CASE OF YASSAR HUSSAIN v. THE UNITED KINGDOM

Reclamantul s-a născut în 1981 și trăiește în Stoke-on-Trent. Reclamantul a fost arestat la 14 mai 2002 cu suspiciune de a avea martori intimidați. Într-o paradă de identitate a avut aceeași după-amiază, el a fost identificat pozitiv de unul dintre cei doi martori. Reclamantul afirmă că acest martor a acceptat în declarația ei inițială a dovezilor poliției că era utilizator de heroină și un martor inerent necredibil. Reclamantul a fost ulterior acuzat de cinci conturi de a face acte care au tendința și au intenționat să perturbe cursul justiției publice. Reclamantul a declarat că nu este vinovat la 2 august 2002, iar procesul a fost suspendat la Curtea de Coroană Stoke-on-Trent la 7 octombrie 2002. În acea dată nu a fost disponibil niciun judecător și procesul a fost mutat la 3 februarie 2003. În a doua zi a procesului, martorul care a identificat reclamantul nu a participat și a trebuit să avorteze procesul. La judecata din data de 15 septembrie 2003, avocatul Coroanei s - a adresat Curții în următoarele termeni: „Când această chestiune a fost listată pentru proces în februarie, [L.] a participat în prima zi. Ea nu a fost chemată să dea dovezi și nu s - a întors în a doua zi. Cu siguranță, asta a provocat unele îngrijorări. Cred că este corect să spun, în diferite etape ale întregului caz, că a suflat puțin fierbinte și rece. [L.] a indicat poliției când au contactat-o recent și, de fapt, ieri, a fost reluată să dea dovezi. Ea a participat la instanță astăzi și cu permisiunea prietenului meu învățat, am avut șansa de a sta jos și de a avea o discuție cu ea. Onorată Instanță, realitatea este că nu vrea să dea dovezi, dar are motive personale pe care nu le propun să le divulge în curtea deschisă, a format o relație nouă, a continuat. Ea a mulțumit poliția care a vorbit cu ea ieri și a mulțumit celor care m-au instruit că nu au fost amenințate față de ea în legătură cu procedurile de astăzi. Ea insistă că nu a existat nici un contact de la [reclamantul] sau alții care acționează în numele lui. Nu simțim că, datorită naturii acestei afirmații, ar trebui să fie obligată să furnizeze dovezi în acest caz. Onorată Instanță, a existat o discuție foarte completă și opinia pe care am luat-o este că, fără dovezile ei, nu putem continua. Nu ofer nici o probă. Verdictul trebuie să urmeze. 7. Reclamantul a fost achitat corespunzător. Pe cererea avocatului său pentru ordinul de cost al unui acuzat, judecătorul a refuzat să facă un ordin și a declarat: „Aceasta ordine va fi refuzată. Există dovezi clare pe actele de judecată. Coroana a luat opinia că nu vor obliga acest martor, deși există dovezi convingătoare în ceea ce privește aceste chestiuni. Este o discreție pe care mă tem că nu voi exercita în favoarea ta.” 8. Apelul tentativ al reclamantului a fost respins la 14 noiembrie 2003 ca „să fie apelabil ca o propoziție, ordinul trebuie condiționat de condamnare. Pe măsură ce ordinul de cost al pârâtului apare numai atunci când un proces nu are succes, nu poate fi o sentință și nu poate fi apelată la Curtea de Divizie Penală de Apel.” Secțiunea 16 alineatul (2) litera (b) din Legea 1985 privind urmărirea penală a infracțiunilor prevede că atunci când „... Orice persoană este judecată în acuzație și achiziționată pe orice număr din inculpare, Curtea de Curtea de Curte poate pronunța o pronunțare a costurilor unui inculpat în favoarea acuzatului”. 10. Instrucțiunile de practică (Crim: Costuri de apărare) [1999] 1 WLR 1832, care a fost în vigoare la momentul procesului reclamantului, cu condiția ca: „În cazul în care o persoană nu este judecată pentru o infracțiune pentru care a fost inculpat sau comis pentru proces sau a fost achitată pe orice număr din acuzație, instanța poate pronunța un ordin de cost al inculpatului. O astfel de ordine ar trebui, în mod normal, să fie făcută sau nu o ordonanță pentru costuri interpartie, cu excepția cazului în care există motive pozitive pentru a nu face acest lucru, cum ar fi, de exemplu, în cazul în care propria conduită a inculpatului a adus suspiciuni asupra lui însuși și a înșelat acuzația să creadă că cazul împotriva lui este mai puternic decât este.” 11. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Legea Tribunalului Suprem din 1981, Curtea Înaltă nu poate exercita puterea de reexaminare judiciară asupra Curții în materie de „procedură de inculpare”. 13. Un argument că încorporarea Convenției în dreptul Regatului Unit a impus un remediu împotriva refuzului ordinului de cost al unui acuzat a fost respins în R (Shields) c. Tribunalul Crown Liverpool [2001] EWHC Admin 90, în care Lordul Justiție Brooke a declarat că „... Cu excepția cazului în care și până când Parlamentul decide să înlăture anomalia, faptul că un inculpat achitat nu are dreptul de recurs împotriva refuzului ordinului de costuri a unui inculpat, indiferent de nedrept că refuzul poate fi, el nu are dreptul de a contesta decizia sa într-o instanță engleză și este încă obligat să meargă la Strasbourg în cazul în care dorește să facă afirmațiile pe care a încercat să le ridice în instanță administrativă.”