (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa. Judecata trebuie pronunțată public, (...) 3. Orice persoană acuzată are dreptul, în special la : (...) b) dispune de timp și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale ; c) să se apere pe sine sau cu ajutorul unui apărător de alegere și, dacă nu are mijloace de a plăti pentru un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o necesită (...) "

Guvernul se opune acestei teze. A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privitor la fond

Reclamantul subliniază că la prima ședință în fața curții de apel, președintele avertizase ferm părțile că nu ar proceda la o a doua amânare. La a doua ședință din 26 aprilie 2000, președintele a început deci examinarea cauzei pe fond fără a evoca în vreun fel chestiunea amânării, deși a fost informat de dorința reclamantului de a fi asistat de un consilier, ceea ce evident nu era cazul. Potrivit reclamantului, problema deci s-a rezumat în faptul că desemnarea unui avocat în baza asistentei juridice acordate pe 21 martie 2000 nu i s-a comunicat înainte de această a doua ședință, deși a sunat de mai multe ori la grefa biroului de asistență juridică între 12 aprilie și 25 aprilie 2000, care i-a spus de fiecare dată greșit că dosarule era încă în examinare.

Reclamantul contestă deci vreodată să fi renunțat la asistență de avocat în fața curții de apel. Dimpotrivă, estimează că a făcut tot ceea ce putea pentru a beneficia de asistență, fără succes, în vreme ce estima că nu era în masura să se apere juridic în mod optim.

Guvernul consideră că reclamantul este responsabil pentru lipsa asistentei avocatului asupra căreia se plânge, în primul rând, pentru că a manifestat lipsă de diligență în redactarea cererii de asistență juridică, biroul de asistență juridică respingând cererea prin prima sa decizie din cauza neproducerii documentelor justificative ale mijloacelor sale de existență. Or, potrivit art. 6 § 3 c) al Convenției, absența resurselor suficiente este una din cele două condiții, cu cerințele intereselor justiției, care impun dreptul la asistență gratuită de apărător.

În al doilea rând, Guvernul observă că alegerea reclamantului de a nu cere o nouă amânare în cursul ședinței în fața curții de apel, în așteptarea noii decizii a biroului de asistență juridică acum în posesia unui dosar complet, era o alegere informată, ale cărei consecințe nu pot fi imputate autorităților judiciare.

Astfel, Guvernul estimează că reclamantul a renunțat implicit la beneficiul asistentei avocatului din oficiu.

Curtea reamintește că cerințele §3 ale art. 6 se analizează în elemente particulare ale dreptului la proces echitabil, garantat de §1. De aceea, va examina pretenția reclamantului sub aspectul ambelor texte combinate (vezi, inter alia, Vacher c. Franța , hotărâre din 17 decembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, p. 2147, § 22).

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia un „ acuzat " care nu dorește să se apere singur trebuie să poată apela la serviciile unui apărător la alegere și că dacă nu are mijloace să plătească pentru unu, Convenția îi recunoaște dreptul la asistență gratuită de avocat din oficiu atunci când interesele justiției o necesită ( Pakelli c. Germania , hotărâre din 25 aprilie 1983, seria A nr. 64, p. 15, § 31). Orice acuzat trebuie, de altfel, să poată beneficia de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării.

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a depus, pe 18 februarie 2000, o cerere de asistență juridică pentru a fi asistat de un avocat din oficiu în fața curții de apel. După furnizarea documentelor justificative necesare de reclamant, asistența juridică i-a fost în final acordată printr-o decizie din 21 martie 2000. Cu toate acestea, această decizie nu i-a fost notificată, ca și avocatului desemnat, decât mai mult de trei săptămâni după ședința din fața curții de apel.

Curtea observă că nu este vorba în cazul de față de chestiunea dacă reclamantul avea dreptul la asistență judiciară gratuită, deoarece aceasta i-a fost acordată de biroul de asistență juridică din cauza situației financiare pe 21 martie 2000. De altfel, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului, care consideră că lipsa asistentei reclamantului s-ar datori parțial respingerii inițiale a cererii de asistență juridică, deoarece aceasta a furnizat documentele necesare pentru o nouă examinare a cererii pe 15 martie 2000, adică mai mult de o lună înainte de data ședinței în fața curții de apel pe 26 aprilie 2000, și în orice caz, decizia care-i acordă asistența juridică a fost dată ea insăși mai mult de o lună înainte de această ședință.

Rămâne să se stabilească dacă notificarea tardivă, de către biroul de asistență juridică, a deciziei acordând asistență juridică și desemnând un avocat din oficiu a prejudiciat dreptul reclamantului de a beneficia de asistență de apărător și de timp și facilități necesare pentru apărare în sensul art. 6 §§ 1 și 3 b și c) precitate.

La această privire, Curtea reamintește că renunțarea la un drept garantat de Convenție trebuie să se găsească stabilită în mod neechivoc ( Colozza c. Italia , hotărâre din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, pp. 14 ‑ 15, § 28 ; Oberschlick c. Austria (nr. 1) , hotărâre din 23 mai 1991, seria A nr. 204, p. 23, § 51) ; Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 86, CEDO 2006-...) și că de aceasta se aplică îndeosebi renunțarea la avantajele asistentei avocatului (vezi, mutatis mutandis , Meftah și alții c. Franța [GC], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 46, CEDO 2002 ‑ VII).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a exprimat în mod consecvent dorința de a fi apărat de un avocat în fața curții de apel. A scris biroului de asistență juridică și l-a contactat prin telefon de mai multe ori pentru a lua cunoștință de decizia acestuia privind cererea de asistență juridică, fără ca decizia de acordare din 21 martie 2000 să-i fie semnalată, și nici, de altfel, avocatului desemnat pentru a-l apăra de biroul de asistență juridică. Dacă este adevărat, după cum a notat Curtea de Casație, că reclamantul a adresat în final președintelui curții de apel concluziile sale pentru ședința din 26 aprilie 2000, a avut grijă să precizeze în scrisoare din 18 aprilie 2000 că proceda così doar din lipsă de a fi primit răspuns la cererea de asistență juridică pentru a putea beneficia de asistența avocatului din oficiu.

De aceea, Curtea considera că faptul unic că reclamantul nu a reiteretrat cererea de asistență la această ședință nu ar permite să se concluzioneze renunțarea la dreptul de a fi apărat de un avocat din oficiu.

De altfel, Curtea observă că curtea de apel a mărit semnificativ pedeapsa infligată reclamantului în primă instanță, ridicând-o de la 8 000 FRF amendă, adică aproximativ 1 220 EUR, din care jumătate cu suspendare, la 30 000 FRF amendă, adică aproximativ 4 574 EUR. Enjeu nu a fost deci neglijabil.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că dreptul reclamantului la asistență gratuită de avocat din oficiu nu a fost respectat în cazul de față și că a fost de aceea lipsit de facilități necesare pentru pregătirea apărării. De aceea, a existat încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției. II.

Pe aceeași bază, reclamantul se plânge de părtinirea juridicțiilor de fond și de inechitatea procedurii în fața acestora privitor la aprecierea probelor prezentate de el și adversarii, pe de o parte, și din cauza comunicării tardive a concluziilor adverse în fața curții de apel, pe de alta parte.

Pentru cât timp pretenția reclamantului vizează a contesta aprecierea probelor de către juridicțiile interne și rezultatul procedurii în fața acestora, Curtea reamintește că potrivit art. 19 al Convenției, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Statele contractante și că nu-i revine să cunoască din greșeli de fapt sau de drept pretinse comise de o juridicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar putea prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție (vezi, inter alia, Garcia Ruiz c. Spania , [GC] nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, nu este cazul în situația de față.

În orice caz, Curtea reamintește că potrivit art. 35 § 1 al Convenției, poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne ; orice reclamant trebuie să-i fi dat jurisdicțiilor interne ocazia de a evita sau de a remedia încălcările invocate împotriva sa. Astfel, pretenția pe care se intenționează a sesiza Curtea trebuie mai întâi ridiculată, cel puțin în substanță, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața juridicțiilor naționale competente (vezi, inter alia, hotărârea Civet c. Franța din 28 septembrie 1999, nr. 29340/95, § 41, CEDO 1999-VI).

În cazul de față, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat, prin intermediul avocatului la Curtea de Casație, decât o singură cale în memoriul depus în fața acestei jurisdicții, constând în a se plânge că nu a beneficiat de asistență avocatului din oficiu prin decizia biroului de asistență juridică, în așa fel că nu a sesizat Curtea de Casație cu alte pretensii pe care le invocă acum în fața Curții.

De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. De aceea, Curtea estimează că nu există motiv să-i acorde sumă pe acest motiv. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește pretenția bazată pe art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) relativ la inechitatea procedurii în fața curții de apel datorită nebeneficierii de asistență a avocatului din oficiu de reclamant, și inadmisibilă pentru rest ; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 28 noiembrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Naismith A.B. Baka Grefier adjoint Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 77773/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gérard Flandin (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 octobre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e F. Naïm, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 30 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel (article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention). Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le requérant exerce la profession de « consultant en management ».

Par un acte d’huissier du 23 février 1999, la société Les Délices d’Italie (ci ‑ après, « la société ») fit citer le requérant à comparaître devant le tribunal correctionnel de Paris pour avoir commis à son égard, de 1995 à 1998, les délits d’exercice illégal de la profession d’avocat, d’usage d’un titre tendant à créer une confusion avec le titre et la profession d’avocat et d’escroquerie (articles 72 de la loi du 31 décembre 1971, 433-17 et 433-22 du code pénal).

Parallèlement, le requérant fut également cité à comparaître devant le même tribunal par le procureur de la République du chef des deux premiers délits précités.

Par un jugement du 12 novembre 1999, le tribunal correctionnel procéda à la jonction des deux procédures et condamna le requérant, comparant et non assisté par un avocat, à la peine de 8 000 francs (FRF) d’amende, soit environ 1 220 euros (EUR), dont 4 000 FRF avec sursis. Il se prononça également sur les intérêts civils et condamna le requérant à payer 5 000 FRF, soit environ 762 EUR, de dommages-intérêts à la société, ainsi qu’un franc symbolique à l’Ordre des avocats au barreau de Paris, parties civiles.

Le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Paris le 15 novembre 1999. Le procureur de la République interjeta appel incident. Une première audience devant la cour d’appel fut fixée au 23 février 2000.

Le 18 février 2000, le requérant fit une demande d’aide juridictionnelle afin d’être assisté par un avocat devant la cour d’appel.

Le 23 février 2000, l’examen de l’affaire fut renvoyé au 26 avril 2000 afin de permettre au requérant d’être assisté par un avocat au titre de l’aide juridictionnelle.

Par une décision du 7 mars 2000, réceptionnée par le requérant le 9 mars suivant, le bureau d’aide juridictionnelle rejeta la demande d’aide juridictionnelle au motif qu’il ne fournissait pas les pièces justificatives de ses moyens d’existence.

Le 15 mars 2000, le requérant fournit les pièces manquantes et demanda une nouvelle délibération du bureau d’aide juridictionnelle.

Par une décision du 21 mars 2000, le bureau d’aide juridictionnelle accorda l’aide juridictionnelle totale au requérant et désigna, pour l’assister, M e E. Sossah, avocat au barreau de Paris. Cette décision ne fut pas immédiatement notifiée.

Par une lettre du 18 avril 2000 adressée au président de la cour d’appel de Paris, le requérant s’exprima en ces termes : « Affaire M. G. Flandin contre la société Les Délices d’Italie (...) Audience du 26 avril 2000 à 13h30 Monsieur le Président, Le 23 février 2000, lors de votre première audience pour l’affaire ci-dessus référencée, vous avez accepté un premier renvoi au 26 avril 2000, pour qu’il me soit possible d’obtenir l’aide juridictionnelle afin d’organiser ma défense avec l’assistance d’un avocat. Aujourd’hui, suite aux démarches effectuées dans les délais requis, les 9, 16 et 24 février 2000, et le 14 mars 2000 par lettre envoyée en R.A.R., je n’ai pas reçu de réponse du bureau d’aide juridictionnelle. Je ne bénéficie donc pas de l’aide juridictionnelle pour cette affaire, alors que j’en bénéficie pour une autre affaire devant la cour d’appel de Versailles et que mes revenus sont inférieurs au minimum requis. A quatre jours ouvrables de la date de l’audience devant la cour d’appel, n’ayant pas d’avocat, je suis obligé d’organiser ma défense seul, malgré ma demande formelle de représentation par un avocat. En conséquence, vous trouverez ci-joint en deux exemplaires reliés (un pour la cour d’appel, l’autre pour le procureur de la République), mes conclusions, la liste des pièces et les pièces annexées (...) »

Le requérant comparut seul à l’audience du 26 avril 2000 devant la cour d’appel. Il ne fut pas informé de la possibilité d’obtenir la désignation d’un avocat commis d’office en réitérant sa demande.

Le 19 mai 2000, le bureau d’aide juridictionnelle notifia sa décision du 21 mars 2000 au requérant.

Par un arrêt du 31 mai 2000, la cour d’appel de Paris confirma le jugement en ses dispositions civiles et l’infirma sur la peine, portant l’amende à 30 000 FRF, soit environ 4 574 EUR.

Le même jour, soit le 31 mai 2000, le bureau d’aide juridictionnelle notifia sa décision du 21 mars 2000 susmentionnée à M e Sossah, chargé d’assister le requérant lors de l’audience devant la cour d’appel.

Par une lettre du 30 juin 2000, ce dernier répondit à une lettre du requérant en ces termes : « (...) Conformément à votre demande, je vous confirme bien volontiers que la décision de ma désignation par le bureau d’aide juridictionnelle ne m’a été notifiée que le 31 mai 2000 par la voie du Palais, ainsi qu’en atteste le tampon de l’Ordre des avocats. Je constate avec une certaine perplexité que l’objet de votre demande concernait une convocation par devant la cour d’appel de Paris (...) pour une audience du 23 février 2000. Malgré le fait que votre dossier ait été enregistré le 18 février 2000, la décision rendue se trouve dépourvue de tout intérêt, étant totalement anachronique. Au reste, le délai de deux mois écoulé entre la décision et sa notification au justiciable et à l’avocat désigné, constitue une anomalie que je me garde bien de qualifier (...) »

Le 6 juin 2000, le requérant obtint l’aide juridictionnelle en vue de se pourvoir en cassation. L’avocat à la Cour de cassation désigné pour l’assister déposa un mémoire ampliatif dans lequel il développa un seul moyen de cassation, fondé sur la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention, faisant valoir qu’en raison de la notification tardive de la décision du 31 mars 2000 du bureau d’aide juridictionnelle, le requérant avait été privé de son droit d’être assisté par un avocat.

Dans son mémoire en défense devant la Cour de cassation, la société releva que l’assistance devant les juridictions correctionnelles n’était pas obligatoire et que faute pour le requérant d’avoir présenté une demande de désignation d’un avocat d’office au cours de l’audience du 26 avril 2000 devant la cour d’appel, il devait être considéré comme ayant renoncé à l’assistance d’un défenseur.

Par un mémoire en réplique, l’avocat à la Cour de cassation du requérant rappela les termes du courrier envoyé par le requérant le 18 avril 2000 au président de la cour d’appel de Paris et releva « qu’à aucun moment, ni à l’audience du 23 février 2000, ni lors de celle du 26 avril suivant, M. Flandin n’[avait] été informé par quiconque, et notamment par le président, de ce qu’il lui était loisible de solliciter la désignation d’un avocat d’office », et qu’on ne saurait au demeurant lui reprocher utilement de ne l’avoir pas fait, « puisque, précisément, il avait précédemment fait le nécessaire à cet égard ».

Par un arrêt du 15 mai 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi selon la motivation suivante : « Attendu qu’il résulte des mentions de l’arrêt attaqué et des pièces de procédure que l’affaire, appelée à l’audience du 23 février 2000, a été renvoyée à celle du 26 avril suivant pour permettre au prévenu d’être assisté par un avocat désigné au titre de l’aide juridictionnelle ; que, par lettre en date du 18 avril 2000, Gérard Flandin a informé le président de la chambre des appels correctionnels que sa demande au bureau d’aide juridictionnelle était restée sans réponse et a déposé des conclusions ; qu’à l’audience du 26 avril, il a présenté lui-même ses moyens de défense, ayant la parole en dernier ; Attendu qu’en cet état, et dès lors qu’il résulte tant des termes de la lettre précitée que des mentions de l’arrêt attaqué que Gérard Flandin, renonçant à être assisté par un avocat désigné au titre de l’aide juridictionnelle, a choisi d’assurer lui-même sa défense devant la cour d’appel, le demandeur ne saurait invoquer aucune violation des droits de la défense ni des dispositions conventionnelles visées au moyen (...) » II.

La Cour de cassation a jugé qu’une cour d’appel n’avait pas porté atteinte aux droits de la défense et avait satisfait aux exigences de l’article 6 § 3 de la Convention dès lors que le prévenu n’avait pas cru devoir utiliser la faculté dont il disposait de se faire assister par un défenseur en l’absence du conseil de son choix (Cass. Crim., 17 mai 1993, Droit pénal oct. 1993). Elle a également décidé que l’article 417 du code de procédure pénale sus ‑ reproduit n’impose au président du tribunal correctionnel de commettre un avocat d’office que si le prévenu comparant, qui n’a pas fait le choix d’un avocat avant l’audience, demande cependant à être assisté (Cass. Crim., 16 janvier 1995, Bull. crim. n o 20) et que si l’article 417 précité, comme l’article 6 § 3 c) de la Convention, reconnaissent au prévenu le droit de se faire assister par un défenseur de son choix, la nécessité d’assurer la continuité du cours de la justice et celle de permettre un jugement dans un délai raisonnable font obstacle à ce que l’absence du défenseur choisi entraîne nécessairement le renvoi de l’affaire (Cass. Crim., 17 janvier 1996, Bull. crim. n o 29). EN DROIT I.

Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié de l’assistance de l’avocat commis d’office au titre de l’aide juridictionnelle pour le défendre devant la cour d’appel. Il invoque la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant souligne que lors de la première audience devant la cour d’appel, le président avait fermement prévenu les parties qu’il ne procéderait pas à un second renvoi. Lors de la seconde audience du 26 avril 2000, le président a ainsi commencé l’examen de l’affaire au fond sans évoquer d’aucune manière la question du renvoi bien qu’il ait été informé du souhait du requérant d’être assisté par un conseil, ce qui n’était manifestement pas le cas. Selon le requérant, le problème a donc résidé en l’espèce dans le seul fait que la désignation d’un avocat au titre de l’aide juridictionnelle accordée le 21 mars 2000 ne lui a pas été communiquée avant cette seconde audience et cela bien qu’il ait téléphoné à plusieurs reprises au greffier du bureau d’aide juridictionnelle entre le 12 avril et le 25 avril 2000, qui lui a à chaque fois indiqué à tort que son dossier était encore en cours d’instruction.

Le requérant conteste donc avoir jamais renoncé à l’assistance d’un conseil devant la cour d’appel. Au contraire, il estime avoir fait tout ce qui était en son pouvoir pour bénéficier de cette assistance, sans y parvenir, alors qu’il estimait ne pas être en mesure de se défendre juridiquement au mieux de ses intérêts.

Le Gouvernement considère que le requérant est responsable du défaut d’assistance par un avocat dont il se plaint, en premier lieu, parce qu’il a manqué de diligence dans l’établissement de sa demande d’aide juridictionnelle, le bureau d’aide juridictionnelle ayant rejeté sa demande, par une première décision, faute de production des pièces justifiant de ses moyens d’existence. Or, selon l’article 6 § 3 c) de la Convention, l’absence de ressources suffisantes est l’une des deux conditions, avec les exigences des intérêts de la justice, qui commandent le droit à l’assistance gratuite d’un défenseur.

En second lieu, le Gouvernement relève que le choix du requérant de ne pas demander un nouveau renvoi au cours de l’audience devant la cour d’appel, dans l’attente de la nouvelle décision du bureau d’aide juridictionnelle désormais en possession d’un dossier complet, était un choix éclairé, dont les conséquences ne sauraient être imputées aux autorités judiciaires.

Ainsi, le Gouvernement estime que le requérant a implicitement renoncé au bénéfice de l’assistance d’un avocat commis d’office.

La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 s’analysent en des éléments particuliers du droit à un procès équitable, garanti par le paragraphe 1. Dès lors, elle examinera le grief du requérant sous l’angle des deux textes combinés (voir, parmi d’autres, Vacher c. France , arrêt du 17 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, p. 2147, § 22).

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un « accusé » qui ne veut pas se défendre lui-même doit pouvoir recourir aux services d’un défenseur de son choix et que s’il n’a pas les moyens d’en rémunérer un, la Convention lui reconnaît le droit à l’assistance gratuite d’un avocat d’office lorsque les intérêts de la justice l’exigent ( Pakelli c. Allemagne , arrêt du 25 avril 1983, série A n o 64, p. 15, § 31). Tout accusé doit, par ailleurs, pouvoir bénéficier du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a déposé, le 18 février 2000, une demande d’aide juridictionnelle afin d’être assisté par un avocat commis d’office devant la cour d’appel. A la suite de la fourniture des pièces justificatives nécessaires par le requérant, l’aide juridictionnelle lui a été finalement accordée par une décision en date du 21 mars 2000. Cependant, cette décision ne lui a été notifiée, ainsi qu’à l’avocat désigné, que plus de trois semaines après l’audience devant la cour d’appel.

La Cour relève qu’il ne s’agit pas en l’espèce de la question de savoir si le requérant avait droit à une assistance judiciaire gratuite, puisque celle-ci lui a été octroyée par le bureau d’aide juridictionnelle en raison de sa situation financière dès le 21 mars 2000. Par ailleurs, la Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement, qui considère que le défaut d’assistance du requérant serait en partie dû au rejet initial de sa demande d’aide juridictionnelle, puisque ce dernier a fourni les pièces nécessaires à un nouvel examen de sa demande dès le 15 mars 2000, soit plus d’un mois avant la date de l’audience devant la cour d’appel du 26 avril 2000, et, qu’en tout état de cause, la décision lui octroyant l’aide juridictionnelle a été elle ‑ même rendue plus d’un mois avant cette audience.

Reste à savoir si la notification tardive, par le bureau d’aide juridictionnelle, de la décision accordant l’aide juridictionnelle et désignant un avocat d’office a porté atteinte au droit du requérant de bénéficier de l’assistance d’un défenseur ainsi que du temps et des facilités nécessaires à sa défense au sens de l’article 6 §§ 1 et 3 b et c) précité.

A cet égard, la Cour rappelle que la renonciation à un droit garanti par la Convention doit se trouver établie de manière non équivoque ( Colozza c. Italie , arrêt du 12 février 1985, série A n o 89, pp. 14 ‑ 15, § 28 ; Oberschlick c. Autriche (n o 1) , arrêt du 23 mai 1991, série A n o 204, p. 23, § 51) ; Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 86, CEDH 2006-...) et qu’il en va notamment ainsi de la renonciation aux avantages procurés par l’assistance d’un avocat (voir, mutatis mutandis , Meftah et autres c. France [GC], n os 32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 46, CEDH 2002 ‑ VII).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a exprimé de manière constante le souhait d’être défendu par un avocat devant la cour d’appel. Il a écrit au bureau d’aide juridictionnelle et l’a contacté par téléphone à plusieurs reprises afin de prendre connaissance de la décision de ce dernier quant à sa demande d’aide juridictionnelle, sans que la décision d’octroi du 21 mars 2000 ne lui soit signalée, ni d’ailleurs à l’avocat désigné pour le défendre par le bureau d’aide juridictionnelle. S’il est vrai, comme l’a relevé la Cour de cassation, que le requérant a finalement adressé au président de la cour d’appel ses conclusions en vue de l’audience du 26 avril 2000, il a pris soin de préciser dans sa lettre du 18 avril 2000 qu’il agissait ainsi uniquement faute d’avoir reçu la réponse à sa demande d’aide juridictionnelle pour pouvoir bénéficier de l’assistance d’un avocat d’office.

Dès lors, la Cour est d’avis que le seul fait que le requérant n’ait pas réitéré sa demande d’assistance lors de cette audience ne saurait permettre de conclure à sa renonciation à son droit à être défendu par un avocat commis d’office.

En outre, la Cour relève que la cour d’appel a alourdi de manière significative la peine infligée au requérant en première instance, la portant de 8 000 FRF d’amende, soit environ 1 220 EUR, dont la moitié avec sursis, à 30 000 FRF d’amende, soit environ 4 574 EUR. L’enjeu n’a donc pas été négligeable.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le droit du requérant à une assistance gratuite par un avocat d’office n’a pas été respecté en l’espèce et qu’il a ainsi été privé des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. II.

Sur le même fondement, le requérant se plaint de la partialité des juridictions du fond et de l’iniquité de la procédure devant elles au regard de l’appréciation des preuves présentées par lui et ses adversaires, d’une part, et en raison de la communication tardive des conclusions adverses devant la cour d’appel, d’autre part.

Pour autant que le grief du requérant vise à remettre en cause l’appréciation des preuves par les juridictions internes et le résultat de la procédure menée devant elles, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes et qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, parmi d’autres, Garcia Ruiz c. Espagne , [GC] n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Or, tel n’est pas le cas en l’espèce.

En tout état de cause, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes ; tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre lui. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, entre autres, l’arrêt Civet c. France du 28 septembre 1999, n o 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant n’a présenté, par l’intermédiaire de son avocat à la Cour de cassation, qu’un seul moyen dans son mémoire déposé devant cette juridiction, consistant à se plaindre de ne pas avoir bénéficié de l’assistance de l’avocat commis d’office par décision du bureau d’aide juridictionnelle, de sorte qu’il n’a pas saisi la Cour de cassation des autres griefs qu’il invoque maintenant devant la Cour.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) relatif à l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel faute pour le requérant d’avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat d’office, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 novembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith A.B. Baka Greffier adjoint Président